Supreme Court jurisdiction over appeals against lower court judgments: interpretation of Art. 97(1) CPC and Constitutional Court Dec. 369/2017 on appeal admissibility

Prin sentinţa nr. 3457 din 5 aprilie 2017 Judecătoria Timişoara a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru petitul având ca obiect pretenţii-contravaloare reparaţii; a respins cererea având ca obiect pretenţii - contravaloare reparaţii formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi chematul în garanţie Inspectoratul de Poliţie Judeţean Timiş, ca fiind prescrisă; a respins în rest acţiunea; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. B. S.A. în contradictoriu cu chematul în garanţie Inspectoratul de Poliţie Judeţean Timiş; a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată; a obligat reclamantul la plata, către pârâtă, a sumei de 605 RON, cu titlu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1155/A din 12 octombrie 2017 Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins apelul reclamantului împotriva sentinţei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., înregistrat la Tribunalul Timiş la data de 07.12.2017.

Prin adresa din 14.12.2017, Tribunalul Timiş a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Curţii de Apel Timişoara.

Prin decizia nr. 40/21.03.2018 Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că litigiul fiind unul patrimonial, părţile au deschisă şi calea de atac a recursului, fără a avea relevanţă faptul că valoarea obiectului pricinii este situată sub limita de 1.000.000 RON stabilită prin art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, având în vedere că textul legal menţionat anterior a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 582/20.07.2017. Prin această decizie, instanţa constituţională a statuat că vor fi supuse recursului "…toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei …" (pct. 32).

Cum deciziile Curţii Constituţionale "sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor" în baza art. 147 alin. (4) din Constituţie, iar decizia recurată în speţă a fost pronunţată la 12.10.2017, deci ulterior publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României (20.07.2017), împotriva acestei decizii este deschisă calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte competenţa materială de soluţionare a recursului, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că aceasta revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, potrivit art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată…"

Pe de altă parte, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. prevede că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă "recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege", iar art. 95 pct. 3 şi art. 96 pct. 3 prevăd că tribunalele şi curţile de apel judecă recursurile "în cazurile anume prevăzute de lege".

Din textele legale citate anterior rezultă că, de regulă, recursurile sunt de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi numai prin excepţie, "în cazurile anume prevăzute de lege", competenţa soluţionării recursurilor revine tribunalelor sau curţilor de apel, ca instanţe ierarhic superioare celor care au pronunţat hotărârile atacate.

Că este aşa rezultă şi din considerentele deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale (punctele 30 şi 31), menţionată anterior.

În cazul de faţă, hotărârea atacată cu recurs este decizia civilă nr. 1155/A/12.10.2017 a Tribunalului Timiş, iar pentru că nu este incidentă una din situaţiile în care legea prevede expres că recursul aparţine competenţei instanţei ierarhic superioare, concluzia este că aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa materială a soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 2 mai 2018.

Prin rezoluţia din 7 mai 2018, s-a fixat termen la 30 mai 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţă, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Hotărârea de declinare a competenţei nu poate realiza o legală învestire a instanţei supreme, temeiurile juridice la care se face referire nejustificând competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului într-o cauză având ca obiect pretenţii în cuantum de 10.000 RON, soluţionată în primă instanţă de judecătorie şi în apel de tribunal.

Astfel, dispoziţiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc competenţa Înaltei Curţi ca instanţă de recurs, statuează expres că este vorba despre "hotărârile curţilor de apel sau alte hotărâri prevăzute de lege", care pot face obiectul unui astfel de control în faţa instanţei supreme.

Or, în speţă, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curţii de apel şi nici de o altă hotărâre, într-o materie anume prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecăţii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţia procedurală menţionată nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor ci dimpotrivă, foloseşte două criterii ale circumscrierii acestei competenţe-unul care vizează ierarhia instanţelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curţilor de apel) şi celălalt indicaţia expresă a legii ("cazurile anume prevăzute de lege").

Aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competenţe de drept comun, posibilă doar în situaţia în care norma nu ar circumscrie în mod specific domeniul ei de aplicare.

O interpretare în sens contrar a dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa cum procedează curtea de apel, înseamnă nesocotirea conţinutului expres al normei şi extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competenţă, prin adăugarea la lege şi încălcarea regulilor procedurale (conform art. 122 C. proc. civ. "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor este prevăzută numai prin lege).

Nici dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. la care face referire curtea de apel nu sunt de natură să demonstreze o plenitudine de competenţă în materia recursurilor pentru instanţa supremă.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Aşadar, norma procedurală menţionată are ca obiect de reglementare natura şi scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă în recurs, el se determină cu observarea normei de competenţă înscrisă în art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în termenii menţionaţi anterior.

De asemenea, dispoziţia din alin. (4) al art. 483 C. proc. civ. face referire la faptul că şi celelalte instanţe, atunci când judecă în recurs, realizează acelaşi tip de control de legalitate.

Nici referirea la considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului.

Hotărârea instanţei de contencios constituţional nu a avut ca obiect de analiză vreo normă de competenţă a cărei neconstituţionalitate să o fi constatat.

Obiectul controlului de constituţionalitate l-a reprezentat sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din conţinutul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel încât analiza şi considerentele justificative ale soluţiei adoptate s-au circumscris problemei admisibilităţii recursurilor împotriva unor hotărâri excluse de la posibilitatea exercitării acestei căi de atac pe criteriul valoric.

Pentru toate aceste considerente, se constată că dezînvestirea curţii de apel s-a făcut în mod eronat, cu nesocotirea normelor procedurale menţionate anterior.

În consecinţă, judecata recursului va fi declinată la Curtea de Apel Timişoara, căreia îi revine competenţa de soluţionare, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1155/A din 12 octombrie 2017 a Tribunalului Timiş, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30.05.2018.