Bankruptcy suspension of insurer liability and mandatory administrative exhaustion of claims against the Insurers' Guarantee Fund

Asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 03.10.2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi "chemata în garanţie" Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune materiale şi 4.400.000 RON, cu titlu de daune morale.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că a fost accidentată de numitul C., care era asigurat RCA de către pârâtă.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa nr. 808/13.03.2017, Tribunalul Bucureşti a disjuns cererea formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a constatat suspendată judecata acesteia în conformitate cu art. 75 din Legea nr. 85/2014 şi a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată în contradictoriu cu "pârâta" Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Împotriva acestei sentinţe la data de 10.04.2017 a declarat apel reclamanta.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 1327 din 22 septembrie 2017,Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. şi intimatul-chemat în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor, împotriva sentinţei civile nr. 808/13.03.2017.

4. Cererea de recurs

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. În motivarea cererii de recurs, reclamanta a formulat următoarele critici:

Instanţa de fond a constatat suspendarea cauzei în condiţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. prin lichidator judiciar D. şi a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Prin apelul declarat împotriva sentinţei nr. 808 din 13.03.2017 reclamanta a susţinut că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală având în vedere că la data de 13.03.2017 apărătorul său ales a formulat o cerere de amânare a cauzei, fiind în imposibilitate, dovedită, de prezentare la termenul de judecată acordat în cauză.

A arătat că, deşi cererea de amânare a fost justificată, instanţa de fond a respinse această cerere şi a considerat întemeiată cererea de suspendare a pârâtei B. S.A. în condiţiile în care era, deja, numit lichidator judiciar D., fără a introduce în cauză, în calitate de intervenient forţat, această societate.

Susţine recurenta că, în mod greşit, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea pe care a formulat-o în contradictoriu cu pârâta Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în condiţiile în care a depus şi la aceasta o cerere de despăgubire care nu a fost soluţionată în sensul admiterii sau respingerii cererii sale de acordare de despăgubiri, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 503/2004.

Consideră greşită motivarea instanţei de apel care a statuat că apărătorul ales al reclamantei se putea prezenta la termenul de judecată acordat de instanţa de fond pe considerentul că nu a existat nicio piedică în condiţiile în care procesele susţinute de acesta se desfăşurau în aceeaşi locaţie, Curtea de Apel Bucureşti, respectiv Tribunalul Bucureşti, nemotivat de oră. Recurenta a menţionat că Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă nu mai are sediul în aceeaşi locaţie cu secţia penală, iar, la Curtea de Apel Bucureşti, cauzele cu inculpaţii aflaţi în stare de detenţie se iau la prima oră, respectiv ora 9:00, aspect ce poate fi verificat.

Cu privire la aspectele reţinute de către instanţa de apel, a precizat recurenta că se încearcă schimbarea înţelesului cererii sale, în sensul că prin acţiunea depusă a fost chemată în calitate de pârâtă S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar D. (fiind deja numit lichidator), iar în cazul insolvenţei unei societăţi de asigurare, ca garant, este numit Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Faţă de toate aceste aspecte, a solicitat, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., admiterea căii de atac şi respingerea cererii de suspendare, cu consecinţa continuării judecăţii de către instanţa de fond, prin casarea hotărârilor pronunţate în cauză.

La data de 16 ianuarie 2018, intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, comunicată părţilor, prin care a solicitat respingerea recursului declarat în cauză.

La data de 22 ianuarie 2018, intimata B. S.A. prin lichidator judiciar D., Filiala Cluj a formulat întâmpinare, comunicată în cauză, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

a. Procedura derulată în recurs

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin rezoluţia din 14 februarie 2018, completul de filtru a luat act de raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului formulat de reclamanta A. şi, constatându-se că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părţile să îşi exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

b. Prin încheierea din data de 19 aprilie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, reţinând dispoziţiile art. 493 alin. (5) şi (6) şi art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de reclamanta A., fixând termen de judecată la 17 mai 2018 cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

În ceea ce priveşte încadrarea criticilor formulate, Înalta Curte constată că, deşi recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., aspectele invocate de aceasta, în dezvoltarea motivelor de recurs, sunt susceptibile a fi încadrate în cazurile de casare instituite de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., întrucât se referă la încălcarea dreptului la apărare, aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte suspendarea judecăţii cauzei în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014 şi la respingerea, ca inadmisibilă, a cererii formulate în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Examinând hotărârea atacată în limita impusă de criticile formulate prin cererea de recurs susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele care succed:

Printr-un prim motiv de recurs, reclamanta a invocat încălcarea dreptului său la apărare justificat de împrejurarea că instanţa de apel, în mod greşit, a înlăturat motivul de apel prin care a arătat că cererea de amânare a judecăţii formulată la instanţa de fond a fost eronat înlăturată, deşi era justificată pe imposibilitatea de prezentare a apărătorului său ales.

Critica formulată de recurentă, deşi susceptibilă de încadrare în motivul de recurs înscris în art. 488 pct. 5 C. proc. civ., nu este întemeiată.

Este adevărat că principiul dreptului la apărare este unul din cele mai importante principii ce guvernează desfăşurarea procesului civil, consacrat cu valoare constituţională, fiind una din cerinţele privitoare la desfăşurarea unui proces echitabil, astfel cum impune art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Potrivit art. 222 alin. (1) C. proc. civ. amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei.

Textul de lege îngăduie instanţei de judecată să acorde, numai cu titlu excepţional, un termen de judecată pentru lipsă de apărare, temeinicia motivelor invocate urmând a fi apreciate cu mare stricteţe, ocazie cu care instanţa va stabili dacă motivele pentru care se solicită amânarea din cauza lipsei de apărare sunt sau nu imputabile părţii ori reprezentantului acesteia.

Contrar susţinerilor recurentei, în speţă, nu se poate reţine încălcarea dreptului acesteia la apărare, deoarece chiar dacă din preambulul sentinţei atacate nu reiese pronunţarea expresă a instanţei de fond asupra cererii de amânare, în mod implicit, instanţa a apreciat asupra temeiniciei cererii formulate, aspect care a fost reţinut corect şi de instanţa de apel atunci când a apreciat, în exercitarea controlului judiciar, asupra imposibilităţii de prezentare a apărătorului ales a reclamantei la termenul de judecată din 13.03.2017.

Astfel, cerinţele textului de lege sus evocat au fost corect analizate şi interpretate de către instanţa de apel care a concluzionat asupra modalităţii de soluţionare, de către instanţa de fond, a cererii de amânare formulată de apărătorul reclamantei, atât timp cât simpla invocare a imposibilităţii de prezentare a apărătorului părţii nu impune amânarea judecăţii, iar solicitarea formulată în cauză nu a fost justificată, în mod temeinic, pe o împrejurare absolută, insurmontabilă, exterioară apărătorului ales al reclamantei.

Neexistând obligaţia acordării termenului de judecată în orice împrejurare, aprecierea temeiniciei admiterii sau respingerii cererii de amânare a procesului presupune ca examinarea instanţei să fie realizată în raport de natura litigiului, complexitatea acestuia şi împrejurăeile specifice în care cererea a fost formulată, aspecte care ţin de temeinicia hotărârii şi nu de legalitatea acesteia, drept pentru care susţinerile recurentei referitoare la modalitatea greşită de soluţionare a cererii sale de amânare în raport de motivele justificative prezentate şi care ar fi condus la imposibilitatea de prezentare a apărătorului său ales nu vor putea fi supuse cenzurii instanţei de recurs.

Printr-un alt motiv de recurs, reclamanta a susţinut, în esenţă, aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte măsura suspendării judecării cauzei în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.

Susţinerile recurenţei, deşi susceptibile de încadrare în cazul de casare reglementat de art. 499 pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate, deoarece instanţa de fond a procedat în mod corect la suspendarea judecării cauzei, reţinând în considerentele sentinţei, alături de prevederile art. 75 alin. (1), şi pe cele ale art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora, hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea, de drept, a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare.

În speţă, prin cererea de învestire a instanţei, reclamanta a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., societate faţă de care, prin sentinţa nr. 132/2017 a Tribunalului Sibiu, s-a dispus începerea procedurii falimentului, împrejurare în raport cu care Înalta Curte reţine că, în speţă, au fost reţinute corect ca incidente dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, care, faţă prevederile art. 75 alin. (1) din aceeaşi lege, reprezintă norma specială referitoare la societăţile de asigurare/reasigurare, astfel încât, în mod judicios, instanţa de fond a dispus suspendarea judecării acţiunii reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.

Art. 262 din actul normativ sus menţionat reglementează procedurile aplicabile în cazul societăţilor de asigurare/reasigurare debitoare, iar alin. (4) prevede:

"(4) Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului (societatea de asigurare/reasigurare) are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare."

Din interpretarea dispoziţiilor legale evocate, rezultă că legiuitorul a înţeles să reglementeze, distinct, situaţia societăţilor de asigurare/reasigurare, în sensul prevederii unei norme imperative, potrivit căreia, hotărârea de deschidere a procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare are ca efect suspendarea, de drept, a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare.

Contrar susţinerilor recurentei, în cazul societăţilor de asigurare/reasigurare nu este reglementată o normă care să vizeze excepţii de la măsura suspendării, astfel cum este cea de la art. 75 alin. (2), aplicabilă celorlalte societăţi, dispoziţiile imperative ale art. 262 din Legea nr. 85/2014 fiind aplicabile, iar numirea lichidatorului judiciar pentru societatea de asigurare aflată în faliment fiind, tocmai, de esenţa procedurii reglementată de Legea nr. 85/2014.

Relativ la motivul de nelegalitate referitor la modul de soluţionare a cererii reclamantei formulată în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte reţine că instanţele fondului au efectuat o corectă interpretare şi aplicare a legii, astfel încât criticile recurentei se vădesc a fi nefondate.

Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor este desemnat ca şi garant al plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurator, însă nicio dispoziţie din acest act normativ nu prevede subrogarea, de drept, a Fondului în drepturile şi obligaţiile procesuale ale intimatei-pârâte S.C. B. S.A. în cazul existenţei acţiunii în pretenţii pendinte pornite împotriva acesteia, calitatea de garant a Fondului fiind cu totul străină de calitatea de continuator sau succesor în drepturi procesuale a societăţii de asigurare aflată în faliment.

Din contră, textul acestei legi prevede o procedură administrativă de plată a despăgubirilor pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

Actul normativ sus evocat prevede, în mod obligatoriu, sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de despăgubire sau de plată însoţită de documente justificative, deoarece Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii ale asigurătorilor în faliment, plăţile fiind achitate sau acoperite exclusiv prin procedura administrativă prevăzută de dispoziţiile legale speciale, de vreme ce între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie, nu există niciun raport juridic.

Astfel, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului.

Potrivit art. 13 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 213/2015, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă. Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Potrivit art. 13 alin. (5) din acelaşi act normativ, împotriva deciziei emisă de comisia specială din cadrul fondului se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 503/2004, instanţei de judecată, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în virtutea competenţei speciale atribuită, în acest sens, de legiuitor.

Aşadar, Înalta Curte reţine că dreptul la despăgubire a creditorilor de asigurări împotriva Fondului de garantare este prevăzut de lege, însă acest drept poate fi exercitat numai în condiţiile legilor nr. 503/2004 şi nr. 213/2015, care instituie o procedură specială, caracterizată printr-o etapă administrativă, urmată, dacă este cazul, de una judiciară.

Prin urmare contextul normativ special instituit de legiuitorul român nu a reglementat posibilitatea exercitării unei acţiuni directe a creditorilor de asigurare împotriva Fondului de garantare şi, întrucât obligaţia de despăgubire a acestuia din urmă a luat naştere în temeiul legii (şi nu a unui contract, ca în cazul asigurătorului), care reglementează strict condiţiile de exercitare a drepturilor asiguraţilor, în mod corect instanţele fondului au apreciat că cererea reclamantei adresată direct instanţei de drept comun este inadmisibilă.

Instituirea unei proceduri administrative nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 paragraf. 1 din Convenţia europeană. Astfel, din perspectivă convenţională, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane " dreptul la un tribunal", ceea ce înseamnă dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile. Împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabile, nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă, în procedura administrativă, în temeiul Legii nr. 213/2015, prin care este soluţionată cererea de despăgubiri a creditorilor de asigurări poate fi supusă controlului de către instanţa de judecată, actul normativ asigurând, astfel, o jurisdicţie deplină şi efectivă, în fapt şi drept, a legalităţii deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, implicit, a pretenţiilor creditorilor de asigurări.

În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin decizia nr. 80/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015, Curtea constatând că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări, iar dispoziţiile acestui act normativ dispun că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraţilor, prin formularea unei cereri de plată. În această modalitate este declanşată procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Astfel, Curtea Constituţională a statuat că exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanţei de judecată nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care este prevăzută de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată, iar Legea nr. 213/2015 stabileşte o procedură necontencioasă prealabilă acţiunii în instanţă, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

În consecinţă, pentru considerentele sus arătate, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs subsumate art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., drept pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1327 din 22 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1327 din 22 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31.05.2018.