Divorce jurisdiction conflict: exclusive territorial competence of Bucharest Sector 5 Court when neither spouse resides in Romania

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., desfacerea căsătoriei încheiată la data de 18 august 2007, din culpa exclusivă a pârâtei, revenirea pârâtei la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, respectiv " C.".

De asemenea, a solicitat ca autoritatea părintească privind pe minorii D., născut la data de 04 august 2009 şi E., născut la data de 16 decembrie 2008, să fie exercitată de către ambii părinţi.

Totodată, reclamantul a solicitat stabilirea locuinţei minorilor la tată, în Italia, unde soţii au locuit împreună până la despărţirea în fapt, iar instanţa să stabilească contribuţia financiară în sarcina pârâtei şi în beneficiul minorilor, pentru cheltuielile de creştere, întreţinere, educaţie şi pregătire şcolară, în cuantum de 1/3 din veniturile obţinute, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La acelaşi termen de judecată, în vederea stabilirii competenţei teritoriale de a soluţiona cauza, Judecătoria Sectorului 5 a dispus emiterea unor adrese către Primăria Ploieşti, pentru efectuarea unei anchete la domiciliul pârâtei-reclamante, precum şi către IPJ Prahova, Poliţia Municipiului Ploieşti, pentru a verifica dacă pârâta reclamantă locuieşte efectiv la adresa indicată şi pentru a se comunica data de la care locuieşte în România.

Prin sentinţa civilă nr. 9012/14.12.2017, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti, reţinând în motivarea acestei soluţii faptul că există suficiente indicii, respectiv susţinerile părţilor şi relaţiile de la Poliţia Municipiului Ploieşti, din care rezultă că la data introducerii cererii de chemare în judecată locuinţa pârâtei se află în România, respectiv în Ploieşti.

Prin sentinţa civilă nr. 2997/11.04.2018, Judecătoria Ploieşti, secţia civilă, şi-a declinat, la rândul său, competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a hotărî astfel, această din urmă instanţă a reţinut următoarele considerente:

Art. 915 alin. (1) C. proc. civ. prevede că cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, iar dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul, iar potrivit alin. (2) al art. 915 dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.

Din conţinutul prevederilor anterior expuse, reiese că reclamantului îi incumbă obligaţia de a alege instanţa competentă în funcţie de ordinea prevăzută în text.

Totodată, coroborarea prevederilor art. 129 cu dispoziţiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ., stabilesc o competenţă teritorială exclusivă în materia divorţului.

Instanţa a constatat că reclamantul are reşedinţa în Italia, astfel cum s-a indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, adresa mai sus indicată reprezentând ultimul domiciliu comun al soţilor până la momentul despărţirii în fapt din data de 22.11.2016, iar în ceea ce priveşte locuinţa pârâtei, în cererea introductivă de instanţă a fost indicată ca fiind Italia.

Înscrisurile aflate la dosarul cauzei conturează faptul că pârâta se află în străinătate, respectiv în Italia, având în vedere pentru aceasta şi ultima reşedinţă cunoscută a soţilor, nota telefonică din care reiese că pârâta a precizat că locuieşte efectiv în Italia, la o altă adresă decăt cea indicată în cererea introductivă (,, aceasta a arătat că locuieşte efectiv în Italia, la o altă adresă decât cea indicată în cererea introductivă, iar minorii se află cu reclamantul, la adresa indicată în cerere,,) şi lipsa unor alte înscrisuri care să confirme o locuinţă faptică, statornică pe teritoriul României, precum şi procesul-verbal de dindata de 11.12.2017, conform căruia pârâta este plecată în străinătate.

În susţinerea soluţiei prefigurate s-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 107 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora instanţa rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul îşi schimbă domiciliul.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 27 aprilie 2018, iar prin rezoluţia din 2 mai 2018, completul a fixat termen la 31 mai 2018.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat desfacerea căsătoriei prin divorţ.

În materie de divorţ, competenţa teritorială este absolută, fiind reglementată prin dispoziţiile imperative ale art. 915 alin. (1) C. proc. civ., de la care nu se poate deroga.

Astfel, art. 915 alin. (1) C. proc. civ. prevede că, "Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. Dacă soţii nu au domiciliu comun sau dacă nici unul din soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliu în ţară, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul."

În aplicarea corectă a normei enunţate, urmează a se reţine că, atunci când soţii au avut domiciliu comun şi cel puţin unul dintre ei mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, competenţa de soluţionare a cererii de divorţ revine judecătoriei de la ultimul domiciliu comun.

Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă, deşi au avut domiciliu comun, nici unul nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află acesta, competenţa de soluţionare a cererii de divorţ revine judecătoriei de la domiciliul pârâtului, iar când pârâtul nu are domiciliu în ţară, judecătoriei de la domiciliul reclamantului.

Art. 915 alin. (2) C. proc. civ. prevede că dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti. Normele de competenţă reglementate de art. 915 C. proc. civ. sunt de ordine publică, iar competenţa teritorială nu are caracter facultativ, ci absolut, reclamantul neavând un drept de opţiune între instanţele menţionate, fiind obligat să aleagă instanţa competentă, în funcţie de ordinea reglementată de acest text.

În cauza dedusă judecăţii, reclamantul are reşedinţa în Italia, astfel cum s-a indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, acesta reprezentând şi ultimul domiciliu comun al soţilor până la momentul despărţirii în fapt din data de 22.11.2016.

În ce priveşte domiciliul pârâtei, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că acesta se află în străinătate, respectiv în Italia.

Astfel, din nota telefonică aflată în dosarul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti reiese că "pârâta a precizat că locuieşte efectiv în Italia, la o altă adresă decăt cea indicată în cererea introductivă, iar minorii se află cu reclamantul, la adresa indicată în cerere,,

Din aceeaşi notă telefonică rezultă că pârâta a indicat un domiciliu pentru comunicarea actelor de procedură în România, Ploieşti, însă din adresa nr. x/11.12.2017 a Poliţiei Municipiului Ploieşti, secţia I Poliţie şi procesul-verbal anexat acesteia rezultă că pârâta nu locuieşte la acea adresă din Ploieşti, fiind plecată în străinătate de aproximativ 4 luni, astfel că acesta nu poate fi considerat un domiciliu de fapt, unde aceasta să locuiască efectiv şi care, eventual, să atragă competenţa teritorială a instanţei în circumscripţia căreia se află situat.

În consecinţă, în raport de aceste considerente, faţă de faptul că nici reclamantul şi nici pârâta nu au locuinţa în ţară, iar părţile nu au convenit în mod expres ca cererea de divorţ să fie introdusă la orice altă judecătorie din România, în baza prevederilor art. 915 alin. (2) ultima teză C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31.05.2018.