Abusive petroleum subsoil nationalization claim quashed and remanded due to failure to verify real estate status and appeal instructions

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 17.12.2003, sub nr. 4441/2003, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta Societatea Naţională a Petrolului C. S.A. Bucureşti, solicitând:

1. anularea Deciziei nr. 58/27.11.2003 emisă de pârâtă;

2. obligarea pârâtei la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent prin acţiuni la C. S.A.;

3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că autoarea lor a fost proprietara imobilului preluat de stat fără despăgubire, în temeiul Legii nr. 119/1948, compus din exploatarea petrolieră care reprezintă 1/5 din judeţ Prahova (în suprafaţă de 7027,37 m.p.) şi 1/5 dintr-un punct de redevenţă (contract de concesiune minieră) asupra terenului situat în judeţ Prahova.

De asemenea, au arătat că respingerea de către pârâtă a notificării lor, pe considerentul că cererea de acordare a măsurilor reparatorii nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, este nelegală datorită, în esenţă, următoarelor argumente: Legea nr. 119/1948 este inclusă de art. 2 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 10/2001 între actele de preluare abuzivă a imobilelor de către stat, devenind incidente, în speţă, dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998; neretroactivitatea şi inaplicabilitatea, în speţă, a dispoziţiilor art. 2 pct. 2.1 al HGR nr. 498/2003; temeiurile de drept invocate de pârâtă la respingerea notificării - respectiv, art. 135 alin. (3), (4), (5) din Constituţie şi art. 136 alin. (3), (4) din Constituţia republicată - nu au relevanţă în raport cu preluarea abuzivă, fără titlu şi fără despăgubiri; sunt ignorate dispoziţiile art. 136 alin. (5) din Constituţie privind inviolabilitatea proprietăţii private, dar şi obligaţia prevăzută de legea specială de reparaţie, de compensare a proprietarilor deposedaţi.

La termenele din 28.01.2004 şi 25.02.2004, reclamanţii au depus la dosar precizări privind capătul al doilea de cerere, arătând că solicită obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să le acorde măsuri reparatorii în echivalent sub formă de acţiuni la C. S.A., cu precizarea numărului acţiunilor şi a valorii lor nominale.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, faţă de faptul că obiectul acesteia este un bun proprietate publică (producţia de ţiţei), precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, deoarece bunul revendicat (producţia de ţiţei) nu a fost exploatat de pe terenul pe care reclamanţii susţin a fi proprietari.

Prin încheierea din 25.02.2004, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive pentru primul capăt de cerere şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru al doilea capăt de cerere.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin primul capăt de cerere al acţiunii se solicită anularea Deciziei nr. 58/27.11.2003 şi cum această decizie este emisă de către pârâtă, aceasta are calitate procesuală pasivă pe primul capăt de cerere. Luând în considerare obiectul contestaţiei precizate, constând în anularea unei decizii emise în temeiul Legii nr. 10/2001 şi obligarea pârâtei să emită o nouă decizie, tribunalul a constatat neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii, motivele invocate în susţinerea acesteia ţinând, de altfel, de fondul cauzei. Având în vedere că pentru analizarea calităţii procesuale pasive a pârâtei de a emite o decizie prin care să fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent este necesară administrarea de probe în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii, tribunalul a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru al doilea capăt de cerere.

Prin sentinţa civilă nr. 394/12.05.2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins, ca nefondată, contestaţia precizată, pentru următoarele considerente:

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru al doilea capăt de cerere - emiterea unei noi decizii, respectiv stabilirea de către instanţă a despăgubirilor - este neîntemeiată, faţă de faptul că nu a fost dovedită existenţa unui alt deţinător al imobilului, iar emiterea de către pârâtă a unei decizii asupra notificării atrage recunoaşterea acestei calităţi.

Contestaţia precizată este nefondată.

Astfel, imobilul ce a făcut obiectul notificării reclamanţilor, respinsă prin Decizia pârâtei nr. 58 din 27 noiembrie 2003, este compus din exploatarea petrolieră care reprezintă 1/5 din judeţ Prahova (în suprafaţă de 7.027,37 mp) şi 1/5 dintr-un punct de redevenţă (contract de concesiune minieră) asupra terenului situat în judeţ Prahova.

Potrivit susţinerii reclamanţilor, imobilul a fost preluat de către stat de la autoarea acestora, fără despăgubire, în temeiul Legii nr. 119/1948.

Conform dispoziţiilor art. 2 pct. 2.1 din H.G. nr. 498/2003 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, preluările de imobile efectuate în baza Legii nr. 119/1948 (pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări miniere şi de transporturi, cu modificările ulterioare) sunt prezumate a fi făcute cu titlu valabil. Nu poate fi vorba despre o retroactivitate a acestor dispoziţii legale, raportată la data formulării notificării, câtă vreme la data soluţionării acesteia, Normele metodologice venite să lămurească dispoziţii anterioare ale Legii nr. 10/2001 se aflau în vigoare.

Ca atare, nerăsturnarea prezumţiei de preluare cu titlu valabil, dar şi natura bunului preluat de stat (exploatare petrolieră şi minieră), menţin imobilul în categoria celor aparţinând domeniului public al statului, astfel cum este definită în art. 3 alin. (2) al Legii nr. 213/1998 (privind proprietatea publică şi regimul acesteia), coroborat cu art. I al anexei la această lege, art. 135 din Constituţia revizuită şi art. 5 din Legea nr. 18/1991, republicată (privind fondul funciar). Toate aceste texte stabilesc cuprinderea domeniului public al statului, incluzând şi bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, categorie de bunuri inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, conform art. 11 din Legea nr. 213/1998, art. 5 alin. (2) al Legii nr. 18/1991 şi art. 135 alin. (4) din Constituţia revizuită.

Prin urmare, fără a nega principiile fundamentale privind inviolabilitatea proprietăţii private şi compensarea proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, tribunalul a reţinut ca întemeiată respingerea notificării şi lipsa unei oferte de restituire prin echivalent (prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001), cu motivarea că nu a fost făcută dovada preluării imobilului de către stat, fără titlu valabil, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

Prin decizia nr. 446 A/05.06.2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 394/12.05.2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că: a admis contestaţia; a anulat Decizia nr. 58 din 27 noiembrie 2003 a Societăţii Naţionale a Petrolului C. S.A.; a obligat pe pârâtă la plata către reclamanţi a sumei de 50.610.644,97 RON (Ron), cu titlu de redevenţă, pe perioada arătată de expert şi în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că, în condiţiile în care, de la bun început, apelantul a cerut măsuri reparatorii în echivalent, precizând că este vorba de acţiuni stabilite pe bază de expertiză, în mod greşit prima instanţă a respins contestaţia, apreciind că apelantul-reclamant nu poate beneficia de măsuri reparatorii în echivalent, cu motivarea că nu sunt întrunite cerinţele art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a fost răsturnată prezumţia de preluare cu titlu valabil de către unitatea deţinătoare, dar şi natura bunului (exploatare petrolieră şi minieră), atâta timp cât bunurile au fost preluate de stat în mod abuziv.

De altfel, sintagma,,cu titlu valabil" sau,,fără titlu" are altă semnificaţie decât cea dată anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.

În cauză, la cererea apelantului, la termenul din 14.09.2006 s-a admis proba cu expertiză contabilă, prorogându-se discutarea necesităţii efectuării unei expertize geologice.

După numeroase termene acordate pentru a se prezenta actele necesare expertizei de către părţi, la 10 ianuarie 2008 s-a efectuat expertiza, împotriva căreia s-au formulat obiecţiuni, în sensul că este pur ipotetică, neavând la bază acte pe care să facă calcule corecte, arătându-se, totodată, că nu mai este necesară efectuarea unei expertize geologice, care ar fi secret de stat.

Ca atare, nu s-a mai dispus efectuarea unei expertize geologice şi s-a reţinut că se poate soluţiona cauza pe baza probatoriului existent la dosar, iar obiecţiunile au fost respinse, faţă de faptul că s-au acordat peste şaisprezece termene pentru soluţionarea cauzei (multe şi la solicitarea părţilor, pentru a prezenta acte pentru efectuarea expertizei contabile, acte care nu au fost prezentate), astfel încât, pe baza probelor administrate până la 15 mai 2008 (cauza fiind înregistrată la curte la 20 septembrie 2004), s-a trecut la soluţionarea cauzei.

Culpa pârâtei în efectuarea expertizei contabile este evidentă, deoarece, deşi afirmase că deţine acte pe care le va prezenta expertului, cu toate insistenţele acestuia, actele nu i-au fost prezentate, iar expertul a efectuat lucrarea numai pe baza materialului probator obţinut, în timp ce obiecţiunile formulate au fost generale, practic au privit faptul că nu poate fi acceptată expertiza (deşi nu s-a pus în discuţie revenirea asupra probei).

Curtea a reţinut ca juste concluziile expertului contabil, cu precizările ulterioare, în sensul că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata sumei de 50.610.644,97 RON (Ron), cu titlu de redevenţă, pe perioada arătată de expert.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii şi pârâta.

Prin decizia nr. 319/25.01.2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâtă.

Pentru a decide astfel, s-a apreciat că, faţă de actele anexate de reclamanţi la notificările depuse, de dispoziţiile legale evocate, instanţa de apel a făcut o legală apreciere a raporturilor juridice dintre părţi, prin raportare şi la art. 2 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Susţinerea recurentei S.C. C. S.A., legată de nemotivarea hotărârii instanţei de apel şi de existenţa unor motive străine de cauză, a fost, de asemenea, găsită nefondată.

Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de conţinut, iar din această perspectivă, instanţa de apel s-a conformat dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ.

Condiţiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit.

Motivarea înseamnă de fapt încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul procedurilor generale şi abstracte ale unei legi, iar scopul ei este acela de a explica măsurile adoptate de instanţă.

Expertiza efectuată în cauză a avut în vedere şi procesul-verbal întocmit la 9 octombrie 2007 şi semnat de reprezentanţii exploatării petroliere x, judeţul Prahova, reprezentantul Primăriei şi al reclamanţilor, prin care s-au reidentificat sondele cu x şi y.

De altfel, din procesul-verbal sus menţionat rezultă că o identificare faptică a mai fost efectuată şi la 24 octombrie 2002, când s-a şi încheiat un proces-verbal între aceleaşi părţi.

Expertiza efectuată în cauză, de către expert D., clarifică situaţia redevenţei de 1/5, care, aşa cum este explicată de expert, se calculează anual şi nu trimestrial şi care a fost calculată de expert la suma de 50.610.644,97 Ron.

Or, faţă de concluziile expertizei finalizate prin actul depus, susţinerile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate.

Împotriva acestei din urmă decizii, pârâta a formulat contestaţie în anulare, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010

Prin decizia nr. 7239/18.10.2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis contestaţia în anulare formulată de S.C. E. S.A., a anulat decizia nr. 319/25.01.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală şi a fixat un termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva deciziei nr. 446 A din 5.06.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Pentru a admite contestaţia în anulare, Înalta Curte a reţinut că, soluţionând recursul pârâtei S.C. E. S.A., instanţa de recurs nu a răspuns niciuneia dintre criticile invocate în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., regăsite în recursul pârâtei, astfel încât este incident motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza a doua C. proc. civ., constând în necercetarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

După admiterea contestaţiei în anulare, cauza a fost reînregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2011.

La termenul de judecată din 2.10.2012, Înalta Curte a constatat că este învestită exclusiv cu soluţionarea recursului declarat de către pârâta S.C. E. S.A. împotriva deciziei nr. 446/5.06.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, în limitele admiterii contestaţiei în anulare formulate de S.C. E. S.A. împotriva deciziei nr. 319/25.01.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia nr. 6265/16.10.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta S.C. E. S.A.; a admis recursul declarat de pârâta S.C. E. S.A. împotriva deciziei nr. 446/A din 05 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţi, este nefondată, recursul pârâtei fiind motivat în termenul legal, raportat la data comunicării deciziei recurate.

Depunerea înscrisurilor noi, în faza rejudecării recursului după anularea deciziei iniţiale de recurs printr-o contestaţie în anulare, este admisibilă, în măsura în care prin aceste înscrisuri nu se tinde la extinderea cadrului procesual fixat în urma admiterii contestaţiei în anulare, dimpotrivă, sunt de natură a susţine motivele iniţiale de recurs, iar proba a fost solicitată cu respectarea normelor de procedură incidente, respectiv, în cazul recurentului, prin însăşi cererea de recurs.

Motivele de recurs formulate la termenul de judecată din 29.05.2012 au fost depuse tardiv.

Astfel, prin aceste motive, recurenta a invocat, în fapt, lipsa calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, precum şi nelegalitatea deciziei prin prisma întinderii despăgubirilor acordate, ambele susţineri fiind formulate în considerarea situaţiei de fapt relevate de conţinutul înscrisurilor noi.

Niciunul dintre aceste motive nu are caracter de ordine publică, deoarece nu vizează apărări ce ar putea forma obiectul unor excepţii procesuale absolute, posibil a fi invocate în orice stadiu al procesului.

În cadrul contestaţiei în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală activă este întrunită în persoana notificatorului, respectiv reclamanţii din cauză, iar neîndeplinirea condiţiilor legale pentru recunoaşterea vocaţiei la măsuri reparatorii constituie un aspect de fond, a cărui dezlegare necorespunzătoare de către instanţa de apel ar fi trebuit contestată prin motivele de recurs, formulate în termenul prevăzut de art. 303 cu referire la art. 301 C. proc. civ.

Critica referitoare la modul de calcul al despăgubirilor vizează acelaşi aspect al îndreptăţirii reclamanţilor la măsuri reparatorii, din perspectiva întinderii dreptului, astfel încât ar fi trebuit formulată, de asemenea, înlăuntrul termenului legal pentru depunerea motivelor de recurs.

În aceste condiţii, în aplicarea art. 306 alin. (1) C. proc. civ., aceste critici nu au fost luate în considerare în analiza motivelor de recurs, ele rămânând, de altfel, fără obiect, faţă de dezlegarea dată motivelor iniţiale, pentru considerentele ce vor fi expuse.

În ceea ce priveşte motivele iniţiale de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru necercetarea cărora s-a admis contestaţia în anulare, Înalta Curte a reţinut faptul că se critică, în esenţă, aprecierile instanţei de apel referitoare la: calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/200, cota de 1/5 dintr-un punct de redevenţă nerelevând un "imobil" în sensul legii, în patrimoniul autoarei; calitatea recurentei-pârâte de unitate deţinătoare; caracterul preluării operate de stat în baza Legii nr. 119/1948; sarcina probei depunerii înscrisurilor necesare efectuării expertizelor tehnice dispuse în faza apelului.

Prin notificarea nr. 227 din 13 august 2001, modificată prin notificarea nr. 27 din 11 februarie 2002, reclamanţii B. şi A. au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în echivalent pentru "imobilul" constituit dintr-o exploatare petrolieră, ce a aparţinut conform actului dotal autentificat sub nr. x/1938 de către Tribunalul Prahova, secţia Notariat şi transcris sub nr. x/1938 la Tribunalul Prahova, secţia I - a, de care a beneficiat mama reclamanţilor, F.

Conform reclamanţilor, "imobilul" reprezintă 1/5 din judeţul Prahova, cu întinderea de 7027,37 mp şi 1/5 dintr-un punct de redevenţă asupra terenului situat în aceeaşi localitate, concesionat către Societatea H.

Reclamanţii au evaluat suprafaţa de 7027,37 mp la suma de 7.027.370 USD şi, distinct, cota de 1/5 dintr-un punct de redevenţă la 7.027.370 USD, solicitând ca măsurile reparatorii să fie acordate în acţiuni la C. S.A., la nivelul acestor sume de bani.

Prin concluziile scrise depuse în faza apelului, pe baza expertizei contabile efectuate şi ca urmare a imposibilităţii efectuării expertizei geologice - din culpa pretinsă a pârâtei -, reclamanţii şi-au restrâns pretenţiile la valoarea despăgubirilor cuvenite pentru cota de 1/5 dintr-un punct de redevenţă, astfel cum au fost calculate de către expertul contabil, renunţând la administrarea expertizei geologice.

Instanţa de apel, anulând decizia nr. 58/27.11.2003 emisă de către C. S.A. în procedura Legii nr. 10/2001, a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanţi, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, a sumei de 50.610.644,97 RON, cu titlu de redevenţă pentru perioada arătată de expert.

Din cele expuse, rezultă, în primul rând, că reclamanţii nu au renunţat la înseşi măsurile reparatorii la care au pretins că sunt îndreptăţiţi pentru cota de 1/5 din dreptul de proprietate asupra subsolului dealului x, astfel cum a susţinut recurenta-pârâtă, în condiţiile în care restrângerea pretenţiilor în apel a vizat doar întinderea despăgubirilor, prin excluderea contravalorii suprafeţei de teren şi limitarea la contravaloarea redevenţei calculate de expert.

Pe de altă parte, reclamanţii au susţinut, chiar prin notificare, că redevenţa menţionată în actul dotal ca aparţinând autoarei lor în cotă de 1/5 ar fi, alături de subsolul dealului, o componentă a imobilului constituind o exploatare petrolieră, ce ar fi fost preluat de către stat în baza Legii nr. 119/1948. Dacă reclamanţii ar fi renunţat la una dintre pretinsele componente ale imobilului, ar fi însemnat că aceştia renunţă la măsuri reparatorii pentru întregul imobil, or nu s-a relevat vreun act de dispoziţie procesuală de natura celor prevăzute de art. 246 sau 247 C. proc. civ., iar decizia recurată nu s-a pronunţat în consecinţă.

În al doilea rând, susţinerile recurentei-pârâte, cu toate că sunt nefondate în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra subsolului dealului, sunt întemeiate în legătură cu greşita raportare a instanţei de apel la redevenţa menţionată în actul dotal, în acordarea măsurilor reparatorii cuvenite în baza Legii nr. 10/2001.

Din art. 1 şi 3 ale Legii nr. 10/2001, rezultă că dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ cu caracter reparator poate fi recunoscut în patrimoniul persoanei care a formulat o notificare dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să fi fost preluat de către stat un imobil, în mod abuziv, în perioada de referinţă a legii (art. 1 alin. (1); notificatorul sau, după caz, autorul său să fi deţinut un drept de proprietate asupra acestui imobil ori să fi fost asociat al persoanei juridice care deţinea imobilul şi alte active în proprietate la data preluării abuzive (art. 3 alin. (1) lit. a) şi b).

Reclamanţii au susţinut, din momentul iniţierii procedurii Legii nr. 10/2001, că redevenţa menţionată la pct. 9 din actul dotal autentificat sub nr. x/1938, deşi rezulta dintr-un act de concesiune întocmit cu referire la un teren din localitatea Boldeşti, ar viza, în fapt, imobilul menţionat la pct. 8 din actul dotal, anume subsolul dealului x.

Chiar în ipoteza susţinută de către reclamanţi, redevenţa (cuvenită în baza actului de concesiune în cotă de 1/5 dintr-un punct de redevenţă) nu interesează însuşi terenul concesionat în scop de exploatare.

Noţiunea de "imobil", în sensul Legii nr. 10/2001, este definită în art. 6 alin. (1) ca vizând "terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii."

Aşadar, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, imobilul în legătură cu care fostul proprietar este îndreptăţit la măsuri reparatorii poate fi reprezentat de un teren, de eventualele construcţii aflate pe acesta la data preluării de către stat, precum şi de bunurile încorporate în aceste construcţii, mobile prin natura lor, însă imobile prin destinaţie.

La data încheierii actului de concesiune nr. x/1926 şi a actului de cesiune de redevenţă nr. x/23.02.1928, ambele autentificate de către Tribunalul Judeţului Prahova, secţia I şi menţionate în actul dotal invocat de către reclamanţi drept titlu de proprietate în cauză, erau în vigoare Constituţia adoptată în anul 1923 şi Legea minelor nr. 162/1924, publicată în Monitorul Oficial nr. 143/1924.

În conformitate cu art. 19 din Constituţia 1923, zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea Statului, cu excepţia maselor de roci comune, a carierelor de materiale de construcţie şi a depozitelor de turbă, urmând ca, printr-o lege specială a minelor, să se determine normele şi condiţiile de punere în valoare a acestor bunuri, să se fixeze redevenţa proprietarului suprafeţei, în măsura în care este posibil ca aceştia să participe la exploatarea acestor bogăţii. S-a prevăzut expres că se va ţine seama de drepturile câştigate, întrucât ele corespund unei valorificări a subsolului, după distincţiile din legea specială.

Această lege a fost adoptată, reprezentată fiind de Legea minelor nr. 162/1924, conţinând reglementări în sensul dispoziţiei constituţionale. Prin art. 1, s-a stabilit că zăcămintele combustibilor minerali, bituminele şi gazele naturale de orice fel sunt şi rămân proprietatea statului, în categoria bituminelor intrând şi petrolul.

Întrucât din actul dotal nu rezultă dacă redevenţa, în legătură cu care autoarea reclamanţilor a dobândit o cotă de 1/5 raportată la un punct de redevenţă, provenea dintr-un contract de concesiune încheiat de către stat, ca proprietar al substanţelor minerale (caz în care şi proprietarul terenului putea beneficia de o anumită redevenţă) ori de către o altă persoană - autoarea reclamanţilor, F., dobândind o parte din redevenţă -, ar fi trebuit depus însuşi actul de concesiune, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză până în această fază a rejudecării recursului.

Această instanţă nu este în măsură să stabilească situaţia de fapt din cauză, atribuţiile sale fiind circumscrise modului de interpretare şi de aplicare a legii de către instanţa de apel.

Această împrejurare nu este, însă, de natură a atrage prin ea însăşi casarea deciziei în condiţiile art. 314 C. proc. civ., în vederea stabilirii certe a stării de fapt, deoarece, chiar în ipoteza cea mai favorabilă reclamanţilor, aceştia nu pot beneficia de măsuri reparatorii în considerarea redevenţei în discuţie.

Această ipoteză ar fi aceea în care dreptul asupra unui punct de redevenţă, cesionat prin actul autentificat sub nr. x/23.02.1928 şi din care s-a transmis mamei reclamanţilor cota de 1/5, provine dintr-un act de concesiune întocmit de o persoană fizică, şi nu de către stat.

În acest caz, ar fi vorba despre un drept câştigat, în termenii legii, respectiv despre un drept dobândit înainte de promulgarea Constituţiei, de care se preocupă Partea a III - a din Legea minelor nr. 162/1924.

Dreptul câştigat consta, cu condiţia validării prin procedura din art. 253, în dreptul de utilizare a substanţelor care au fost considerate proprietatea statului prin Constituţie. Aşadar, titularul conserva dreptul de proprietate asupra subfeţei, însă doar până la limita zăcământului minier, păstrând, totodată, dreptul de exploatare a acestuia, recunoscut prin reglementările anterioare Constituţiei. Acest drept presupunea prerogativa de a dispune şi de a beneficia de substanţa sa, inclusiv prin concesiune, în schimbul unei redevenţe, ca preţ al concesiunii.

Erau, astfel, respectate concesiunile preexistente, însă şi dreptul de utilizare al proprietarilor terenurilor care nu erau concesionate ori exploatate în anul 1923 dar care erau situate într-o comună pe teritoriul căreia, începând cu anul 1914, a fost o exploatare normală ori într-o comună învecinată, pe o rază de 1000 m de la ultima lucrare subterană sau sondă în exploatare (art. 256).

În conformitate cu art. 52 din Legea minelor nr. 162/1924, dreptul de exploatare avea caracterul unui drept real imobiliar, însă purta asupra zăcământului minier, care, potrivit aceleiaşi norme, reprezenta o proprietate imobiliară distinctă de aceea a suprafeţei.

Dispoziţii similare se regăsesc şi în art. 39 din Legea minelor nr. 89/1937, precum şi în art. 93 din Decretul-lege al petrolului nr. 2017/1942, publicat în Monitorul Oficial nr. 164/17.07.1942, ambele acte normative conţinând prevederi referitoare la drepturile câştigate anterior Constituţiei din 1923, în termeni similari celor din Legea minelor nr. 162/1924.

Din acest regim juridic complex al minelor, potrivit legilor succesiv adoptate până în anul 1945, rezultă următoarele:

Zăcământul minier (sau mina, ambele denumiri regăsindu-se, cu semnificaţie egală, în textul legilor) constituia un imobil distinct de subsolul terenului în care se afla mina. Legiuitorul subliniază distincţia faţă de suprafaţa terenului, în considerarea dreptului proprietarului unui teren atât asupra suprafeţei, cât şi a subfeţei lui, în conformitate cu art. 489 C. civ.

Distincţia se păstrează, însă, şi în ipoteza în care proprietarul subsolului este diferit de cel al suprafeţei - astfel cum s-a pretins în speţă, reclamanţii susţinând că autoarea lor a fost titularul dreptului asupra subsolului terenului pe care se afla o mină petroliferă -, deoarece mina nu poate fi confundată cu solul ori subsolul unui teren:

"Minele de orice categorie…, deşi încorporate în pământ şi produse prin materialul conţinut în pământ şi prelucrat prin acţiunea sa, constituie, totuşi, un bun deosebit de pământ prin aceea că substanţa acestui bun, a cărui utilitate şi valoare nu se manifestă decât prin extragerea lui din pământ, se epuizează şi se absoarbe prin însăşi această extragere". (I., "Elementele dreptului civil", Editura J., Bucureşti, 1998, p. 143).

Ca atare, dreptul real de exploatare se raportează la un alt imobil decât terenul însuşi, fiind vorba despre imobile distincte, cu titulari diferiţi.

În condiţiile în care a pornit de la premisa că a fost preluat un imobil reprezentând o exploatare minieră, se constată că instanţa de apel a apreciat că imobilul preluat de către stat a fost însăşi mina exploatată.

Or, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, mina nu reprezintă un "imobil" în sensul legii, din moment ce compune un imobil distinct de terenuri, cu sau fără construcţii, şi nici nu are natura unui bun mobil încorporat într-o construcţie.

În ceea ce priveşte "exploatarea minieră" la care se referă reclamanţii, inclusiv prin notificare, această noţiune are un dublu sens, semnificând, pe de o parte, întreprinderea ce exploatează mina, iar, pe de altă parte, însăşi mina astfel exploatată. Reclamanţii se referă la cea de-a doua semnificaţie, din moment ce nu au pretins vreo legătură cu însăşi societatea care a concesionat dreptul de exploatare, fiind, astfel, valabile considerentele expuse anterior.

Aşadar, reclamanţii nu pot beneficia de măsuri reparatorii în considerarea dreptului de exploatare recunoscut de Legea minelor prin raportare la vreun imobil în accepţiunea Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă s-ar accepta premisa că autoarea reclamanţilor a fost proprietarul unui imobil, tot nu s-ar putea recunoaşte acestora îndreptăţirea la măsuri reparatorii în considerarea dreptului de exploatare de exerciţiul căruia ar fi fost lipsiţi prin preluarea abuzivă a imobilului de către stat.

Dreptul de exploatare nu intră în componenţa imobilului la care se raportează, ci ar fi, în acest caz, o prerogativă a dreptului de proprietate, imobilul reprezentând obiectul acestui drept.

Susţinând că dreptul de proprietate, inclusiv prerogativa de a dispune de zăcământul subsolului, nu a putut fi exercitat din momentul preluării abuzive, reclamanţii pretind, în fapt, daune-interese pentru imposibilitatea exercitării dreptului în perioada scursă de la momentul preluării abuzive a imobilului, constând în preţul concesiunii neîncasat în acest răstimp (prin această pretenţie valorificându-se un drept de creanţă, astfel cum, în mod corect, se arată prin motivele de recurs).

Or, Legea nr. 10/2001 nu prevede, printre măsurile reparatorii posibil a fi acordate, şi despăgubiri pentru lipsirea proprietarului de exerciţiul dreptului său, evaluarea acestor măsuri, indiferent de natura lor, realizându-se în funcţie de valoarea imobilului (în acest sens, cu titlu exemplificativ, art. 10, 11, 12, 19 din lege).

De altfel, art. 2 alin. (2) - în vigoare la data pronunţării deciziei de apel, în condiţiile în care a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009 - prevede expres că, în situaţia preluării unui imobil fără titlu valabil (se va reveni asupra modului de preluare a imobilului din cauză, însă referirea la un asemenea mod de preluare are rostul de a sublinia lipsa de îndreptăţire a reclamanţilor la despăgubiri, acceptând cea mai favorabilă ipoteză), persoanele ale căror imobile au fost preluate îşi păstrează calitatea de proprietar, pe care, cu toate acestea, o pot exercita doar după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire.

Ca atare, nu numai că reclamanţii nu ar putea exercita prerogativele dreptului de proprietate decât după data expres arătată de către legiuitor şi, evident, doar în măsura în care s-ar dispune restituirea în natură (ceea ce, oricum, nu este cazul în speţă, reclamanţii solicitând măsuri reparatorii în echivalent), însă legiuitorul nici nu a intenţionat dezdăunarea pentru imposibilitatea proprietarului deposedat abuziv de exercitare a dreptului său în perioada dintre data preluării abuzive şi data primirii deciziei de restituire emise în procedura Legii nr. 10/2001 sau, după caz, a hotărârii judecătoreşti de restituire.

Faţă de cele expuse, s-a conchis în sensul că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 în considerarea dreptului de exploatare asupra zăcământului minier pretins a se afla în subsolul terenului proprietatea autoarei lor, fiind fondate motivele de recurs pe acest aspect.

În aceste condiţii, în mod greşit, instanţa de apel a constatat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în raport de pretinsa exploatare minieră şi a recunoscut dreptul acestora la măsuri reparatorii constând în contravaloarea despăgubirilor cuvenite pentru cota-parte de 1/5 dintr-un punct de redevenţă.

Cu toate acestea, nu se poate conchide în sensul greşitei admiteri a apelului şi, în fond, a contestaţiei reclamanţilor, cât timp instanţa de apel a pornit de la premisa greşită că subsolul dealului x - imobil menţionat la pct. 8 din actul dotal - şi pretinsa mină exploatată aflată pe acesta ar constitui un singur imobil, când, în realitate, potrivit reglementărilor anterior arătate, era vorba despre imobile diferite.

În aceste condiţii, se constată că nu s-a cercetat dacă reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii constând în contravaloarea imobilului menţionat la pct. 8 din actul dotal, distinct de pretinsa exploatare minieră, în contextul în care această instanţă de recurs a înlăturat susţinerile recurentei-pârâte referitoare la renunţarea reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru acest imobil.

În acelaşi timp, prin motivele de recurs a fost contestată aprecierea instanţei de apel privind existenţa în subsolul dealului x, la data preluării de către stat, a unei mine de petrol exploatate de către societatea petroliferă "H.".

Chiar dacă această critică a fost formulată în contextul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, ca urmare a neîntrunirii în persoana pârâtei a calităţii de unitate deţinătoare, în fapt, este vizată situaţia de la momentul preluării operate de stat, şi nu de la data formulării notificării, se constată, din dezvoltarea acestui motiv de recurs, că se invocă o aplicare greşită a normelor în materie de probaţiune, cu consecinţa unei insuficiente stabiliri a situaţiei de fapt.

Pentru a reţine concluzia afectării subsolului dealului x de o exploatare minieră la data preluării, instanţa de apel a aplicat mai multe prezumţii. Astfel, a reţinut că redevenţa menţionată la pct. 9 din actul dotal vizează imobilul de la nr. 8, respectiv subsolul dealului x, stabilind, aşadar, că imobilul de la nr. 8 în litigiu a fost concesionat prin actul autentificat sub nr. x/1926.

Pe baza acestei prezumţii simple, a dedus că subsolul dealului x, concesionat societăţii petrolifere "H.", a fost preluat de către stat în conformitate cu art. 1 pct. 7 din Legea nr. 119/1948, prin care au fost naţionalizate toate întreprinderile din domeniul industriei petrolifere şi de gaze naturale, enumerate în lista anexă nr. IV la lege, din moment ce "H." figurează în listă la poziţia 3.

Pornind de la această constatare şi formulând o nouă prezumţie, în sensul că pârâta S.C. E. S.A. se află în posesia contractului de concesiune autentificat sub nr. x/1926, în calitate de continuator al societăţii "H.", instanţa a sancţionat partea pentru nedepunerea înscrisului prin confirmarea prezumţiei iniţiale, privind natura de exploatare petrolieră şi minieră a bunului preluat.

Or, această succesiune de supoziţii nu s-a fundamentat pe niciun indiciu concret al legăturii dintre bunurile menţionate la pct. 8 şi 9 din actul dotal, dimpotrivă, modul de redare al acestora inducea un dubiu în privinţa unei asemenea legături, întrucât imobilul de la pct. 8 era individualizat ca reprezentând o cotă de 1/5 din subsolul dealului x şi prin vecinătăţi, în timp ce cel de-al doilea bun era determinat ca fiind un drept de creanţă, decurgând dintr-un contract de concesiune şi un altul de cesiune.

De asemenea, împrejurarea că societatea "H." figurează în lista-anexă la Legea nr. 119/1948 ar fi fost relevantă doar dacă s-ar fi stabilit o legătură certă între această societate şi imobilul de la pct. 8 din actul dotal, în sensul dovedirii unui contract de concesiune cu privire la acest imobil.

Nu era posibilă, în aceste condiţii, formularea unei prezumţii simple, fiind necesar ca, în virtutea sarcinii ce revenea reclamanţilor de probare a pretenţiilor formulate, inclusiv prin depunerea tuturor actelor doveditoare prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi de norma corespondentă din Normele metodologice de aplicare a legii, reclamanţii să depună la dosar contractul de concesiune autentificat sub nr. x/1926 şi actul de cesiune de redevenţă autentificat sub nr. x/1928.

Or, prin ignorarea sarcinii probei şi prin reţinerea unor prezumţii succesive care nu aveau aptitudinea de a demonstra faptele pretinse, mai mult, prin transferarea nejustificată a sarcinii probei de la reclamanţi la pârâtă în privinţa înfăţişării celor două înscrisuri, instanţa de apel a făcut o aplicare nelegală a dispoziţiilor art. 1169 şi 1203 C. civ., nu mai puţin, a prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Nu s-ar putea susţine faptul că impunerea depunerii înscrisurilor în sarcina pârâtei ar decurge din sarcina dovezii contrare, în condiţiile respingerii de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, dispoziţie ce ar fi intrat, potrivit susţinerilor reclamanţilor, în puterea lucrului judecat, ca urmare a nedeclarării de către pârâtă a apelului împotriva sa.

Excepţia în discuţie a vizat calitatea pârâtei de unitate deţinătoare, la data notificării, a imobilului ce face obiectul acestei notificări, astfel încât aprecierea instanţei nu poate fi extinsă asupra circumstanţelor de la data preluării imobilului de către stat.

Concluzia la care a ajuns instanţa de apel prin nerespectarea prevederilor legale în materie de probaţiune este, astfel, lipsită de suport, atestând faptul că situaţia de fapt nu a fost suficient lămurită, în ceea ce priveşte preluarea subsolului dealului x de către stat odată cu bunurile societăţii petrolifere "H.", întreprindere naţionalizată prin Legea nr. 119/1948, în considerarea exploatării miniere atestate de contractul de concesiune şi cesiunea de redevenţă.

Concluzia insuficientei clarificări a situaţiei faptice - susţinută, în mod corect, prin motivele de recurs -, este confirmată şi de înscrisurile noi, depuse de către recurenta-pârâtă, în rejudecarea recursului după anularea deciziei iniţiale de recurs, respectiv tocmai cele două înscrisuri în discuţie, din care rezultă că dreptul de redevenţă menţionat la pct. 9 din actul dotal nu se referă la imobilul de la pct. 8, ci la un alt imobil, aparţinând unei alte persoane decât autoarea reclamanţilor.

Dacă actul de concesiune şi cel de cesiune de redevenţă ar fi fost depuse la dosar, în cursul judecării apelului, cu respectarea regulilor în materie de probaţiune, respectiv de către reclamanţi, instanţa de apel ar fi fost în măsură să stabilească situaţia de fapt certă din cauză, în sensul că bunurile menţionate în notificare sunt diferite, dezlegând problema îndreptăţirii la măsuri reparatorii în raport de fiecare bun în parte.

În contextul motivului de recurs vizând lipsa calităţii procesuale pasive, se reţine că instanţa de apel a considerat că pârâta este unitate deţinătoare, în virtutea faptului că exploatează mina de petrol aflată în subsolul dealului x.

Pârâta a reiterat în faza apelului chestiunea calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere (obligarea la emiterea unei decizii de măsuri reparatorii), iar instanţa de apel, fără a se pronunţa explicit asupra excepţiei, a înlăturat apărarea pârâtei pe temeiul unei prezumţii desprinse din faptul nedepunerii de către pârâtă, în faza apelului, a înscrisurilor solicitate în vederea efectuării expertizei geologice încuviinţate de către instanţă la solicitarea reclamanţilor.

În ceea ce priveşte expertiza geologică încuviinţată, pârâta a criticat în recurs faptul că nu este în culpă pentru nedepunerea înscrisurilor, atât timp cât nu i s-au furnizat toate informaţiile necesare pentru identificarea terenului şi nici nu s-a urmat procedura prevăzută de art. 172 C. proc. civ. Mai mult, a relevat instanţei faptul că înscrisurile solicitate au caracter secret.

Se observă că instanţa de apel nu a făcut uz de procedura descrisă de art. 172 sau 175 C. proc. civ. şi nici nu a cercetat aspectul referitor la caracterul secret al documentelor solicitate de către expertul specialitatea geologie (eventual, în condiţiile Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate).

În aceste condiţii, este nelegală sancţionarea pârâtei prin respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, câtă vreme culpa acesteia în modul de îndeplinire a obligaţiilor ce i-au fost puse în sarcină nu a fost stabilită pe deplin, constatându-se o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 723 alin. (2) C. proc. civ.

Din cele expuse, rezultă că se impune stabilirea cu claritate a împrejurărilor de fapt relevante în cauză pe aspectul îndreptăţirii reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, ceea ce nu se poate realiza decât în cadrul unei rejudecări a apelului, dat fiind faptul că Înalta Curte, în temeiul art. 314 C. proc. civ., se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de apel doar în măsura în care situaţia de fapt este pe deplin lămurită.

În cadrul rejudecării apelului, se va da eficienţă, în mod corespunzător, chestiunilor de drept dezlegate prin prezenta decizie, în aplicarea art. 315 C. proc. civ. şi se vor cerceta împrejurările de fapt relevante, luându-se în considerare actul de concesiune şi cel de cesiune de redevenţă depuse în recurs, care ar fi putut fi înfăţişate pentru prima dată chiar în etapa rejudecării apelului, ulterior prezentei decizii de casare.

Se va ţine cont, în cercetarea îndreptăţirii reclamanţilor la măsuri reparatorii, de principiul disponibilităţii, dat fiind atât obiectul, cât şi conţinutul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, de condiţiile în care reclamanţii şi-au restrâns pretenţiile în faza apelului în ceea ce priveşte raportarea evaluării măsurilor reparatorii pretins cuvenite şi, nu în ultimul rând, de finalitatea preconizată de către reclamanţi prin iniţierea procedurii Legii nr. 10/2001, aceştia urmând a confirma menţinerea interesului în obţinerea de măsuri reparatorii în circumstanţele expuse prin prezenta decizie.

Aceste aspecte nu ar fi putut fi cercetate de către această instanţă, dată fiind raţiunea soluţiei adoptate pe temeiul art. 314 C. proc. civ.

Urmează a se stabili, după dezbaterea în contradictoriu, dacă imobilul de la pct. 8 din actul dotal reprezintă sau nu un "imobil" în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, urmează a se observa că, în cazul în care se va ajunge la evaluarea în fond a pretenţiilor reclamanţilor din perspectiva arătată în prezenta decizie, situaţia juridică a subsolului poate fi clarificată prin raportare la situaţia juridică a suprafeţei dealului x, parte a imobilului care, deşi la data actului dotal, aparţinea unei alte persoane decât autoarea reclamanţilor, ulterior preluării imobilului de către stat - în circumstanţe ce ar trebui clarificate - nu este exclus a se fi întregit cu subsolul, fiind relevante, din acest punct de vedere, prevederile art. 489 C. civ.

O asemenea abordare relevă, în mod evident, chestiunea calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere (obligarea la emiterea unei decizii de măsuri reparatorii), pe care pârâta a reiterat-o în faza apelului şi în legătură cu care reclamanţii au susţinut că a intrat în puterea lucrului judecat, instanţa de apel înlăturând apărarea pârâtei în mod nejustificat - în circumstanţele expuse prin prezenta decizie - şi fără să evalueze efectele asupra analizei raporturilor juridice din speţă ale eventualei autorităţi de lucru judecat dobândite de dispoziţia neapelată a primei instanţe.

Este de precizat că aceste consecinţe nu ar trebui ignorate, cât timp excepţia a fost soluţionată de către prima instanţă în considerarea unui imobil (mina) în legătură cu care reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, urmând a se stabili, după dezbaterea în contradictoriu, în ce măsură dispoziţia instanţei produce efecte într-un alt context factual, de natura celui preconizat prin decizia de faţă şi care se va stabili în cadrul rejudecării apelului.

În soluţionarea cauzei, ar trebui să se aibă în vedere regimul juridic al minelor, în raport de dispoziţiile art. 19 din Constituţia din 1923 sau ale art. 17 din Constituţia din 1938, pentru a se stabili, în cazul în care s-ar reţine că imobilul conţinea, totuşi, anterior anului 1948, zăcământ minier, exploatat sau nu, dacă titularii drepturilor de proprietate asupra unor terenuri cu asemenea bogăţii ale subsolului au conservat acest drept ori doar dreptul de a exploata mina. Se va putea verifica, în acest caz, atât modul de preluare a bunului, precum şi condiţia desprinsă din art. 1 şi 3 din Legea nr. 10/2001, aceea ca notificatorul sau autorul său să fi fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, ţinându-se cont şi de faptul că drepturile miniere erau supuse înscrierii în registre speciale, în condiţiile prevăzute de legile în materia minelor, succesiv adoptate.

Faţă de considerentele expuse, avându-se în vedere faptul că nu se impune cercetarea celorlalte motive de recurs, referitoare la expertiza contabilă efectuată în faza apelului, în condiţiile în care acest mijloc de probă este lipsit de eficienţă, Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare, în aplicarea art. 314 C. proc. civ., constatând că nu poate fi exercitat controlul de legalitate din perspectiva aspectelor de fapt insuficient clarificate, în raport de cele arătate prin prezenta decizie.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 818A/13.10.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelantul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 446 din 05.06.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a modificat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că: a admis, în parte, contestaţia; a anulat, în parte, Decizia nr. 58/27.11.2003 emisă de C. S.A.; a obligat pe pârâta E. să emită dispoziţie de măsuri compensatorii pentru 1/5 din jud. Prahova în suprafaţă de 7027,37 mp, potrivit Legii nr. 165/2013; a menţinut celelalte dispoziţii ale Deciziei administrative nr. 58/2003 emise de C. S.A., cât şi celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către reclamanţi.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Prin notificarea nr. 227 din 13 august 2001, modificată prin notificarea nr. 27 din 11 februarie 2002, reclamanţii B. şi A. au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în echivalent pentru "imobilul" constituit dintr-o exploatare petrolieră, ce a aparţinut conform actului dotal autentificat sub nr. x/1938 de către Tribunalul Prahova, secţia Notariat şi transcris sub nr. 25/1938 la Tribunalul Prahova, secţia I-a, de care a beneficiat mama reclamanţilor, F.

La data de 14.03.2013, a decedat reclamantul A., rămânând ca unic moştenitor reclamantul B., conform certificatului de moştenitor nr. x/2013, emis de BNP K.

Conform reclamantului, imobilele obiect al notificării reprezintă 1/5 din judeţul Prahova, cu întinderea de 7027,37 mp şi 1/5 dintr-un punct de redevenţă asupra terenului situat în aceeaşi localitate, concesionat către Societatea H.

Reclamantul a evaluat suprafaţa de 7027,37 mp la suma de 7.027.370 USD şi, distinct, cota de 1/5 dintr-un punct de redevenţă la 7.027.370 USD, solicitând ca măsurile reparatorii să fie acordate în acţiuni la C. S.A., la nivelul acestor sume de bani.

Reclamantul şi-a restrâns pretenţiile la valoarea despăgubirilor cuvenite pentru cota de 1/5 dintr-un punct de redevenţă, astfel cum au fost calculate de către expertul contabil, renunţând la administrarea expertizei geologice.

Instanţa de apel, anulând decizia nr. 58/27.11.2003 emisă de către C. S.A. în procedura Legii nr. 10/2001, a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanţi, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, a sumei de 50.610.644,97 RON, cu titlu de redevenţă, pentru perioada arătată de expert.

Curtea nu a reţinut apărarea intimatei privitoare la neîndreptăţirea reclamantului la măsurile reparatorii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie argumentând că "reclamanţii nu au renunţat la înseşi măsurile reparatorii la care au pretins că sunt îndreptăţiţi pentru cota de 1/5 din dreptul de proprietate asupra subsolului dealului x, astfel cum a susţinut recurenta-pârâtă, în condiţiile în care restrângerea pretenţiilor în apel a vizat doar întinderea despăgubirilor, prin excluderea contravalorii suprafeţei de teren şi limitarea la contravaloarea redevenţei calculate de expert. Pe de altă parte, reclamanţii au susţinut, chiar prin notificare, că redevenţa menţionată în actul dotal ca aparţinând autoarei lor în cotă de 1/5 ar fi, alături de subsolul dealului, o componentă a imobilului constituind o exploatare petrolieră, ce ar fi fost preluat de către stat în baza Legii nr. 119/1948. Dacă reclamanţii ar fi renunţat la una dintre pretinsele componente ale imobilului, ar fi însemnat că aceştia renunţă la măsuri reparatorii pentru întreg imobilul, ori nu s-a relevat vreun act de dispoziţie procesuală de natura celor prevăzute de art. 246 sau 247 C. proc. civ., iar decizia recurată nu s-a pronunţat în consecinţă".

Cadrul juridic a fost stabilit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a arătat că reclamantul nu este îndreptăţit la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, în considerarea dreptului de exploatare asupra zăcământului minier pretins a se afla în subsolul terenului proprietatea autoarei sale, respectiv pentru punctul 9 din actul dotal.

Cu privire la aspectul îndreptăţirii reclamantului la măsuri reparatorii pentru imobilul de la punctul 8 din actul dotal, Curtea a reţinut că în înscrisul din 1938 s-a menţionat că F., prin acest act, transcris în Registrul special la nr. x/1938, a dobândit 1/5 din subsolul dealului x, cu o suprafaţă de 7.027,37 mp, în act fiind indicate vecinătăţile terenului. Totodată, s-a precizat că anterior încheierii actului dotal a fost efectuat partajul voluntar între moştenitorii defuncţilor L., act pentru care a fost dată încheierea de autentificare nr. x, transcrisă sub nr. x/1919 de fostul Tribunal Prahova, secţia vacantă.

În apel a fost depus contractul de concesiune şi arendare încheiat între M. şi H., prin care a fost stabilit atât preţul concesiunii cât şi redevenţa cuvenită concesionarei, contractul fiind transcris în registrul special la nr. x/1928 şi a fost depus actul de cesiune de redevenţă încheiat între M. şi N., încheiat la 23.02.1928 şi menţionat în actul dotal, fiind astfel făcută dovada legăturii dintre H. şi actul dotal, aspect probatoriu stabilit a fi lămurit prin decizia de casare.

În expertiza efectuată în cauză, experţii au identificat exploatările miniere care fac obiectul notificării, prin măsurători topo fiind stabilit că imobilul menţionat la punctul 8 din actul dotal din anul 1938 este unul şi acelaşi cu imobilul parcela xdin actul de partaj voluntar din anul 1919. În partajul voluntar este menţionat că O., născută M. L., a primit parcela x din Dealul x, fiind menţionate vecinătăţile şi reclamantul, în etapa apelului, a depus titlurile de proprietate ale rudelor sale.

Legea minelor, prin art. 52, preciza că dreptul de a exploata mina este un drept real imobiliar, mina fiind calificată o proprietate imobiliară.

Conform art. 245 din Legea minelor din 1924, "drepturile privitoare la exploatările miniere existente la promulgarea Constituţiei şi cari erau făcute de proprietarii suprafeţei se respectă pe durata prevăzută de lege pentru clasa respectivă de zăcământ. Proprietarul suprafeţei, dacă se găseşte în condiţiunile art. 246, are, de asemenea, dreptul de a dispune de mină când concesiunea expiră înainte de termenul prevăzut de lege pentru clasa respectivă de zăcământ. În acest caz, dreptul său va dura până la expirarea acelui termen. Proprietarii terenurilor neconcesionate şi neexploatate la promulgarea Constituţiei şi cari sunt situate într-o comună pe teritoriul căreia la l august 1914, sau de atunci până la promulgarea acestei legi, a fost o exploatare normală şi pentru aceiaşi substanţă minerală cu aceea din subsolul proprietăţii lor, au dreptul să dispună de terenurile lor pe durata prevăzută de lege pentru clasa respectivă de zăcământ. Dacă exploatarea este la hotarul comunei, vor beneficia de dispoziţiile alineatului precedent şi proprietarii terenurilor situate în comuna vecină, în cuprinsul unui cerc cu raza de 1.000 m, socotiţi în linie dreaptă de la lucrarea subterană cea mai apropiată de hotar."

Efectuând expertiza, experţii au lămurit structura zăcământului x ca fiind o cută anticlinală faliată. Imobilul de la punctul 8 din actul dotal este situat pe flancul sudic al zăcământului comercial x şi în anexa 12 la expertiză a fost prezentată poziţia relativă a patru sonde, sonda 5 AR fiind o sondă H. care a derulat activitate petrolieră, expertul precizând că ea a fost săpată în anul 1928 la obiectivele x şi y. Expertul a arătat că amplasarea sondelor a fost identificată în teren, în prezenţa reprezentanţilor intimatei şi cele mai mici distanţe între sonde şi centrul terenului, de la suprafaţa imobilului, se situează într-o limită de 60-80 m, încadrându-se în limita legală de cerc cu raza de 1.000 m. Totodată, experţii au explicat că exploatarea zăcămintelor se face prin punerea în comunicaţie prin intermediul sondei, a stratelor productive cu suprafaţa. Tot în expertiză este precizat faptul că nu au fost interceptate falii care să determine izolarea totală a subsolului delimitat prin plane verticale duse prin laturile proprietăţii în cauză faţă de restul zăcământului.

La fila 59 din dosar, experţii au arătat că sondele de exploatare sunt construcţii miniere speciale, ce au rolul de a pune în comunicaţie stratele purtătoare de hidrocarburi aflate în subsol, cu suprafaţa, în vederea exploatării acestor hidrocarburi. Întinderea relativ mare a acestor straturi purtătoare de hidrocarburi în subsol, în raport cu suprafaţa imobilului în cauză, face posibilă drenarea hidrocarburilor aflate în subsolul delimitat prin plane verticale duse prin laturile proprietăţii în cauză, chiar dacă pe această suprafaţă nu sunt amplasate sonde de exploatare.

Cum terenul obiect al actului dotal a fost identificat de expert, efectuându-se măsurători GPS în vederea determinării coordonatelor topometrice ale terenului şi sondelor vecine, rezultă că s-a făcut dovada că terenul obiect al notificării este exploatat de E., fiind lămurite atât îndreptăţirea reclamantului la măsuri reparatorii, cât şi calitatea procesuală pasivă a intimatei.

De altfel, Decizia nr. 58/27.11.2003 a fost emisă de către pârâtă, nefiind reţinută apărarea intimatei care a apreciat că titlul de plată urmează a fi emis de către statul român.

Nu a fost reţinută nici apărarea privitoare la lipsa tranşării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 a reclamantului, dat fiind faptul că în considerentele deciziei s-a reţinut că în cadrul contestaţiei în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală activă este întrunită în persoana notificatorului, la dosar fiind depusă notificarea nr. 227/2001 făcută de către reclamant.

Interpretând sistematic art. 4 din Legea nr. 165/2013, prin raportare la normele speciale incidente, se ajunge la concluzia că dispoziţiile Legii nr. 165/2013 se aplică cererilor de restituire în condiţiile art. 3 pct. 1 din lege, formulate şi depune în termenul legal la entităţile învestite de lege cu soluţionarea acestora, indiferent dacă cererile se află într-o etapă administrativă sau în procedură judiciară pe rolul instanţei.

Faţă de împrejurarea că notificarea formulată de reclamant nu a fost soluţionată până la data învestirii instanţei, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, procedura urmând să se deruleze conform acestei legi.

Raportat la considerentele de fapt şi de drept expuse în precedent, Curtea a admis apelul şi a modificat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, contestaţia, cu consecinţa anulării, în parte, a Deciziei nr. 58/27.11.2003 emisă de C. S.A. şi obligării pârâtei E. să emită dispoziţie de măsuri compensatorii pentru 1/5 din jud. Prahova, în suprafaţă de 7027,37 mp, potrivit Legii nr. 165/2013, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale Deciziei administrative nr. 58/2003 emisă de C. S.A. şi ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs ambele părţi.

Recurentul-reclamant B. solicită modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul admiterii în tot a apelului, formulând următoarele critici:

1. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., prin aceea că nu a stabilit valoarea măsurilor compensatorii pentru care pârâta a fost obligată să emită dispoziţie, potrivit probaţiunii administrate în cauză.

Deşi în rejudecarea apelului, în mod corect instanţa de apel a reţinut că s-a făcut dovada că terenul obiect al notificării este exploatat de E., fiind lămurite atât îndreptăţirea reclamantului la măsuri reparatorii, cât şi calitatea procesuală pasivă a intimatei, fiind înlăturată apărarea acesteia în sensul că titlul de plată urmează a fi emis de către statul român, total nemotivat, instanţa de apel nu a stabilit întinderea măsurilor reparatorii la care reclamantul este îndreptăţit, constând în contravaloarea imobilului menţionat la punctul 8 din actul dotal.

Or, prin decizia de casare, ÎCCJ dispusese în sensul că urmează a se stabili dacă reclamanţii sunt îndreptăţiţi la,,măsuri reparatorii constând în contravaloarea imobilului menţionat la pct. 8 din actul dotal..".

Motivarea instanţei de apel, potrivit căreia,,În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, procedura urmând să se deruleze conform acestei legi", nu acoperă chestiunea soluţionării întinderii măsurilor reparatorii la care este îndreptăţit reclamantul.

În primul rând, reclamanţii au solicitat în concret stabilirea întinderii măsurilor reparatorii, argumentând şi susţinând motivele ce vizează întinderea despăgubirilor pe baza probelor administrate. Câtă vreme astfel de chestiuni au fost deduse judecăţii, instanţa era datoare să le dezlege şi să motiveze hotărârea pronunţată.

Apoi, mai este de remarcat faptul că a fost recunoscut dreptul reclamantului la măsuri reparatorii pentru un imobil constituit dintr-un subsol purtător de hidrocarburi (la data naţionalizării dreptul de proprietate asupra subsolului cuprinzând şi dreptul conservat de a dispune de zăcămintele de hidrocarburi).

Legea nr. 165/2013 nu cuprinde norme speciale de evaluare a unui astfel tip de imobil, un astfel de imobil nefiind cuprins în grila notarială valabilă la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi, în consecinţă, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile speciale privitoare la stabilirea întinderii măsurilor reparatorii prevăzute de art. 21 alin. (6) Legea nr. 165/2013. Consecinţa imediată a acestei constatări este aceea că imobilul de la pct. 8 din actul dotal, pentru care este recunoscut dreptul reclamantului la măsuri reparatorii, nu intră sub incidenţa Legii nr. 165/2013 în ceea ce priveşte determinarea întinderii măsurilor compensatorii. În consecinţă, Legea specială nr. 165/2013 se completează cu normele generale, iar întinderea drepturilor reparatorii se stabileşte potrivit regulilor generale în materie, pe bază de evaluare. Această valoare trebuia stabilită, de către instanţa de apel, pe baza probelor administrate şi a susţinerilor părţilor.

În concluzie, chiar dacă ipotetic s-ar accepta că, în cauză, sunt incidente prevederile Legii nr. 165/2013, acestă lege nu are incidenţă în ceea ce priveşte întinderea măsurilor reparatorii, respectiv valoarea despăgubirilor cuvenite. Această valoare ar fi trebuit să fie stabilită, de către instanţa de apel, cu atât mai mult cu cât decizia de casare antamează necesitatea determinării acestui cuantum în ipoteza în care este recunoscut dreptul reclamantului la măsuri reparatorii.

Potrivit art. 245 din Legea minelor 1924, proprietarii terenurilor neexploatate, dar care se află situate pe teritoriul unei comune pe teritoriul căreia a existat exploatare până la intrarea în vigoare a legii, au dreptul de a dispune de terenurile lor pentru clasa respectivă de zăcământ, conservând drepturile anterior recunoscute. Deci, la preluare, proprietarii bunului imobil indicat la pct. 8 păstrau drepturile de exploatare şi, ca atare, valoarea proprietăţii imobiliare este în directă legătură cu valoarea şi întinderea drepturilor conferite şi cu prerogativele acestui drept.

Chestiunea a fost tranşată prin decizia de casare:

"Dreptul de exploatare nu intră în componenţa imobilului la care se raportează, ci ar fi, în acest caz, o prerogativă a dreptului de proprietate, imobilul reprezentând obiectul acestui drept."

Atunci când se evaluează dreptul de proprietate, în scopul stabilirii drepturilor la măsuri reparatorii, urmează a fi avut în vedere dreptul de proprietate cu toate prerogativele conferite de lege.

Expertul contabil a realizat evaluarea solicitată. În contra concluziilor expertului nu a fost formulată şi nici încuviinţată vreo obiecţiune, pârâta mărginindu-se să-şi exprime dezacordul cu privire la concluzii pe considerentul că sumele evaluate ar fi prea mari. Metoda utilizată la realizarea expertizei este una pertinentă şi în acord cu standardele internaţionale de evaluare. S-a realizat o evaluare a proprietăţii printr-o metodă de evaluare a fluxului de numerar (metoda de randament) cu raportare la drepturile ce se constituiau ca prerogativă a dreptului de proprietate.

Împrejurarea dovedită a vecinătăţii dintre subsolul de la pct. 8 cu terenurile vizate de contractul de concesiune menţionat la pct. 9 din actul dotal, coroborat cu concluzia că subsolul intra în aria de drenaj, deci în aria de exploatare existentă, dovedesc justeţea pretenţiilor reclamantului, respectiv îndreptăţirea de a fi despăgubit la valoarea evaluată de către expertul D., evaluare care estimează valoarea imobilului menţionat la pct. 8 din actul dotal.

De menţionat este şi faptul că valoarea pretenţiilor formulate de reclamant, aşa cum le-a reafirmat prin notele depuse în rejudecare, este sub valoarea reală a bunului. Luarea în considerare a contractului de concesiune, depus de către intimata-pârâtă doar în rejudecarea recursului, conduc la concluzia că valorile ar fi fost mult superioare, însă reclamantul a acceptat această valoare a pretenţiilor.

Recurentul susţine că a arătat prin notele depuse la fila 26 a dosarului de apel că prin administrarea de noi probe ar putea fi dovedită o valoare suplimentară a drepturilor sale de despăgubire, însă, potrivit disponibilităţii procesuale, nu solicită o valoare mai mare, acceptând evaluarea la valoarea minimală realizată de către expert. De altfel, această limitare a întinderii despăgubirilor solicitate a realizat-o şi anterior, în primul ciclu procesual, valoarea solicitată sub formă de măsuri reparatorii fiind plafonată de el, în virtutea principiului disponibilităţii, la suma de 50.610.644 RON.

2. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de 304 pct. 9 C. proc. civ., prin aceea că a reţinut incidenţa art. 4 Legea nr. 165/2013 şi faptul că procedura de acordare a măsurilor reparatorii ar urma să se deruleze potrivit acestei legi, deşi, în cauză, este aplicabilă Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data notificării.

Decizia recurată a fost pronunţată în rejudecarea apelului, iar problemele de drept dezlegate sunt câştigate cauzei. Decizia de casare a fost pronunţată într-un cadru normativ bine stabilit, iar instanţa de recurs a soluţionat recursul prin raportare la Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării notificării, cum, de altfel, era legal, incidente fiind aici şi Decizia 830/2008 a Curţii Constituţionale, Decizia nr. 52/04.06.2007 ÎCCJ - Secţiile Unite, Decizia nr. LIII (53)/04.06.2007 ICCJ, art. 16 Constituţia României şi principiul tempus regit actum.

Ca atare, nici soluţionarea apelului în rejudecare nu poate avea loc după alte norme de drept material decât cele avute în vedere de către instanţa de recurs la pronunţarea deciziei de casare.

Este real că art. 4 din Legea 165/2013 dispune la modul general că dispoziţiile acestei legi se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor, însă ea nu înlătură aplicarea principiilor de drept privitoare la rejudecarea unor cauze şi nici nu poate fi aplicat în contra principiului securităţii raporturilor juridice.

Prin pronunţarea în cauză a unei decizii irevocabile prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, cauza urmează a se dezlega strict în raport de problemele de drept dezlegate, inclusiv în ceea ce priveşte legea aplicabilă. O problemă de drept nu poate fi dezlegată decât într-un cadru normativ bine stabilit, iar odată spus dreptul cu privire la problemele de drept, rămâne câştigat cauzei cadrul normativ aplicabil cauzei.

De menţionat este şi faptul că Legea nr. 247/2005 este inaplicabilă în cauză, atâta vreme cât contestaţia formulată de reclamant a fost înregistrată în anului 2003, anterior intrării în vigoare a acestei legi, lucru recunoscut şi susţinut chiar de către pârâta E. S.A. în recursul declarat împotriva deciziei 446/A/2008.

3. Nelegalitatea hotărârii în ceea ce priveşte soluţionarea cauzei prin raportare la pct. 9 din actul dotal. Nemotivarea hotărârii şi aplicarea greşită a legii. Îndreptăţirea la măsuri reparatorii cu privire la imobilul menţionat la pct. 9 din actul dotal.

Instanţa de apel a înlăturat toate apărările şi susţinerile reclamantului în ceea ce priveşte pct. 9 din actul dotal, în mod simplist şi fără nici cea mai mică analiză a acestora.

Instanţa de apel a trecut peste toate motivele invocate de reclamant prin unicul considerent, potrivit căruia,,Cadrul juridic a fost stabilit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a arătat că reclamantul nu este îndreptăţit la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, în considerarea dreptului de exploatare asupra zăcământului minier pretins a se afla în subsolul terenului proprietatea autoarei sale - respectiv pentru punctul 9 din actul dotal."

Doar acest considerent nu este în măsură să califice ca legală hotărârea, ci, din contră, califică hotărârea ca nemotivată sub acest aspect, reclamantul prezentând o amplă argumentaţie cu privire la îndreptăţirea sa de a fi soluţionată pe fond cererea şi cu privire la acest bun.

ÎCCJ a apreciat că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la despăgubiri prin raportare la dispoziţiile art. 6 din Legea 10/2001, dar instanţa de recurs, prin decizia de casare, nu analizează incidenţa art. 2 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi, ca atare, atâta vreme cât reclamantul a invocat expres acest text legal în susţinerea cererii, instanţa de apel este chemată să analizeze temeinicia apelului reclamantului şi prin raportare la acest temei de drept, nedezlegat de către instanţa de recurs.

Prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-a arătat că "în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: a) imobilele naţionalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi cele naţionalizate fără titlu valabil.."

Dat fiind că această chestiune de drept nu a fost dezlegată de către instanţa de recurs şi cu observarea art. 315 C. proc. civ., revenea instanţei de apel de a cerceta toate motivele de apel şi, deci, îndreptăţirea apelantului-reclamant la despăgubiri în temeiul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 pentru dreptul de redevenţă care a aparţinut în patrimoniul mamei sale şi care a încetat să mai existe prin naţionalizarea realizată prin Legea nr. 119/1948, dezlegare de drept de care instanţa de apel s-a dezinvestit în mod nelegal şi nemotivat.

Pe de altă parte, instanţa de recurs a stabilit expres că,,soluţia de casare şi de trimitere a cauzei spre rejudecare a fost adoptată în considerarea motivelor iniţiale de recurs, fără să se fundamenteze pe conţinutul celor două înscrisuri în discuţie, care, însă, vor fi luate în considerare cu ocazia rejudecării apelului, pentru lămurirea deplină a situaţiei de fapt, întocmai ca şi în cazul în care s-ar fi depus abia în etapa rejudecării în faţa instanţei de apel după casare."

Aceste considerente capătă relevanţă în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor reclamantului raportate la pct. 9 din actul dotal, cereri care trebuiau a fi dezlegate prin raportare la cele două acte.

Cum instanţa de recurs nu şi-a fundamentat decizia pe cele două acte (contract de concesiune şi act de cesiune de redevenţă), nu a fost dezlegată îndreptăţirea reclamantului la despăgubiri pentru naţionalizare, pentru pierderea dreptului recunoscut şi conservat de a dispune în sensul exploatării minei ca drept real imobiliar.

Instanţa de recurs, prin decizia de casare, nu analizează incidenţa art. 2 pct. 1 lit. a) din Legea 10/2001, deşi reclamantul a invocat expres acest text legal.

În schimb, instanţa de recurs a dezlegat următoarele chestiuni de drept relevante cu privire la pct. 9:,,faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea 10/2001, mina nu reprezintă un "imobil" în sensul legii, din moment ce..";,,dreptul câştigat consta, cu condiţia validării prin procedura din art. 253, în dreptul de utilizare a substanţelor care au fost considerate proprietatea statului prin Constituţie. Aşadar, titularul conserva dreptul de proprietate asupra subfeţei, însă doar până la limita zăcământului minier, păstrând, totodată, dreptul de exploatare a acestuia, recunoscut prin reglementările anterioare Constituţiei. Acest drept presupunea prerogativa de a dispune şi de a beneficia de substanţa sa, inclusiv prin concesiune, în schimbul unei redevenţe, ca preţ al concesiunii. Erau, astfel, respectate concesiunile preexistente, însă şi dreptul de utilizare al proprietarilor terenurilor care nu erau concesionate ori exploatate în anul 1923 dar care erau situate într-o comună pe teritoriul căreia, începând cu anul 1914, a fost o exploatare normală ori într-o comună învecinată, pe o rază de 1000 m de la ultima lucrare subterană sau sondă în exploatare (art. 256)"; instanţa de recurs reţine că,,mina este o proprietate imobiliară" (art. 52 alin. (2) Legea nr. 162/1924) şi că art. 52 alin. (6) Legea nr. 162/1924 prevede că,,Dreptul de a exploata o mină este un drept real Imobiliar".

Or, prin chiar art. 2 al (1) din Legea nr. 10/2001, s-a arătat expres că "în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: a) imobilele naţionalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi cele naţionalizate fără titlu valabil.."

Acest drept este un drept rezultat dintr-un contract de concesiune în scop de exploatare, o concesiune minieră ce reprezenta un drept câştigat şi recunoscut ca atare de către Legea minelor din anul 1937.

SC E. S.A. a contestat (doar în recurs şi cu încălcarea regulii omissio medio) dreptul reclamantului de a i se acorda măsuri reparatorii pentru redevenţa asupra terenului, redevenţă ce a aparţinut mamei sale, susţinând că această redevenţă este un drept de creanţă şi pentru acest motiv ea nu intră în sfera de reglementare a Legii 10/2001.

Cu toate acestea, chiar şi instanţa de recurs reţine, în cuprinsul deciziei nr. 6265/16.10.2012, că potrivit art. 52 din Legea minelor 162/1924,,,mina este o proprietate imobiliară." Mai mult, este prevăzut expres la art. 52 alin. (6) Legea 162/1924 că,,Dreptul de a exploata o mină este un drept real imobiliar".

Nu este vorba de un simplu drept de creanţă. Din contră, punctul de redevenţă asupra terenului concesionat reprezintă o cotă din dreptul asupra productelor unui imobil determinat, este expresia dreptului de folosinţă şi exploatare a imobilului, prin exploatare fiind generat dreptul asupra unei cote din producţia de ţiţei. Mai trebuie sesizat că acest punct genera după exploatare drepturi asupra producţiei de ţiţei realizată, drepturi a căror plată se realiza în natură sau în bani.

Naţionalizarea dispusă prin art. 1 din Legea nr. 119/11.06.1948 a condus la pierderea proprietăţii de către reclamanţi privind exploatarea minei, asupra productelor subsolului, ori pentru această pierdere a proprietăţii Legea 10/2001 a prevăzut expres acordarea de despăgubiri.

Contractul de concesiune autentificat sub nr. x/05.01.1926, încheiat de către M. şi SC "H.", s-a încheiat în 05.01.1926.

Încheierea acestui act în anul 1926, adică după intrarea în vigoare a Legii minelor din anul 1924, atestă faptul că în anul 1924 proprietatea d-nei M. nu era concesionată pentru exploatări miniere (petrolifere), iar terenul se regăsea în ipoteza art. 245 alin. (3), (4) din Legea minelor din 1924, respectiv era vorba de un teren neconcesionat şi neexploatat la promulgarea Constituţiei 1923 (fiind concesionat doar în anul 1926), însă se afla pe teritoriul unei comune unde, la data de 01.08.1914 sau ulterior până la promulgarea legii minelor din 1924, existau exploatări normale de petrol, doar în acest caz fiind recunoscut dreptul de a dispune de terenul proprietatea sa prin încheierea în anul 1926 a unui act autentificat de concesiune, autorizat de către Tribunal.

Data de încheiere a contractului de concesiune, respectiv anul 1926, certifică că proprietarului imobilului, M., i-au fost recunoscute drepturile câştigate anterior intrării în vigoare a Constituţiei din 1923 şi a Legii minelor din 1924, deoarece la acea dată doar proprietarii anteriori intrării în vigoare a Constituţiei din 1923 (şi a Legii minelor din 1924), cărora le-au fost în continuare recunoscute drepturile câştigate, mai puteau concesiona imobile în scop de exploatare. De asemenea, actul dotal autentificat la x/1938 (ulterior Legii minelor din 1937) confirmă că şi la această dată toate drepturile din acesta erau conservate.

În aceste condiţii a fost încheiat în anul 1926 contractul de concesiune, autorizat de către Tribunal, între M. şi S.C. H. S.A., contract prin care M. transmite în favoarea S.C. H. S.A. drepturile asupra minei, respectiv,,dreptul exclusiv ..de a exploata pe toată întinderea acestui teren păcură, ţiţei.."

Contractul este încheiat între persoana fizică proprietar al terenului ce conservase, în virtutea legilor în vigoare la data încheierii actului, dreptul de a dispune de mină. Acest drept a fost transmis antecesoarei reclamantei, în parte prin contractul de cesiune încheiat şi prin actul de dotă.

De subliniat că încheierea în formă autentică a contractului de concesiune în anul 1926, precum şi autentificarea actului dotal la 596/1938, confirmă că şi la aceste date toate drepturile din acestea erau conservate şi atestă că proprietarul terenului, M., era o persoană ce avea recunoscut "dreptul câştigat" în condiţiile legilor în vigoare, respectiv a Constituţiei din 1923 şi a Legii minelor din 1924, această persoană transmiţând antecesorilor reclamantului drepturile asupra minei, adică un drept real imobiliar (art. 52 alin. (6) Legea nr. 162/1924), respectiv prerogativa de a dispune şi de a beneficia de substanţa sa.

Recurenta-pârâtă S.C. E. S.A. solicită, în principal, modificarea, în parte, a deciziei recurate şi respingerea, în tot, a apelului reclamantului, cu consecinţa menţinerii hotărârii instanţei de fond, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, sens în care a formulat următoarele critici cu privire la modul de soluţionare a pretenţiilor vizând imobilul de la pct. 8 din actul dotal:

1. Inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 raportat la incidenţa prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.).

1.1. Apărarea invocată de pârâtă. Lipsa oricărei analize din partea instanţei de apel (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Cu ocazia soluţionării apelului, pârâta a susţinut că instanţa de apel ar trebui să respingă de plano apelul formulat, având în vedere incidenţa art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, arătând că suprafaţa de teren de deasupra subsolului a făcut obiectul reparaţiei legilor fondului funciar, aspect probat de însuşi apelant prin Titlul de proprietate nr. x/2002 emis în temeiul Legii nr. 18/1991, depus la dosarul cauzei. Prin urmare, a susţinut că subsolul unui astfel de teren nu poate avea alt regim juridic.

În acest sens, la termenul din data de 24.03.2017 au fost depuse note privind excepţia inadmisibilităţii, calificate în mod corect de către instanţa de apel, la termenul următor din data de 26.05.2017, ca reprezentând apărări ce urmează a fi analizate pe fondul apelului. Apelantul a formulat apărări raportat la această excepţie, depunând în acest sens note scrise pentru termenul din 26.05.2017. În fine, pârâta a invocat această apărare atât cu ocazia concluziilor orale de la termenul de dezbateri din 29.09.2017, cât şi în cadrul concluziilor scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor.

Aşa cum se poate observa din lecturarea deciziei recurate, instanţa de apel a omis să analizeze în vreun fel apărarea pârâtei, cât şi înscrisurile depuse la dosar de către apelant, care dovedeau cele susţinute de pârâtă.

Or, instanţa era obligată să analizeze aceasta apărare cu privire la care ambele părţi îşi exprimaseră punctul de vedere, cu atât mai mult cu cât prin decizia de casare s-a dispus clarificarea situaţiei juridice a subsolului, inclusiv,,prin raportare la situaţia juridică a suprafeţei dealului x, parte a imobilului care, deşi la data actului dotal, aparţinea unei alte persoane decât autoarea reclamanţilor, ulterior preluării imobilului de către stat - în circumstanţe ce ar trebui clarificate - nu este exclus să se fi reîntregit cu subsolul, fiind relevante, din acest punct de vedere, prevederile art. 489 C. civ."

Faţă de lipsa totală a motivării cu privire la această apărare, în speţă se impune casarea şi trimiterea spre rejudecare.

1.2. Instanţa de apel a nesocotit incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea legii, în condiţiile în care instanţa de apel ar fi trebuit să respingă de plano apelul formulat, având în vedere incidenţa art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Apărările ignorate de instanţa de apel conduceau la concluzia că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (nici) cu privire la imobilul de la pct. 8 din actul dotal.

Contrar celor susţinute cu ignorarea deciziei de casare de către apelant (prin notele depuse pentru termenul din 26.05.2017), în speţă nu s-a stabilit "în mod irevocabil" aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 şi calitatea pârâtei de "deţinător al exploatării petroliere", aceste aspecte fiind tocmai chestiunile necesar a fi lămurite în rejudecarea apelului, potrivit indicaţiilor exprese şi obligatorii ale Înaltei Curţi.

În acest context, pârâta putea formula în rejudecarea apelului toate apărările pe care le considera necesare pentru a dovedi netemeinicia apelului formulat, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că excepţiile de ordine publică pot fi invocate oricând. De asemenea, în speţă nu s-a mai formulat niciodată vreo excepţie a inadmisibilităţii sau vreo altă apărare care să aibă drept cauză incidenţa prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel încât nu se poate susţine că această chestiune ar fi intrat în puterea lucrului judecat.

În fine, în speţă nu poate opera vreo recunoaştere a pârâtei cu privire la incidenţa Legii nr. 10/2001 din modalitatea în care a soluţionat notificarea reclamanţilor, cum eronat a susţinut apelantul, ignorând că mărturisirea, ca mijloc de probă, nu poate viza decât recunoaşterea de către o parte a unei/unor/fapte pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţia sau, după caz apărarea.

Suprafaţa de teren de deasupra subsolului a făcut obiectul reparaţiei legilor fondului funciar, aspect probat de însuşi apelant prin Titlul de proprietate nr. x/2002 emis în temeiul Legii nr. 18/1991. Subsolul unui astfel de teren nu poate avea alt regim juridic, astfel că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut aplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la momentul notificărilor, nu intră sub incidenţa acestei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991 şi prin Legea nr. 1/2000. De menţionat că, prin modificările ulterioare ale legii, s-au calificat terenurile ce fac obiectul reparaţiei legilor fondului funciar ca fiind acelea situate în extravilanul localităţilor, aspect care nu a adus în realitate niciun element de noutate faţă de forma iniţială a Legii nr. 10/2001, raportat la dispoziţiile deja existente din legile fondului funciar care prevedeau această amplasare (în extravilan) a terenurilor aflate sub incidenţa lor.

Textul art. 8 alin. (1) delimitează sfera de aplicare a legii de cea a unora dintre actele normative care au un caracter reparator similar şi instituie o soluţie prin care se exclud de la măsurile reparatorii ale Legii 10/2001 imobilele terenuri a căror proprietate putea fi reconstituită în baza legislaţiei privind fondul funciar.

În speţă, aşa cum rezultă din chiar actele depuse de apelant, suprafaţa corespunzătoare subsolului vizat de pct. 8 din actul dotal este un teren situat în extravilan, care a făcut obiectul restituirii în natură în temeiul Legii nr. 18/1991. Rezultă, deci, că reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor situate în Dealul x s-a realizat în temeiul Legii nr. 18/1991.

Faţă de împrejurarea că atât din susţinerile apelantului, cât şi din cuprinsul raportului de expertiză topografică întocmit în cauză rezultă faptul că terenul de 2.000 mp coincide cu amplasarea în spaţiu (cel puţin parţial) cu imobilul în litigiu (subsolul de 1/5 din Dealul x), este evident că orice despăgubire referitoare la acest subsol nu ar putea fi solicitată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Dat fiind faptul că terenul de la suprafaţă (terenul de 2.000 mp) are categoria de folosinţă "vii" şi este un teren extravilan, este fără putinţă ca subsolul acestui teren să aibă altă natură decât de imobil extravilan care intră sub incidenţa Legii nr. 18/1991, sens în care este şi practica ICCJ.

Aşadar, în litigiul de faţă, nu ar putea fi solicitate măsuri reparatorii în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pentru un teren pentru care s-a emis deja un titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.

2. Lipsa calităţii procesuale pasive a E. pe cel de-al doilea capăt de cerere (obligarea la emiterea unei decizii de măsuri reparatorii). Nu s-a făcut legătura dintre imobilul de la pct. 8 din actul dotal şi H. Inexistenţa în subsolul dealului x, la data preluării de către stat, a unei mine de petrol exploatate de către societatea petroliferă "H." (art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.).

Înalta Curte a tranşat necesitatea reanalizării chestiunii calităţii procesuale pasive a pârâtei, printre problemele de drept necesar a fi lămurite cu ocazia rejudecării fiind indicată "chestiunea calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere (obligarea la emiterea unei decizii de măsuri reparatorii), (...) instanţa de apel înlăturând apărarea pârâtei în mod nejustificat".

Aceasta, în condiţiile în care "excepţia a fost soluţionată de către prima instanţă în considerarea unui imobil (mina) în legătura cu care reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, urmând a se stabili, după dezbaterea în contradictoriu, în ce măsură dispoziţia instanţei produce efecte într-un alt context factual, de natura celui preconizat prin decizia de faţă şi care se va stabili în cadrul rejudecării apelului."

Astfel, prin decizia de casare s-a stabilit că următoarele elemente conduc la necesitatea reanalizării acestei chestiuni:,,împrejurarea că societatea "H." figurează în lista-anexă la Legea nr. 119/1948 ar fi fost relevantă doar dacă s-ar fi stabilit o legătură certă între această societate şi imobilul de la pct. 8 din actul dotal, în sensul dovedirii unui contract de concesiune cu privire la acest imobil.";,,situaţia de fapt nu a fost suficient lămurită, în ceea ce priveşte preluarea subsolului dealului x de către stat odată cu bunurile societăţii petrolifere "H.", întreprindere naţionalizată prin Legea nr. 119/1948."

În concordanţă cu cele stabilite prin decizia de casare, instanţa de apel a procedat la verificarea aspectelor necesare în ceea ce priveşte chestiunea calităţii procesuale pasive, însă, concluziile sale au nesocotit chestiunile dezlegate de instanţa de casare, precum şi indicaţiile de casare, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.).

Astfel, contractul de concesiune şi actul de cesiune redevenţă nu privesc imobilul de la pct. 8 din actul dotal, aspect tranşat de către Înalta Curte şi ignorat de către instanţa de apel.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că (re)depunerea contractului de concesiune şi a actului de cesiune redevenţă în rejudecarea apelului ar fi suficientă pentru a face,,dovada legăturii dintre H. şi actul dotal, aspect probatoriu stabilit a fi lămurit prin decizia de casare".

În primul rând, instanţa de apel este în eroare cu privire la indicaţiile de casare atunci când reţine că ceea ce trebuia cercetat şi probat în rejudecare este legătura dintre H. şi actul dotal (în mod generic). Decizia de casare dispune că era necesară stabilirea unei legături între această societate şi imobilul de la pct. 8 din actul dotal, ceea ce nu s-a făcut (nici) cu ocazia rejudecării apelului.

În al doilea rând, aceste înscrisuri au fost depuse şi cu ocazia soluţionării recursului prin decizia de casare, însă nu au fost suficiente pentru a lămuri situaţia de fapt, motiv pentru care s-a şi impus casarea, sens în care instanţa supremă a tranşat că, contractul de concesiune nu priveşte imobilul de la pct. 8:

"Concluzia insuficientei clarificări a situaţiei faptice - susţinută, în mod corect, prin motivele de recurs - este confirmată şi de înscrisurile noi, depuse de către recurenta-pârâtă, în rejudecarea recursului după anularea deciziei iniţiale de recurs, respectiv tocmai cele două înscrisuri în discuţie, din care rezultă că dreptul de redevenţă menţionat la pct. 9 din actul dotal nu se referă la imobilul de la pct. 8, ci la un alt imobil, aparţinând unei alte persoane decât autoarea reclamanţilor."

Din coroborarea contractului de concesiune, actului de cesiune şi actului dotal, rezultă fără putinţă de tăgadă că: subsolul menţionat la pct. 8 din actul dotal nu este acelaşi cu terenul care face obiectul contractului de concesiune (pct. 9 din actul dotal) - aspect, de altfel, necontestat de către apelant, care a precizat că ar fi fost vorba de imobile învecinate; Societatea Anonimă H. a încheiat un contract de concesiune în vederea exploatării petroliere doar în ceea ce priveşte terenul proprietatea lui M. în baza contractului de concesiune, exploatare cu privire la care autorii reclamanţilor au avut doar un drept de creanţă - punctul de redevenţă; nu există nicio altă referire în sensul exploatării de către H. a subsolului menţionat la pct. 8 din actul dotal.

Urmare a neobservării/nerespectării celor tranşate de către Înalta Curte, instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că prin depunerea celor două acte s-ar fi făcut dovada că,,terenul obiect al notificării este exploatat de către E.".

H. nu exploata subsolul referit la pct. 8 din actul dotal. Prin probatoriul administrat s-a dovedit că nici la momentul încheierii actului dotal şi nici la momentul naţionalizării nu exista vreo exploatare minieră pe/în proximitatea imobilului indicat de reclamanţi. În lipsa acestor dovezi, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că imobilul obiect al notificării ar fi fost preluat abuziv, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Pârâta nu este succesoarea societăţii H.

Reclamanţii au invocat incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, pretinzând că naţionalizarea a fost efectuată în temeiul Legii nr. 119/1948, care prevedea în mod expres la art. 1 alin. (1) că,,se naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea statului (...)", printre care şi,,întreprinderile din domeniul industriei petrolifere şi de gaze naturale, enumerate în lista anexă nr. IV", unde e menţionată naţionalizarea societăţii "H.".

Reclamanţii s-au bazat, în acest sens, pe menţiunile din cuprinsul pct. 9 din actul dotal cu privire la contractul de concesiune încheiat cu H.

Or, imobilele referite la pct. 8 şi 9 din actul dotal sunt diferite.

Aşa cum a rezultat cu ocazia administrării probatoriului în rejudecarea apelului, nu s-a dovedit încheierea vreunui contract de concesiune cu privire la subsolul referit la pct. 8 din actul dotal cu H. sau existenta vreunei exploatări a H. care să privească subsolul de la pct. 8.

Mai mult, în urma administrării probei cu expertiza tehnică şi a înscrisurilor depuse de pârâtă în cadrul şi în legătură cu această expertiză, s-a dovedit că nici la momentul încheierii actului dotal şi nici la momentul naţionalizării nu exista vreo exploatare pe subsolul în cauză sau în vecinătatea sa, neexistând în funcţiune nicio sondă prin care să fie exploatat, la nivelul acelor ani, acest subsol.

Actele de la dosarul cauzei ce vizează imobilul de la pct. 8 se referă şi nu se puteau referi decât la subsol şi nu cuprind nicio sondă petrolieră aparţinând H., care nici nu era amplasată şi nici nu afecta în vreun fel la acel moment (ca de altfel nici în prezent) subsolul în cauză.

În fine, trebuie menţionat şi că pârâta nu este succesoarea H., întreprindere naţionalizată prin Legea nr. 119/19489.

Apelanţii-reclamanţi au susţinut că pârâta C. S.A. ar avea calitatea de succesor al acestei societăţi,,,preluând la naţionalizare şi arhiva societăţii H. S.A.". Or, pârâta nu este succesoarea societăţii H., aspect care, de altfel, nici nu s-a dovedit în cauză, fiind aplicate, în mod greşit, anumite prezumţii pe baza afirmaţiilor nedovedite ale reclamanţilor şi având în vedere calitatea actuală a pârâtei de concesionar a perimetrului în care se situează şi imobilul vizat de contestaţia formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin urmare, nu se poate reţine vreo obligaţie în sarcina pârâtei, care ar deriva din pretinsa calitate nedovedită de succesor al societăţii H.

Raportat la situaţia de fapt ce a rezultat în urma rejudecării apelului, rezultă că, în speţă, nu s-a făcut dovada că imobilul obiect al notificării ar fi fost naţionalizat prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, astfel încât în speţă nu pot fi incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, soluţia instanţei de apel fiind nelegală.

Instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 245 din Legea minelor pentru a reţine calitatea procesuală pasivă a pârâtei (art. 304 pct. 7 şi pct. 9).

Deşi instanţa nu este nici explicită şi nici suficient de clară în motivarea sa, s-ar putea deduce din primele trei paragrafe de la fila x că aceasta ar fi reţinut legătura dintre imobil şi H. în baza unor deducţii logice rezultate din coroborarea dispoziţiilor art. 245 alin. (4) din Legea minelor (referitoare la distanţa măsurată ca un cerc cu raza de 1000 m) cu amplasamentul faptic al sondei 5AR (situată la 200 m de imobil) şi având în vedere structura zăcământului x (inexistenţa unor falii care să determine izolarea totală a subsolului delimitat prin plane verticale duse prin laturile proprietăţii în cauză faţă de restul zăcământului), care face posibilă drenarea hidrocarburilor aflate în subsol chiar dacă pe această suprafaţă nu sunt amplasate sonde de exploatare.

Pe lângă faptul că din motivarea instanţei de apel rezultă că aceasta nici măcar nu a înţeles ce pretindea apelantul prin invocarea acestor dispoziţii legale referitoare la drepturile câştigate (art. 304 pct. 7), modalitatea în care instanţa a înţeles să valorifice prevederile din Legea minelor este greşită şi ignoră condiţiile impuse de aceeaşi lege pentru aplicarea textului raportat la realitatea faptică (art. 304 pct. 9).

După ce a redat textul art. 245 alin. (3) şi (4) din Legea minelor din 1924, recurenta a arătat că, în speţă, nu s-au făcut niciodată lucrări miniere pe subsolul vizat de pct. 8 din actul dotal, autoarea apelantului neexercitându-şi, până la momentul naţionalizării, dreptul de a concesiona subsolul în discuţie, în vederea explorării şi exploatării.

Mai mult, niciuna din premisele textului art. 245 nu este îndeplinită în cauză, deoarece: nu s-a făcut dovada existenţei vreunei exploatări la data de 1 august 1914 sau de atunci până în anul 1924 când a fost promulgată Legea minelor - în condiţiile în care sonda 5AR a fost săpată mult ulterior, respectiv în anul 1928; nu s-a făcut dovada existenţei unei exploatări normale şi pentru aceeaşi substanţă minerală ca aceea din subsolul proprietăţii lor - în condiţiile în care, aşa cum a rezultat în urma administrării expertizei, sonda 5AR nu a avut rezultate la probele de producţie, deci nu a fost extras ţiţei fiind abandonată, debitul de gaze naturale relevat de Anexa 16 la raport la 14 iunie 1928 nu era suficient pentru o exploatare rentabilă economic, acestea fiind considerate simple indicaţii pentru prezenţa hidrocarburilor (potrivit explicaţiilor din cuprinsul opiniei de specialitate semnată de prof. dr. ing. Q., depusă de pârâtă), iar sondele învecinate imobilului care au exploatat zăcământul x ulterior anului 1950 au extras ţiţei şi nu gaze naturale.

Prin urmare, simpla posibilitate, pur teoretică, de a drena hidrocarburile aflate în subsolul referit la pct. 8 din actul dotal, prin sonde care nu sunt amplasate pe această suprafaţă, este irelevantă şi nu produce niciun fel de efecte în cauză, în modalitatea înţeleasă şi aleasă de către instanţa de apel, raportat la dispoziţiile art. 245, reţinute şi aplicate în mod greşit de instanţă.

Aceasta, în condiţiile în care nu a existat nicio exploatare a H. în zonă, nici la momentul promulgării Constituţiei (1914), nici la momentul promulgării Legii minelor (1924) şi nici măcar ulterior, la momentul naţionalizării (1948), în condiţiile în care sonda 5AR a fost abandonată la scurt timp după săparea sa şi primele sonde care au exploatat efectiv zona au fost săpate după anii 1950.

Pe cale de consecinţă, având în vedere neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 245 din Legea minelor, precum şi inexistenţa vreunei exploatări de către H. la data (pretinsei) preluări abuzive (care să atragă incidenţa art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001), instanţa de apel a reţinut în mod greşit că s-ar fi făcut dovada că,,terenul obiect al notificării este exploatat de E., fiind lămurite atât îndreptăţirea reclamantului la măsuri reparatorii, cât şi calitatea procesuală pasivă a intimatei", soluţia astfel pronunţată fiind nelegală.

3. Imobilul de la pct. 8 din actul dotal nu se încadrează în noţiunea de "imobil" în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001. Din analiza regimului juridic al minelor, rezultă că nu sunt respectate condiţiile desprinse din art. 3 din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.).

Înalta Curte a tranşat necesitatea stabilirii dacă imobilul de la pct. 8 din actul dotal reprezintă sau nu un "imobil" în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001, respectiv a analizării regimului juridic al minelor raportat la condiţiile desprinse din art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Considerentele deciziei de casare prevedeau ca indicaţie de casare şi următoarea problemă de drept ce trebuia lămurită în rejudecare:,,Urmează a se stabili, după dezbaterea în contradictoriu, dacă imobilul de la pct. 8 din actul dotal reprezintă sau nu un "imobil" în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001."

De asemenea, decizia de casare a relevat şi necesitatea verificării unor alte probleme de drept rezultate din susţinerile reclamanţilor:,,ar trebui să se aibă în vedere regimul juridic al minelor, în raport de dispoziţiile art. 19 din Constituţia din 1923 sau ale art. 17 din Constituţia din 1938, pentru a se stabili, în cazul în care s-ar reţine că imobilul conţinea, totuşi, anterior anului 1948, zăcământ minier, exploatat sau nu, dacă titularii drepturilor de proprietate asupra unor terenuri cu asemenea bogăţii ale subsolului au conservat acest drept ori doar a bunului, precum şi condiţia desprinsă din art. 1 şi 3 din Legea nr. 10/2001, aceea ca notificatorul sau autorul său să fi fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, ţinându-se cont şi de faptul că drepturile miniere erau supuse înscrierii în registre speciale, în condiţiile prevăzute în materia minelor, succesiv adoptate".

Decizia recurată nu conţine niciun considerent care să analizeze aceste probleme de drept, care trebuiau lămurite în rejudecare potrivit dispoziţiilor de casare.

Există un singur considerent care pare a avea legătură cu chestiunea regimului juridic al minelor în modalitatea indicată de ICCJ:,,Legea minelor, prin art. 52, preciza că dreptul de a exploata mina este un drept real imobiliar, mina fiind calificată o proprietate imobiliară".

Instanţa de apel a ignorat complet obligaţiile impuse prin decizia de casare de a stabili dacă imobilul în dispută se încadrează în noţiunea vizată de art. 6 din Legea nr. 10/2001, respectiv de a analiza regimul juridic al minelor şi a stabili dacă erau respectate condiţiile desprinse din art. 3 din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.).

Deşi indicaţiile de casare erau clare în ceea ce priveşte necesitatea analizării acestor probleme de drept esenţiale pentru corecta soluţionare a cauzei, instanţa de apel a ales să ignore complet obligaţiile ce i-au fost trasate prin decizia de casare, încălcând astfel dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Pe de altă parte, soluţia de admitere în parte pronunţată conduce la concluzia că instanţa de apel a considerat implicit că imobilul de la pct. 8 din actul dotal se încadrează în noţiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 10/2001 şi că acesta se afla în proprietatea autoarei reclamanţilor la momentul naţionalizării, în caz contrar neputând constata îndreptăţirea apelantului la măsuri compensatorii. În acest sens, trebuie observat că instanţa se referă la un moment dat la imobil ca fiind un teren, "terenul obiect al notificării", fără a furniza, însă, vreo explicaţie cu privire la această alegere, din această perspectivă decizia recurată fiind complet nemotivată (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Deşi instanţa de apel nu s-a aplecat în mod explicit şi direct asupra necesităţii analizării regimului juridic al minelor, în cuprinsul deciziei recurate se poate regăsi un considerent singular care pare să arate că instanţa ar fi avut în vedere şi această chestiune:,,Legea minelor, prin art. 52, preciza că dreptul de a exploata mina este un drept real imobiliar, mina fiind calificată o proprietate imobiliară."

Cu toate acestea, instanţa de apel nu dezvoltă şi/sau explică în vreun fel acest considerent şi/sau înrâurirea lui cu privire la soluţia pronunţată în cauză. Din această perspectivă, ne aflăm în prezenţa unei motivări contradictorii, fără nicio legătură cu soluţia pronunţată (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală, în condiţiile în care imobilul de la pct. 8 din actul dotal nu reprezintă un "imobil" în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001 şi acesta nu se mai afla în proprietatea autoarei reclamanţilor la momentul naţionalizării, cum se prevede la art. 3 din Legea 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, dispoziţiile art. 6 alin. (1) stabilesc limitele de aplicare ale Legii nr. 10/2001, suplimentar enumerării de la art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege.

Pentru a formula contestaţia în baza Legii nr. 10/2001, reclamanţii s-au întemeiat pe dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea 10/2001, susţinând că imobilul ar fi fost preluat de către stat de la autoarea lor, în temeiul Legii nr. 119/1948. Aceştia susţin că proprietatea preluată abuziv ar fi constat în exploatarea petrolieră care reprezenta 1/5 din judeţul Prahova, susţinere care nu a fost probată în prezenta cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,,,în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: a) imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi prin alte acte normative de naţionalizare."

Distinct, însă, de dispoziţiile art. 2 alin. (1), Legea nr. 10/2001 prevede la art. 6 alin. (1) şi următoarele dispoziţii care circumstanţiază imobilele care fac obiectul reparaţiei şi astfel stabilesc limitele de aplicare ale legii, respectiv:,,Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înţeleg terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii."

Subsolul pretins de reclamanţi nu reprezintă un imobil în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Decizia de casare stabileşte, în deplină concordanţa cu Legea nr. 10/2001, că obiect al reparaţiei nu pot face decât terenurile preluate abuziv.

În raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, decizia de casare este clară în ceea ce priveşte împrejurarea că, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, imobilul în legătură cu care fostul proprietar este îndreptăţit la măsuri reparatorii poate fi reprezentat doar de un teren.

Astfel, Înalta Curte reţine, prin decizia de casare, că:,,aşadar, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, imobilul în legătura cu care fostul proprietar este îndreptăţit la măsuri reparatorii poate fi reprezentat de un teren, de eventualele construcţii aflate pe acesta la data preluării de către stat, precum şi de bunurile încornorate în aceste construcţii, mobile prin natura lor, însă imobile prin destinaţie."

De altfel, o analiză sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001 conduce la aceeaşi concluzie, numai terenurile fiind vizate de această lege de reparaţie.

În vederea stabilirii dacă imobilul în discuţie reprezintă sau nu un "imobil" în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001, prin decizia de casare s-a dispus clarificarea situaţiei juridice a subsolului,,prin raportare la situaţia juridică a suprafeţei dealului x, parte a imobilului care, deşi la data actului dotal, aparţinea unei alte persoane decât autoarea reclamanţilor, ulterior preluării imobilului de către stat - în circumstanţe ce ar trebui clarificate - nu este exclus să se fi reîntregit cu subsolul, fiind relevante, din acest punct de vedere, prevederile art. 489 C. civ."

Or, subsolul vizat de pct. 8 din actul dotal nu s-a întregit cu suprafaţa dealului x, faţă de împrejurarea că suprafaţa se află în proprietatea altor persoane decât apelantul. Şi dacă totuşi această reunire se producea, ea ar fi beneficiat întotdeauna proprietarului suprafeţei (alte persoane decât reclamanţii), nu celui al subsolului (reclamanţii).

Raportat la prevederile art. 489 C. civ., chiar în ipoteza în care s-ar fi reunit suprafaţa cu subsolul (ceea ce nu s-a întâmplat), această reunire nu ar fi putut aduce niciun beneficiu reclamanţilor, fiind inutilă. Aceasta, întrucât reclamanţii au pretins întotdeauna prin notificarea lor (ce fixează cadrul procesual) drepturi rezultate din calitatea de proprietar al subsolului (în considerarea, greşită, a unui drept de exploatare asupra zăcământului minier pretins a se afla în subsolul proprietatea autoarei lor) şi nicidecum a suprafeţei (terenului).

În aceste condiţii, având în vedere că subsolul nu se încadrează în noţiunea de teren vizată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu putem discuta de un imobil în sensul art. 6 alin. (1) din lege.

Raportat la regimul juridic al minelor conform Legii minelor nr. 162/1924, reclamanţii au pierdut orice eventuale drepturi cu privire la subsolul pe care se situează zăcământul comercial x, în lipsa dovedirii urmării procedurii speciale instituite de această lege pentru validarea drepturilor conservate. Incidenţa dispoziţiilor art. 250 din Legea minelor - la momentul naţionalizării autoarea reclamanţilor nu mai avea calitatea de proprietar al imobilului la data preluării. Nerespectarea condiţiei prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Printre chestiunile necesar a fi lămurite pentru a vedea în ce măsură este incidentă Legea nr. 10/2001, Înalta Curte a stabilit că în rejudecarea apelului:,,(...) ar trebui să se aibă în vedere regimul juridic al minelor, în raport de dispoziţiile art. 19 din Constituţia din 1923 sau ale art. 17 din Constituţia din 1938, pentru a se stabili, în cazul în care s-ar reţine că imobilul conţinea, totuşi, anterior anului 1948, zăcământ minier, exploatat sau nu, dacă titularii drepturilor de proprietate asupra unor terenuri cu asemenea bogăţii ale subsolului au conservat acest drept (de proprietate asupra terenurilor) ori doar dreptul de a exploata mina. Se va putea verifica, în acest caz, atât modul de preluare a bunului, precum şi condiţia desprinsă din art. 1 şi 3 din Legea nr. 10/2001, aceea ca notificatorul sau autorul său să fi fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, ţinându-se cont şi de faptul că drepturile miniere erau supuse înscrierii în registre speciale, în condiţiile prevăzute în materia minelor, succesiv adoptate."

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001,,,Sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora."

În speţă, deşi apelantul invocă teoria drepturilor câştigate, acesta nu a făcut dovada urmării procedurii instituite de Partea a Treia privind Recunoaşterea şi validarea drepturilor câştigate din Legea minelor nr. 162/1924, respectiv art. 235 şi urm., respectiv autoarea apelantului nu şi-a exercitat, până la momentul naţionalizării, dreptul de a concesiona subsolul în discuţie, în vederea explorării şi exploatării.

În acest sens, recurenta a redat dispoziţiile considerate relevante din Legea minelor nr. 162/1924, respectiv dispoziţiile art. 235 alin. (2), art. 236 alin. (1) şi alin. ultim, art. 244, art. 245 alin. (3) din această lege, în raport de care a susţinut că reclamanţii au pierdut orice eventuale drepturi câştigate cu privire la subsolul pe care se situează zăcământul comercial x, în lipsa dovedirii urmării procedurii speciale instituite de această lege pentru validarea acestor drepturi de asemenea, iar la momentul naţionalizării, autoarea reclamanţilor nu mai avea calitatea de proprietar al imobilului, faţă de efectele rezultate din prevederile art. 250 din Legea minelor, potrivit cărora,,Toate terenurile devenite libere, prin expirarea termenului pentru care au fost validate drepturile, împreună cu instalaţiile aflate pe ele intră în patrimoniul minier al statului, libere de orice sarcină şi orice obligaţiune, fără despăgubire (...)."

Pe cale de consecinţă, în speţă nu erau îndeplinite nici condiţiile prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, la momentul naţionalizării autoarea reclamanţilor nemaiavând calitatea de proprietar al subsolului minier, şi din această perspectivă soluţia instanţei de apel fiind nelegală.

4. Calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii a reclamanţilor nu a fost tranşată. Motivarea instanţei de apel nu are legătură cu obiectul pricinii şi încalcă indicaţiile de casare (art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.).

Instanţa de apel nu a reţinut apărarea privitoare la lipsa tranşării de către Înalta Curte a calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 a reclamantului, dat fiind faptul că în considerentele deciziei de casare s-a reţinut că în cadrul contestaţiei în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală activă este întrunită în persoana notificatorului, la dosar fiind depusă notificarea nr. 227/2001 făcută de către reclamant.

Or, obiectul rejudecării a fost tocmai verificarea îndreptăţirii reclamanţilor la măsurile reparatorii solicitate.

Atâta vreme cât Înalte Curte a impus necesitatea verificării mai multor chestiuni de fapt care să lămurească încadrarea imobilului de la pct. 8 din actul dotal în noţiunea de imobil conform art. 6 din Legea nr. 10/2001, respectiv îndeplinirea în persoana autoarei reclamanţilor a condiţiilor de la art. 3 din Legea nr. 10/2001, este evident că, în speţă, nu s-a tranşat calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, lămurirea acestor aspecte fiind chiar cauza trimiterii spre rejudecare şi obiectul rejudecării.

Prin motivarea sa, instanţa de apel, pe de o parte, ignoră conţinutul şi efectele indicaţiilor de casare şi, pe de altă parte, încurcă noţiunile şi argumentează în mod străin de pricină, ca şi cum ar exista echivalenţă între îndreptăţirea la măsurile reparatorii, din punct de vedere substanţial, şi legitimarea procesuală activă, din punct de vedere strict procedural. În mod evident, împrejurarea că reclamanţii sunt cei care au formulat notificarea, ceea ce le conferă calitate procesuală activă, din perspectiva art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a contesta decizia emisă cu privire la notificarea lor, nu are nicio legătură şi înrâurire asupra necesităţii ca aceştia să dovedească îndreptăţirea, din punct de vedere substanţial, la măsurile reparatorii pe care le solicită. Instanţa de apel pare să nu înţeleagă această distincţie, de unde şi motivarea străină pricinii.

Prin întâmpinările formulate, fiecare parte a solicitat ca recursul părţii adverse să fie respins.

Examinând recursurile exercitate în cauză, în ordinea în care desfăşurarea judecăţii o impune în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

I. Cu privire la recursul pârâtei:

Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă impută instanţei de apel nerespectarea deciziei de casare pronunţate în primul ciclu procesual al cauzei, faţă de nesocotirea chestiunilor dezlegate de instanţa de casare şi a indicaţiilor instanţei de casare, sub aspectul problemelor de drept de lămurit în rejudecare şi a împrejurărilor de fapt relevante în acest scop, şi, în acelaşi timp, nemotivarea hotărârii pronunţate pe aceste aspecte.

Criticile astfel formulate sunt fondate, potrivit celor ce succed.

În raport de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, instanţa de trimitere este obligată să se conformeze dezlegării date problemelor de drept de către instanţa de recurs, cât şi îndrumărilor date de instanţa de recurs cât priveşte administrarea unor probe şi examinarea unor apărări, pentru corecta stabilire a situaţiilor de fapt, deoarece aceste îndrumări sunt de esenţa atribuţiilor ce revin instanţei de control judiciar, astfel că, la rejudecare, instanţa de trimitere trebuie să le dea urmare, ele fiind menite să asigure o corectă soluţionare a litigiului. Neconformarea faţă de dezlegarea dată problemelor de drept şi faţă de îndrumările date de instanţa de recurs atrage casarea hotărârii pronunţate în asemenea condiţii, pentru încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Pe de altă parte, în raport de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro sau contra, de fapt şi de drept, care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată. Aceste argumente trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările făcute de părţi, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile, în caz contrar hotărârea fiind susceptibilă de casare în baza art. 312 alin. (5) raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece o hotărâre nemotivată face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii soluţiei pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii.

În speţă, prin decizia de casare nr. 6265/16.10.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în primul ciclu procesual, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru cercetarea îndreptăţirii reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal - 1/5 din subsolul dealului x, reţinându-se că,,instanţa de apel a pornit de la premisa greşită că subsolul dealului x - imobil menţionat la pct. 8 din actul dotal - şi pretinsa mină exploatată aflată pe acesta ar constitui un singur imobil, când, în realitate, potrivit reglementărilor anterior arătate, era vorba despre imobile diferite", condiţii în care,,se constată că nu s-a cercetat dacă reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii constând în contravaloarea imobilului menţionat la pct. 8 din actul dotal, distinct de pretinsa exploatare minieră, în contextul în care această instanţă de recurs a înlăturat susţinerile recurentei-pârâte referitoare la renunţarea reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru acest imobil."

Urma, astfel, ca în rejudecare să se devolueze fondul pretenţiilor vizând imobilul de la pct. 8 din actul dotal - 1/5 din subsolul dealului x, ceea ce presupunea verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru recunoaşterea dreptului la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, după completa stabilire a situaţiei de fapt, instanţa de casare reţinând şi că,,situaţia de fapt nu a fost suficient lămurită, în ceea ce priveşte preluarea subsolului dealului x de către stat odată cu bunurile societăţii petrolifere,,H.", întreprindere naţionalizată prin Legea nr. 119/1948 (…)", respectiv că,,se impune stabilirea cu claritate a împrejurărilor de fapt relevante în cauză pe aspectul îndreptăţirii reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, ceea ce nu se poate realiza decât în cadrul unei rejudecări a apelului (…)."

În acest sens, conform deciziei de casare, în cadrul rejudecării apelului,,,urmează a se stabili, după dezbaterea în contradictoriu, dacă imobilul de la pct. 8 din actul dotal reprezintă sau nu un,,imobil" în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, urmează a se observa că, în cazul în care se va ajunge la evaluarea în fond a pretenţiilor reclamanţilor, din perspectiva arătată în prezenta decizie, situaţia juridică a subsolului poate fi clarificată prin raportare la situaţia juridică a suprafeţei dealului x, parte a imobilului care, deşi la data actului dotal, aparţinea unei alte persoane decât autoarea reclamanţilor, ulterior preluării imobilului de către stat - în circumstanţe ce ar trebui clarificate - nu este exclus să se fi întregit cu subsolul, fiind relevante, din acest punct de vedere, prevederile art. 489 C. civ."

Or, aşa cum corect susţine recurenta-pârâtă, instanţa de trimitere nu a verificat dacă imobilul de la pct. 8 din actul dotal - 1/5 din subsolul dealului x - reprezintă sau nu un,,imobil" în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001. Niciun considerent din decizia recurată nu relevă o analiză a instanţei pe acest aspect, raportat la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care definesc noţiunea de,,imobil", în sensul acestei legi, ca vizând,,terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii". De asemenea, instanţa de trimitere nu a verificat aspectele de fapt indicate de instanţa de casare pentru clarificarea situaţiei juridice a subsolului dealului x. Absenţa oricărei analize din partea instanţei de trimitere, sub aspectele indicate de instanţa de casare, conduce la reţinerea, deopotrivă, a nerespectării deciziei de casare şi a nemotivării deciziei recurate.

De asemenea, recurenta-pârâtă susţine, în mod corect, că decizia recurată este nemotivată şi sub aspectul apărării formulate de ea în rejudecarea apelului, referitoare la inaplicabilitatea, în cauză, a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, faţă de incidenţa prevederilor art. 8 alin. (1) din această lege.

Astfel, în rejudecarea apelului, prin notele de la dosar CAB, depuse la termenul din 24.03.2017, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, motivată pe inaplicabilitatea, în cauză, a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, faţă de incidenţa prevederilor art. 8 alin. (1) din această lege, susţinând că atâta timp cât suprafaţa de teren de deasupra subsolului dealului x a făcut obiectul reparaţiei legilor fondului funciar, conform actelor depuse chiar de reclamant în rejudecare, subsolul acestui teren nu poate avea alt regim juridic.

La termenul următor din 26.05.2017, după dezbaterea în contradictoriu, instanţa de apel a calificat excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtă, ca reprezentând o apărare de fond, care va fi reluată cu prilejul soluţionării apelului declarat de reclamanţi. Această apărare a fost reluată şi susţinută de pârâtă cu ocazia dezbaterii pe fond a apelului reclamantului, după cum rezultă din încheierea de dezbateri din 29.09.2017 .

Or, în aceste condiţii, având, totodată, în vedere că în raport de limitele rejudecării, care vizau cercetarea îndreptăţirii reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, pârâta putea formula orice apărare pe acest aspect, cu condiţia, dedusă din dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., de a nu aduce atingere chestiunilor de drept dezlegate de instanţa de recurs, ceea ce nu este cazul problemei ridicate prin apărarea pârâtei, urmează a se constata că instanţa de apel avea obligaţia de a se pronunţa asupra respectivei apărări în soluţionarea apelului, sens în care nu a procedat. Niciun considerent din decizia recurată nu relevă o analiză a instanţei cu privire la apărarea în discuţie, astfel că, sub acest aspect, decizia recurată este nemotivată.

Pe de altă parte, aşa cum corect susţine recurenta-pârâtă, o altă încălcare a deciziei de casare rezultă din faptul că instanţa de trimitere i-a înlăturat apărarea privitoare la lipsa tranşării, de către instanţa de casare, a calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Argumentul invocat de instanţa de trimitere în acest sens, anume faptul că în considerentele deciziei de casare s-a reţinut că în cadrul contestaţiei în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală activă este întrunită în persoana notificatorului, respectiv a reclamantului, vizează exclusiv o chestiune procedurală, legată de una dintre condiţiile de exerciţiu a acţiunii civile, şi anume calitatea procesuală activă, iar nu calitatea notificatorului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii. Calitatea notificatorului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii nu se confundă cu calitatea procesuală activă în contestaţia întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci se constituie într-un aspect de fond, presupunând îndeplinirea condiţiilor legale pentru recunoaşterea vocaţiei la măsuri reparatorii, respectiv a celor prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. a) sau, după caz, lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţa de apel, considerentul din decizia de casare potrivit căruia, în cadrul contestaţiei în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală activă este întrunită în persoana notificatorului, respectiv a reclamantului, nu semnifică recunoaşterea calităţii reclamantului notificator de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.

Instanţa de casare nu a dezlegat problema calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, aceasta fiind o problemă pe care instanţa de trimitere trebuia să o lămurească în rejudecare, după completa stabilire a situaţiei de fapt. Conform deciziei de casare,,Din art. 1 şi 3 ale Legii nr. 10/2001, rezultă că dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ cu caracter reparator poate fi recunoscut în patrimoniul persoanei care a formulat o notificare dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să fi fost preluat de către stat un imobil, în mod abuziv, în perioada de referinţă a legii (art. 1 alin. (1); notificatorul sau, după caz, autorul său să fi deţinut un drept de proprietate asupra acestui imobil ori să fi fost asociat al persoanei juridice care deţinea imobilul şi alte active în proprietate la data preluării abuzive (art. 3 alin. (1) lit. a) şi b)." Sub aspectul întrunirii, în cauză, a condiţiilor art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 10/2001, cele ale art. 3 vizând calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de această lege, prezintă relevanţă îndrumările din decizia de casare potrivit cărora,,În soluţionarea cauzei, ar trebui să se să se aibă în vedere regimul juridic al minelor, în raport de dispoziţiile art. 19 din Constituţia din 1923 sau ale art. 17 din Constituţia din 1938, pentru a se stabili, în cazul în care s-ar reţine că imobilul conţinea, totuşi, anterior anului 1948, zăcământ minier, exploatat sau nu, dacă titularii drepturilor de proprietate asupra unor terenuri cu asemenea bogăţii ale subsolului au conservat acest drept ori doar dreptul de a exploata mina. Se va putea verifica, în acest caz, atât modul de preluare a bunului, precum şi condiţia desprinsă din art. 1 şi 3 din Legea nr. 10/2001, aceea ca notificatorul sau autorul său să fi fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, ţinându-se cont şi de faptul că drepturile miniere erau supuse înscrierii în registre speciale, în condiţiile prevăzute de legile în materia minelor, succesiv adoptate."

În cauză, însă, instanţa de apel nu a verificat calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii a reclamantului, din perspectiva condiţiilor impuse de art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, raportat la îndrumările din decizia de casare redate mai sus, reţinând, în mod greşit, că această problemă ar fi fost tranşată prin decizia de casare, lăsând astfel necercetat un aspect de fond al litigiului, cu ignorarea îndrumărilor obligatorii ale instanţei de casare.

Având în vedere considerentele prezentate, apreciind că prin neefectuarea verificărilor impuse prin decizia de casare din primul ciclu procesual, cu privire la faptul dacă imobilul de la pct. 8 din actul dotal reprezintă sau nu un,,imobil" în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001, respectiv cu privire la îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de art. 1 şi 3 din Legea nr. 10/2001 pentru recunoaşterea dreptului la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, şi prin nemotivarea hotărârii recurate pe aceste aspecte, dar şi cu privire la apărarea formulată de pârâtă în rejudecarea cauzei, întemeiată pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel nu a intrat în cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (5) şi art. 314 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. Astfel, pe temeiul acestor dispoziţii legale, va admite recursul exercitat în cauză de pârâtă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care urmează să se conformeze deciziei de casare din primul ciclu procesual al cauzei, sens în care va verifica îndreptăţirea reclamantului la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, după completa stabilire a situaţiei de fapt, urmând a se pronunţa, după dezbaterea în contradictoriu, şi asupra apărării formulate de pârâtă pe temeiul dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Totodată, cu ocazia rejudecării, în măsura în care se va ajunge la concluzia că imobilul de la pct. 8 din actul dotal reprezintă un,,imobil" în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001, care intră sub incidenţa acestei legi raportat şi la art. 8 alin. (1) din actul normativ în discuţie, şi că, în cauză, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1 şi 3 din Legea nr. 10/2001, se va reanaliza şi chestiunea calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte cel de al doilea capăt de cerere (obligarea la emiterea unei decizii de măsuri reparatorii), cu respectarea deciziei de casare din primul ciclu procesul, urmând a se avea în vedere, ca apărări, şi criticile formulate pe acest aspect în recursul pârâtei.

II. Cu privire la recursul reclamantului:

Criticile din cadrul acestui recurs, referitoare la nemotivarea şi pronunţarea hotărârii recurate cu aplicarea greşită a legii, în ceea ce priveşte soluţionarea cauzei prin raportare la pct. 9 din actul dotal, sunt nefondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazurilor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel şi-a motivat soluţia privind neîndreptăţirea reclamantului la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, pentru bunul de la pct. 9 din actul dotal, cu trimitere la decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei, reţinând corect că această problemă de drept a fost dezlegată de instanţa de casare.

Astfel, prin decizia de casare nr. 6265/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că,,reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 în considerarea dreptului de exploatare asupra zăcămâmtului minier pretins a se afla în subsolul terenului proprietatea autoarei lor (…)" şi că,,,în aceste condiţii, în mod greşit, instanţa de apel a constatat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în raport de pretinsa exploatare minieră şi a recunoscut dreptul acestora la măsuri reparatorii constând în contravaloarea despăgubirilor cuvenite pentru cota-parte de 1/5 dintr-un punct de redevenţă", care reprezintă pct. 9 din actul dotal pe care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile.

În acest sens, Înalta Curte a reţinut că,,reclamanţii nu pot beneficia de măsuri reparatorii în considerarea dreptului de exploatare recunoscut de Legea minelor prin raportare la vreun imobil în accepţiunea Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă s-ar accepta premisa că autoarea reclamanţilor a fost proprietarul unui imobil, tot nu s-ar putea recunoaşte acestora îndreptăţirea la măsuri reparatorii în considerarea dreptului de exploatare de exerciţiul căruia ar fi fost lipsiţi prin preluarea abuzivă a imobilului de către stat.

Dreptul de exploatare nu intră în componenţa imobilului la care se raportează, ci ar fi, în acest caz, o prerogativă a dreptului de proprietate, imobilul reprezentând obiectul acestui drept.

Susţinând că dreptul de proprietate, inclusiv prerogativa de a dispune de zăcământul subsolului, nu a putut fi exercitat din momentul preluării abuzive, reclamanţii pretind, în fapt, daune-interese pentru imposibilitatea exercitării dreptului în perioada scursă de la momentul preluării abuzive a imobilului, constând în preţul concesiunii neîncasat în acest răstimp (prin această pretenţie valorificându-se un drept de creanţă, astfel cum, în mod corect, se arată prin motivele de recurs).

Or, Legea nr. 10/2001 nu prevede, printre măsurile reparatorii posibil a fi acordate, şi despăgubiri pentru lipsirea proprietarului de exerciţiul dreptului său, evaluarea acestor măsuri, indiferent de natura lor, realizându-se în funcţie de valoarea imobilului (în acest sens, cu titlu exemplificativ, art. 10, 11, 12, 19 din lege).

De altfel, art. 2 alin. (2) - în vigoare la data pronunţării deciziei de apel, în condiţiile în care a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009 - prevede expres că, în situaţia preluării unui imobil fără titlu valabil (se va reveni asupra modului de preluare a imobilului din cauză, însă referirea la un asemenea mod de preluare are rostul de a sublinia lipsa de îndreptăţire a reclamanţilor la despăgubiri, acceptând cea mai favorabilă ipoteză), persoanele ale căror imobile au fost preluate îşi păstrează calitatea de proprietar, pe care, cu toate acestea, o pot exercita doar după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire.

Ca atare, nu numai că reclamanţii nu ar putea exercita prerogativele dreptului de proprietate decât după data expres arătată de către legiuitor şi, evident, doar în măsura în care s-ar dispune restituirea în natură (ceea ce, oricum, nu este cazul în speţă, reclamanţii solicitând măsuri reparatorii în echivalent), însă legiuitorul nici nu a intenţionat dezdăunarea pentru imposibilitatea proprietarului deposedat abuziv de exercitare a dreptului său în perioada dintre data preluării abuzive şi data primirii deciziei de restituire emise în procedura Legii nr. 10/2001 sau, după caz, a hotărârii judecătoreşti de restituire."

Rezultă că, Înalta Curte, evaluând pretenţiile reclamanţilor prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a tranşat problema dreptului acestora la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru redevenţa menţionată la pct. 9 din actul dotal (1/5 dintr-un punct de redevenţă), în sensul că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii constând în contravaloarea despăgubirilor cuvenite pentru cota-parte de 1/5 dintr-un punct de redevenţă, întrucât ceea ce pretind, în fapt, sunt daune-interese pentru imposibilitatea exercitării dreptului în perioada scursă de la momentul preluării abuzive a imobilului, constând în preţul concesiunii neîncasat în acest răstimp (prin această pretenţie valorificându-se un drept de creanţă), or, Legea nr. 10/2001 nu prevede, printre măsurile reparatorii posibil a fi acordate, şi despăgubiri pentru lipsirea proprietarului de exerciţiul dreptului său.

În aceste condiţii, faţă de prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, în mod legal instanţa de rejudecare nu a mai dezbătut problema menţionată, preluând în considerentele hotărârii pronunţate dezlegarea ce i-a fost dată de instanţa de recurs.

Recurentul-reclamant pretinde, în mod neîntemeiat, că problema îndreptăţirii sale la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, pentru redevenţa menţionată la pct. 9 din actul dotal, trebuia reanalizată în rejudecare, în condiţiile în care instanţa de casare nu ar fi analizat unul din temeiurile de drept ale acţiunii, şi anume art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 include în categoria imobilelor preluate abuziv, în sensul acestei legi, pe cele naţionalizate prin Legea nr. 119/1948, reclamanţii susţinând că în această modalitate a fost deposedată autoarea lor. Or, aşa cum rezultă din considerentele deciziei de casare redate mai sus, în dezlegarea problemei îndreptăţirii reclamanţilor la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, pentru redevenţa menţionată la pct. 9 din actul dotal, s-a constatat că reclamanţii nu au dreptul la astfel de măsuri pentru bunul indicat la pct. 9, determinat de împrejurarea că acesta reprezintă un drept de creanţă, iar nu un imobil în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001. Ca atare, devreme ce s-a constatat că pentru acest bun Legea nr. 10/2001 nu este incidentă, se subînţelege că reclamantul nu avea dreptul la măsuri reparatorii în temeiul nici unui text de lege din acest act normativ, indicat de el în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Tot în mod neîntemeiat susţine recurentul-reclamant şi faptul că instanţa de rejudecare trebuia să analizeze pretenţiile vizând pct. 9 din actul dotal prin raportare la contractul de concesiune autentificat sub nr. x/05.01.1926 şi actul de cesiune de redevenţă autentificat sub nr. x/23.02.1928, în condiţiile în care instanţa de recurs nu a analizat aceste înscrisuri, dispunând ca ele să fie luate în considerare cu ocazia rejudecării apelului, pentru lămurirea deplină a situaţiei de fapt.

Astfel, este adevărat că instanţa de recurs a dispus ca în rejudecarea apelului să se ia în considerare actul de concesiune şi cel de cesiune de redevenţă depuse în recurs, scopul fiind, însă, acela de stabilire cu claritate a împrejurărilor de fapt relevante în cauză,,pe aspectul îndreptăţirii reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal", în condiţiile în care soluţia de casare a fost dispusă pentru a se cerceta îndreptăţirea reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru imobilul menţionat la pct. 8 din actul dotal, pentru cel de la pct. 9 - 1/5 dintr-un punct de redevenţă - fiind statuat în mod irevocabil că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.

În concluzie, nu se poate reţine nici nemotivarea hotărârii recurate şi nici pronunţarea ei cu aplicarea greşită a legii, criticile din recurs prin care se repune în discuţie problema îndreptăţirii reclamantului la măsuri reparatorii pentru redevenţa menţionată la pct. 9 din actul dotal neputând fi primite, raportat la dezlegarea dată pe acest aspect prin decizia de casare din primul ciclu procesual al cauzei, obligatorie în rejudecare, conform dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile prin care se invocă greşita nestabilire a valorii măsurilor reparatorii pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, din perspectiva legii aplicabile pe acest aspect, subsumate primelor două motive de recurs, acestea nu se impune a fi analizate de prezenta instanţă, în condiţiile în care aduc în discuţie o problemă subsecventă stabilirii îndreptăţirii reclamantului la măsuri reparatori în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, iar recursul pârâtului a fost admis cu trimiterea cauzei spre rejudecare tocmai pentru verificarea îndreptăţirii reclamantului la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal.

În contextul arătat, se impune şi admiterea recursului reclamanţilor, urmând ca în rejudecarea cauzei să se aibă în vedere, ca apărări, şi criticile din recursul reclamantului legate de întinderea măsurilor reparatorii, în măsura în care se va stabili că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul B. şi de pârâta S.C. E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 818A din 13 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31.05.2018.