Real estate revendication upheld; defendant's recourse on unappealed issues inadmissible

Prin sentinţa nr. 47 din 24 ianuarie 2000, Tribunalul Bucureşti a admis cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, care a fost obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor suprafaţa de teren de 907 mp situat în Bucureşti identificat conform raportului de expertiză efectuat în cauză.

Prin decizia nr. 480/A din 14 septembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de Primăria Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei.

Prin decizia nr. 1985 din 6 aprilie 2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul formulat împotriva deciziei nr. 480/2000 şi a dispus trimiterea cauzei aceluiaşi tribunal, în vedere rejudecării, reţinându-se că se impune verificarea amplasamentului terenului şi stabilirea stării de fapt, respectiv dacă terenul este liber de construcţii, precum şi delimitarea suprafeţei construite de cea liberă de construcţii, având în vedere suprafaţa declarată în acţiunea iniţială (1383 mp) şi cea care se pretinde prin acţiunea modificată (907 mp).

Prin sentinţa nr. 1961 din 21 decembrie 2002, în rejudecare, Tribunalul Bucureşti a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor, terenurile rămase libere situate în Bucureşti, identificate conform raportului de expertiză efectuat în cauză.

Prin decizia nr. 224/A din 13 mai 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul formulat de apelanta Primăria Municipiului Bucureşti, ca nefondat.

Prin decizia nr. 1245 din 27 martie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul formulat de Primăria Municipiului Bucureşti, a casat atât decizia nr. 224/13.05.2002, cât şi sentinţa nr. 1961/21.12.2001, fiind trimisă din nou cauza spre rejudecare.

Instanţa supremă a reţinut că, deşi în cuprinsul expertizei efectuată în cauză s-a stabilit că o suprafaţă importantă din terenul revendicat de reclamanţi este ocupată de terţe persoane, care au edificat construcţii pe teren, instanţele nu au pus în discuţia părţilor această situaţie de fapt, nu s-a stabilit natura posesiei şi titlul în baza căruia există aceste construcţii. S-a stabilit necesitatea punerii în discuţia părţilor a introducerii în cauză a terţilor constructori şi posesori ai terenului în acest sens, nefiind posibil ca expertiza însuşită de instanţă să stabilească servituţi de trecere în folosul unor terţi necitaţi în cauză. Cu ocazia rejudecării, s-a stabilit în sarcina instanţei de fond administrarea probelor necesare pentru lămurirea împrejurărilor de fapt şi de drept privind posesia terenului de către persoanele indicate în expertiză şi punerea în discuţia părţilor a necesităţii citării în cauză a terţilor deţinători în contradictoriu cu care să se discute problema creării unor servituţi de trecere.

Prin cererea depusă la termenul din data de 21.11.2003, reclamanţii au precizat cadrul procesual pasiv, în sensul că au solicitat introducerea în cauză a pârâţilor C., D., E.

La termenul din data de 23.04.2004, reclamanţii au precizat din nou cadrul procesual pasiv, menţionând că înţeleg să se judece în contradictoriu cu: C., F., D., E., G.

Prin încheierea din data de 21.01.2005, instanţa a suspendat judecarea cauzei în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, până la soluţionarea procedurii administrative demarate în baza Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea din data de 23.03.2012, cauza a fost repusă pe rol, şi s-a dispus suspendarea judecăţii în baza art. 244, alin. (1), pct. 1 C. proc. civ., până la rămânerea definitivă a dispoziţiei nr. x/10.11.2011 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti.

Prin încheierea din data de 18.03.2016, instanţa a dispus repunerea cauzei pe rol.

La termenul din data de 22.04.2016, reclamanţii au precizat din nou cererea de chemare în judecată, menţionând că înţeleg să se judece în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi H., iar în ceea ce priveşte obiectul cererii, au menţionat că revendică doar terenurile de la nr. 61 şi 61 A.

La termenul din data de 20.05.2016, prima instanţă a luat act de renunţarea la judecată în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi persoane fizice, indicaţi în prima cerere precizatoare anterior menţionată.

Prin întâmpinarea formulată de pârâtul H. şi depusă la dosarul cauzei la termenul de judecată din data de 17.06.2016, s-a solicitat ca instanţa de judecată să pună în vedere reclamanţilor să facă precizări cu privire la obiectul cererii, în sensul identificării suprafeţei de 907 mp cu adresa exactă.

Acelaşi pârât a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor (legitimarea procesuală) susţinând, în esenţă, că deşi la dosarul cauzei, reclamanţii au depus o copie extras de la Arhivele Naţionale din Tabelul cu imobile naţionalizate din Bucureşti, din care rezultă faptul ca la poziţia 7537 figurează numitul I. cu imobile naţionalizate în Bucureşti, aceştia nu depus acte de stare civilă din care să rezulte gradul de rudenie cu această persoană şi nici dovada calităţii de moştenitori acceptanţi ai succesiunii defunctului I., persoană ce figurează ca proprietar la momentul naţionalizării imobilului din Bucureşti.

Pe fond, pârâtul menţionat a solicitat ca reclamanţii să fie obligaţi să îşi precizeze acţiunea în întregul sau în contradictoriu cu acesta, în sensul stabilirii cu exactitate a capetelor de cerere, iar în caz contrar, a precizat că înţelege să invoce excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa şi excepţia lipsei de interes.

Prin sentinţa nr. 819 din 30 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a lipsei calităţii procesuale pasive şi a lipsei de interes invocate de pârâtul H., a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi modificată, formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi H.; a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren situat la adresele poştale str. x, delimitat de punctele de contur x, conform anexei 5 a raportului de expertiză efectuat în cauză, în suprafaţă de 547 mp, a obligat pârâţii la plata, către reclamanţi, a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert şi onorariu avocat.

Tribunalul a constatat că la termenul din data de 23.09.2016, pârâtul a menţionat că nu mai susţine excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Referitor la excepţia lipsei de interes în formularea cererii şi a lipsei calităţii procesuale a pârâtului H., tribunalul le-a apreciat ca nefondate, întrucât modificarea cadrului procesual pasiv a fost impusă prin decizia nr. 1245/27.03.2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aspectele ţinând de existenţa construcţiilor pe terenul revendicat ţinând de fondul cauzei.

Asupra fondului cauzei, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1913 şi prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/1907, J. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilul din str. x.

În procesul-verbal din 22.09.1941 de carte funciară, figurează înscrisă pentru imobilul din pentru o suprafaţă de teren de 655 mp, J.

În anexa Decretului nr. 92/1950, la poziţia nr. 3240, figurează înscrisă J., cu 18 apartamente naţionalizate la adresele str. x, iar la poziţia nr. 7537 I., cu 6 apartamente naţionalizate, tot în str. x.

Potrivit certificatului de moştenitor nr. x/1999, moştenitoarea lui J. este K., iar moştenitorii lui I. sunt reclamanţii, potrivit certificatului de moştenitor nr. x/1999.

Succesorii defunctei K., potrivit certificatului de moştenitor nr. x/1986, sunt reclamanţii.

În baza actului de adjudecare din data de 21.10.2013, emis în dosarul de executare silită nr. 435/2012, pârâtul H. a devenit proprietarul apartamentului nr. 1 situat în Bucureşti, şi asupra cotei indivize de teren de 93,40 mp, aferentă acestuia, iar prin actul de adjudecare din aceeaşi dată, emis în dosarul de executare nr. x/2012, a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 situat în Bucureşti, şi asupra cotei indivize de teren de 93,40 mp, aferentă acestuia. Din procesele-verbale de licitaţie, rezultă că terenurile în cotă indiviză vizează terenul de sub construcţie.

Tribunalul a constatat că, deşi citat în cauză, prin prisma considerentelor deciziei civile nr. 1245/27.03.2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, faţă de calitatea sa de terţ proprietar al unei construcţii aflate pe terenul revendicat, pârâtul nu a formulat pretenţii proprii cu privire la stabilirea unei servituţi de trecere, prin urmare, nefiind învestit în acest sens, tribunalul nu a analizat acest aspect.

În drept, reţinând incidenţa art. 480 din C. civ., tribunalul a apreciat că în privinţa valabilităţii titlului de preluare de către stat a imobilului ce face obiectul litigiului, prin raportare la dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, preluarea a fost una neconformă cu Constituţia de la acea vreme şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Aceasta, în condiţiile în care art. 12 din Constituţia din 1968, exproprierile puteau fi făcute pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie, autorii reclamanţilor au fost deposedaţi de bunul aflat în proprietatea lor, în condiţiile Decretului nr. 92/1950.

În acest context, tribunalul a constatat că preluarea imobilului teren s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, constatând valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu şi a apreciat că se impune admiterea cererii în revendicare în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, reţinându-se, în privinţa componenţei terenului, că fostul imobil din str. x include şi o secţiune de la nr. 61A, tribunalul acordând eficienţă anexei 5 a raportului de expertiză, în cuprinsul căreia este evidenţiată suprafaţa de teren revendicată.

Tribunalul a mai constatat că pârâtul H. este titular al dreptului de proprietate asupra imobilelor construcţii, care nu formează obiectul cererii în revendicare, în baza unor acte de adjudecare, fiind citat în baza deciziei civile nr. 1245/27.03.2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pentru aceste considerente, tribunalul a acordat preferabilitate titlului reclamanţilor şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren situat la adresele poştale str. x şi y, sector 3, delimitat de punctele de contur x, conform anexei 5 a raportului de expertiză efectuat în cauză, în suprafaţă de 547 mp.

În raport de art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâţii la plata către reclamanţi a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert şi onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii B. şi A. şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.

Reclamanţii au arătat că instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, motiv pentru care critică soluţia doar sub aspectul omologării anexei nr. 5 din Raportul de expertiză efectuat de dl. Expert L., respectiv aceştia doresc omologarea Anexei nr. 1 a Raportului de expertiză (care coincide cu Anexa nr. 4 din Raportul de expertiză) pe punctele contur x.

Aceasta întrucât prin soluţia pronunţată de instanţă a fost omisă suprafaţa de 113 mp, care se cuvine de drept familiei reclamanţilor şi care ar fi abandonată fără stăpân.

Actele de proprietate ale reclamanţilor, puse la dispoziţia instanţei, atestă dreptul acestora de proprietate, nefiind vorba despre alte acte de proprietate faţă de cele avute în vedere de instanţă la pronunţarea soluţiei.

Pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General a arătat că atât petitul clar al acţiunii, cât şi motivele de fapt şi de drept invocate în susţinerea acesteia duc la concluzia sesizării instanţei de fond cu o contestaţie întemeiată pe Legea nr. 10/2001, îndreptată împotriva refuzului unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea înregistrata de reclamanţi.

Unitatea deţinătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.

Referitor la obligarea Municipiului Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată, pârâtul a arătat că în mod greşit instanţa a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părţii, or în cazul de faţă nu se poate reţine culpa instituţiei, reclamantul sus-menţionat având obligaţia de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru soluţionarea notificării.

Prin decizia nr. 1129/A din 27 decembrie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile.

Referitor la apelul reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut că pentru determinarea suprafeţei de 907 mp - obiect al cererii în revendicare precizate, reclamanţii s-au raportat la constatările din raportul de expertiză întocmit în cauză de către expertul M., potrivit cu care imobilul din sector 3, conform planului din anul 1960, avea o suprafaţă de 655 mp, iar imobilul din strada x, avea o suprafaţă de 728 mp, expertul menţionat concluzionând, pe baza măsurătorilor realizate că, în prezent, suprafaţa totală a celor două imobile este de 907 mp.

Cauza a fost suspendată până la soluţionarea notificărilor formulate de aceiaşi reclamanţi cu privire la aceleaşi imobile, potrivit Legii nr. 10/2001, iar la termenul din data de 22.04.2016, în urma constatării soluţionării definitive a dosarului nr. x/2011 al Tribunalului Bucureşti şi a repunerii cauzei pe rol, reclamanţii au precizat din nou cererea de chemare în judecată, menţionând că înţeleg să se judece în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi H., iar în ceea ce priveşte obiectul cererii, au menţionat că revendică doar terenul str. x.

Din hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2011, rezultă că acest litigiu a privit soluţionarea contestaţiei formulate de aceiaşi reclamanţi împotriva dispoziţiilor nr. x/10.11.2011 şi nr. y/16.11.2011 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, ca răspuns la notificările nr. x/13.08.2001 şi nr. y/13.08.2001 formulate de reclamanţi în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 pentru imobilele situate în Bucureşti, str. x şi str. y, solicitând ca instanţa să dispună restituirea în natură a terenului liber de aprox. 728 mp.

În această cauză (soluţionată definitiv), instanţele de judecată învestite cu soluţionarea contestaţiei reclamanţilor au analizat obiectul cauzei în limitele în care au fost învestite, reţinându-se că:

"reclamanţii B. şi A. au formulat cu respectarea termenelor prevăzute de art. 22 din Legea 10/2001, două notificări, comunicate prin executor judecătoresc Primăriei Municipiului Bucureşti, notificările purtând nr. x/13.08.2001 şi nr. y/13.08.2001 şi prin care au solicitat, în calitate de moştenitori ai autoarei J., restituirea proprietăţilor lor din Bucureşti str. x - teren de 728 mp şi construcţie şi str. y - teren de 300 mp".

În analiza realizată prin sentinţa civilă nr. 455/2015, Tribunalul Bucureşti a omologat raportul de expertiză topografică completat întocmit de expertul N., reţinând că "în urma măsurătorilor în teren, suprapunerilor şi comparaţiilor cu actele de proprietate, expertul a concluzionat că suprafaţa liberă de teren ce poate fi restituită în natură este de 347,70 m.p. teren situat în Bucureşti, str. x, sectorul 3, punctele de contur x. Pentru diferenţa de teren ce nu poate fi restituită în natură, din totalul de 507,80 mp măsurat şi identificat la faţa locului, în acord cu concluziile aceluiaşi raport de expertiză topografică". Tribunalul a obligat, pârâtul, prin aceeaşi hotărâre, să emită în favoarea reclamanţilor dispoziţie motivată cu propunere măsuri compensatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013 pentru terenul în suprafaţă de 160,10 mp situat în Bucureşti, str. x, sectorul 3. Tot astfel, s-a statuat în sensul că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru terenul notificat din Bucureşti, str. y, sectorul 3 identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expert N., în suprafaţă de 86,70 mp, teren care s-a apreciat că poate fi restituit în natură reclamanţilor.

Reclamanţii, părţi în acest litigiu, nu au înţeles să exercite căile de atac la care erau îndreptăţiţi potrivit legii speciale, împotriva sentinţei civile nr. 455/2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă.

Rezultă astfel că, în litigiul soluţionat definitiv şi prin care reclamanţilor li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a analizat deja, definitiv, dreptul acestora de a pretinde reparaţii pentru fostul imobil din Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 728 mp.

Potrivit expertizei realizate în rejudecare, în prezenta pricină, expertul judiciar L. a identificat fostul amplasament al imobilului din dobândit de autoarea reclamanţilor potrivit actului de vânzare autentificat sub nr. x/1907 de către fostul Tribunal Ilfov, concluzionând că acesta este cel identificat în anexa nr. 5 a raportului de expertiză. Potrivit constatărilor aceluiaşi expert, din imobilul din str. x nr. 61 A, o suprafaţă de 154 mp (S3.1), face parte din fostul imobil din iar o suprafaţă de 113 mp (S3.2), face parte din fostul imobil din str. x - această din urmă suprafaţă fiind expertizată în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă.

Or, în apel, această expertiză nu face obiect de critică.

Aceste concluzii privind reconfigurarea fostelor imobile aflate în proprietatea autorilor reclamanţilor şi includerea în imobilul de pe str. x, a unor părţi din acestea, se coroborează, parţial, atât cu cele prezentate de expertul desemnat iniţial în cauza de faţă, în prima fază procesuală, M., dar şi cu cele ale expertului N., din expertiza realizată în dosarul nr. x/2011.

Susţinând în cadrul acţiunii de faţă că pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, se impunea ca reclamanţilor să le fie restituit întregul teren, aceştia ignoră faptul că o parte din acest teren (în suprafaţă de 113 mp, identificată ca fiind S3.2 în raportul de expertiză, întocmit de expertul L.) a făcut deja obiect al analizei în dosarul nr. x/2011, ambele litigii (cel întemeiat pe Legea nr. 10/2001 şi cel de faţă,) având aceeaşi finalitate. Dacă în privinţa fostului imobil din reclamanţii nu au urmat procedura legii speciale, nesolicitând soluţionarea pe fond a notificării cu acest obiect, nu se poate face abstracţie de faptul că în ceea ce priveşte fostul imobilul din str. x, aceştia au solicitat şi obţinut în justiţie măsuri reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea că fostele imobile de pe str. x, proprietatea autorilor reclamanţilor, au fost reconfigurate după deposedarea autorului reclamanţilor de către stat, actualmente părţi din fostele imobile, regăsindu-se în imobilul de la nr. x, nu îndreptăţeşte reclamanţii să solicite în prezent, pe calea dreptului comun, repunerea lor în posesie pentru întregul imobil de la actualul nr. x, acestui demers opunându-i-se principiul general de drept "electa una via, non datur recursus ad alteram" . Altfel spus, în condiţiile în care, pentru fostul imobil de la nr. y din str. x, reclamanţii au urmat calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, aceştia nu pot utiliza, concomitent, şi acţiunea de drept comun, la aceasta opunându-se conflictul de legi şi regula generală de rezolvare a acestuia:

"generalia specialibus derogant".

De altminteri, în condiţiile în care, prin precizarea formulată, reclamanţii au declarat că revendică suprafaţa totală de 907 mp teren, reprezentând fostele imobile din str. x, iar în procedura legii speciale, reclamanţilor li s-a recunoscut deja dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii pentru o suprafaţă totală de teren de 509,80 mp, pentru imobilul din str. x, soluţia pronunţată în cauză, prin sentinţa apelată, nu ar putea fi reformată, în caz contrar ajungându-se la încălcarea principiului disponibilităţii procesului civil şi a prevederilor art. 315 din C. proc. civ.

Referitor la apelul pârâtului Municipiul Bucureşti, instanţa de apel a reţinut că teza invocată prin criticile deduse analizei vizează faptul că obiectul cauzei nu ar fi reprezentat de o revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul comun, ci de o contestaţie întemeiată pe Legea nr. 10/2001 îndreptată împotriva refuzului său, în calitate de unitate deţinătoare, de a soluţiona notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001, caz în care este necesar ca acesta să se pronunţe în cadrul procedurii administrative asupra acestei notificări, respectiv lipsa culpei sale în soluţionarea notificării.

Or, în ceea ce priveşte cadrul procesual, instanţa de apel a reţinut că acesta a fost deja tranşat prin deciziile civile nr. 1985/06.04.2001 şi nr. 1245/27.03.2003 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de recurs statuând, neechivoc, că pricina de faţă are ca obiect o acţiune în revendicare de drept comun, caz în care instanţele învestite trebuie să cerceteze titlurile părţilor, posesorii terenurilor revendicate şi să stabilească natura acestei posesii, respectiv că ulterior pronunţării acestor decizii de casare, reclamanţii nu au înţeles să realizeze acte procesuale prin care să modifice cadrul procesual astfel stabilit.

De altfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, în anul 1999, Legea nr. 10/2001 nu fusese adoptată, instanţa de apel reţinând că în cuprinsul acestei legi speciale există dispoziţia de la art. 51 din forma în vigoare la data adoptării, potrivit căreia persoana îndreptăţită poate alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei în curs de judecată.

Or, alegerea acestei căi procesuale, aparţine părţii reclamante, potrivit acestui text de lege, iar în cauză reclamanţii au optat, după declanşarea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru continuarea judecării acţiunii în revendicare pe dreptul comun iniţiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condiţiile în care faza administrativă realizată în baza acesteia nu s-a finalizat integral printr-o decizie administrativă.

Prin urmare, acţiunea în revendicare este admisibilă în acest caz, deoarece legiuitorul a lăsat la alegerea părţii reclamante continuarea acţiunilor de drept comun promovate înainte de intrarea în vigoare a legii speciale sau urmarea căii deschise prin această lege de reparaţie, Legea nr. 10/2001.

În acest context procesual, în mod judicios tribunalul sesizat cu o acţiune în revendicare formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu a făcut aplicarea legii speciale de reparaţie, întrucât, în caz contrar, s-ar fi ajuns la o schimbare nepermisă a temeiului juridic al cererii şi la încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat prin dispoziţiile art. 1 din C. civ., dar şi ale art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

În aceste condiţii, argumentele pârâtului cu trimitere la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 vizând obligaţia reclamanţilor de a formula notificare, la cea a entităţii notificate de a se pronunţa, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii, la competenţa sa exclusivă de a soluţiona notificările, la obligaţiile impuse de legea specială în sarcina notificatorilor de a anexa acte doveditoare şi de a preciza, în scris, că nu mai deţin alte asemenea acte, nu pot fi validate, acestea neavând legătură nici cu cadrul procesual în care se desfăşoară cercetarea judecătorească de faţă, întrucât dispoziţiile acestei legi speciale nu sunt incidente în speţă în ceea ce priveşte soluţionarea cererii în revendicare şi nici cu considerentele exprimate de tribunal în argumentarea soluţiei ce face obiect al apelului.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată stabilite în sarcina pârâtului, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au probat avansarea cheltuielilor de judecată ce le-au fost acordate prin sentinţa ce face obiect al apelului, anexând la dosarul de fond, chitanţe doveditoare ale plăţii onorarului de expert în sumă de 1.000 RON şi a onorariului de avocat, în sumă de 1.000 RON.

În plus, atât expertiza, cât şi prestaţia apărătorului angajat de reclamanţi, s-au dovedit a fi utile soluţionării cauzei.

Solicitarea subsidiară de reducere a cuantumului acestor cheltuieli, a fost apreciată ca nefondată, în condiţiile în care, suma de 2.000 RON acordată reclamanţilor prin sentinţa apelată, cu titlul de cheltuieli de judecată este alcătuită din suma de 1.000 RON onorariu expert şi suma de 1.000 RON, onorariu avocat. Or, potrivit art. 274 alin. final din C. proc. civ. de la 1865 aplicabil în cauză, onorariul de expert nu poate fi redus. Pe de altă parte, suma de 1.000 RON avansată de reclamanţi cu titlul de onorariu avocat, la a cărei plată a fost obligat apelantul pârât, nu se impunea fi redusă, cuantumul său nefiind nicidecum exagerat faţă de natura litigiului şi complexitatea concretă a cauzei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B., A. şi pârâtul H.

Reclamanţii şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (8) din noul C. proc. civ., însă criticile sunt încadrabile în motivul reglementat de art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., aplicabil în cauză, în raport de data introducerii acţiunii.

În susţinerea recursului au arătat că instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a dispoziţiilor privind retrocedarea unei suprafeţe de 113 mp, despre care în mod eronat a reţinut că s-ar fi acordat reclamanţilor măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. În mod greşit instanţa consideră că suprafaţa de 113 mp recunoscută de Tribunal, secţia V-a prin expertiza întocmită în dosarul x/2011 nu ar fi făcut obiectul criticii în apel şi în mod greşit a fost omologată anexa 5 la raportul de expertiză întocmit în cauză, care nu evidenţiază suprafaţa de 113 mp, sens în care reclamanţii au solicitat omologarea anexei nr. 1.

Recurenţii consideră că, deşi dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale, instanţele au neglijat cu bună ştiinţă lămurirea situaţiei de fapt şi acordarea acestei suprafeţe, recunoscută atât în anexa nr. 1 la raportul de expertiză, cât şi în considerentele hotărârii atacate.

Pârâtul a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., arătând că instanţele anterioare nu au ţinut cont de dispoziţiile deciziei de casare, în sensul că, în executarea obligaţiei de a verifica şi lămuri amplasamentul terenului a cărui restituire se solicită, impusă prin decizia de casare, nu au pus în discuţia părţilor crearea unei servituţi de trecere în favoarea sa, deşi din raportul de expertiză efectuat a rezultat necesitatea instituirii unei servituţi de tip pietonal şi auto, în condiţiile în care accesul pe proprietatea pârâtului se realizează pe terenul ce face obiectul prezentului dosar.

Pârâtul susţine că a fost citat în prezenta cauză în calitate de terţ proprietar al unei construcţii aflate pe terenul revendicat, pentru a se stabili situaţia de fapt a terenului deţinut de pârât, relativ la terenul revendicat şi pentru a se pune în discuţie crearea unei servituţi de trecere în favoarea sa.

În mod greşit instanţa de judecată a apreciat că atâta timp cât pârâtul nu a formulat pretenţii proprii privind stabilirea unei servituţi de trecere, nu a fost învestită în acest sens, câtă vreme introducerea în cauză a pârâtului nu s-a realizat urmare a manifestării sale de voinţă, situaţie faţă de care şi stabilirea dreptului de servitute trebuia să urmeze aceeaşi cale.

Astfel, deşi pârâtul a fost citat în cauză în absenţa unei manifestări de voinţă proprii în acest sens, în ceea ce priveşte motivul pentru care a fost citat (crearea unei servituţi de trecere), această chestiune a fost lăsată la latitudinea sa, fără a se pune în discuţie atare aspect.

Pârâtul şi-a manifestat nemulţumirea faţă de neacordarea dreptului de servitute prin întâmpinarea formulată în apel, însă nu s-a ţinut cont de această susţinere. Instanţa de apel nu a desfiinţat sentinţa de fond deşi putea sa facă acest lucru având în vedere efectul devolutiv al apelului, în care, potrivit art. 292 C. proc. civ., la stabilirea întinderii devoluţiunii trebuie avute în vedere nu numai cererea de apel, ci şi întâmpinarea intimatului.

Pârâtul critică, în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi obligarea sa în mod nejustificat la plata cheltuielilor de judecată de la fond, întrucât nu are legătură cu raportul principal dedus judecăţii, fiind un terţ intervenient forţat. Suprafaţa de 907 mp care se revendică este în prezent proprietatea Municipiului Bucureşti, iar dreptul de proprietate al pârâtului nu face obiectul cererii în revendicare.

La termenul de judecată din data de 18.04.2018 se învederează instanţei decesul recurentei reclamante A., fiind depus pentru acest termen, certificatul de calitate de moştenitor din care rezultă că succesor unic este recurentul reclamant B.

La termenul de judecată din 30.05.2018 instanţa a pus în discuţia părţilor admisibilitatea recursului declarat omisso medio de către pârâtul H.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Critica reclamanţilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează nerecunoaşterea, de către instanţele de fond, a dreptului lor de proprietate cu privire la o suprafaţă de 113 mp în legătură cu care, deşi instanţa de fond a recunoscut că le aparţine, nu a omologat raportul de expertiză în varianta care să o includă în suprafaţa totală restituită.

Critica este nefondată în condiţiile în care, în mod corect instanţa de apel a validat judecata primei instanţe care a statuat că suprafaţa de 113 mp a aparţinut lotului de teren din str. x, motiv pentru care drepturile reclamanţilor asupra acesteia au fost analizate în procedura de restituire iniţiată de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001. Prin urmare, situaţia juridică a imobilului situat la acea adresă, a fost clarificată şi soluţionată în procedura specială a legii de reparaţie, rămânând în discuţie imobilul situat iniţial la adresa din indiferent de localizarea actuală.

Or, recurenţii reclamanţi nu au combătut aceste afirmaţii prin susţineri de natură a demonstra nelegalitatea acestor statuări. Rezumându-se a afirma că suprafaţa de teren în litigiu aparţine în prezent adresei de la nr. x astfel că nu a fost restituită în procesul ce a privit imobilul de la nr. y, ignoră situaţia de fapt stabilită în cauză de instanţele de fond potrivit cărora terenul situat în prezent la adresa din str. x la nr. x a fost constituit din suprafeţe de teren provenind de la nr. x (154 mp) şi y (113 mp), a căror modalitate de restituire a fost rezolvată diferit, în raport de temeiul juridic în baza căruia a fost analizată cererea de restituire, acţiunea în revendicare de drept comun, respectiv Lg. 10/2001, lege specială de reparaţie. Prin urmare, situaţia suprafeţei de 113 mp provenind din lotul pe care reclamanţii l-au solicitat în baza Legii nr. 10/2001 a fost supusă reglementărilor legii speciale astfel că nu mai poate fi analizată în acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.

În consecinţă, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul H., instanţa reţine că acesta a fost introdus forţat în cauză, potrivit dispoziţiilor instanţei de casare, ca proprietar al unei construcţii edificate pe terenul revendicat, în contradictoriu cu care să se discute problema creării unor servituţi de trecere.

Numitul H. a fost citat în cauză, însă acesta nu a pretins crearea unei sevituţi de trecere şi, în mod corect, în baza principiului disponibilităţii, instanţele de fond nu au putut constitui în favoarea sa drepturi pe care nu le-a solicitat. Deşi avea această posibilitate în apel când a fost pus în situaţia de a preciza actul procesual formulat în sensul de a stabili dacă intenţia sa a fost de a formula întâmpinare sau apel incident, a fost explicit în a afirma ca nu intenţionează să critice soluţia fondului.

Prin urmare, instanţa a luat act de manifestarea sa de voinţă, în sensul că nu a formulat apel împotriva hotărârii de primă instanţă care nu i-a recunoscut, pentru considerentele arătate, dreptul de servitute.

În aceste condiţii, nu îi este îngăduit părţii litigante, în aplicarea principiului legalităţii căilor de atac şi a normelor procedurale civile, să exercite calea de atac a recursului, omisso medio, trecând peste un grad de jurisdicţie, pentru a supune controlului judiciar, direct în recurs, eventualele nemulţumiri referitoare la nestatuarea cu privire la dreptul de acces la imobilul construcţie, proprietatea sa, drept pe care, de altfel, nici nu l-a solicitat.

În consecinţă, cum considerentele de fapt şi de drept ale primei instanţe cu privire la conduita procesuală a pârâtului nu au fost contestate prin declararea unui apel, nu pot fi supuse analizei instanţei de control judiciar eventuale critici de nelegalitate invocate direct în recurs, întrucât stabilirea ordinii în care se exercită căile de atac rezultată din coroborarea dispoziţiilor art. 299 cu cele ale art. 377 C. proc. civ., se opune ca dezlegarea dată printr-o hotărâre de primă instanţă şi care nu a fost atacată cu apel, devenind irevocabilă, să poată fi atacată cu recurs.

Aceleaşi considerente sunt aplicabile şi celei de-a doua critici referitoare la obligarea nejustificată a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată din etapa procesuală a fondului, pe care nu a formulat-o în faţa instanţei de apel şi care nu poate fi analizată, direct, în recurs.

Prin urmare, faţă de această împrejurare, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei nr. 1129/A din 27 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul H. împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30.05.2018.