Salarial discrimination between pre- and post-2011 seniority transitions under parallel statutory regimes

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei a formulat plângere împotriva adresei (hotărârii) nr. 106648/2/20.12.2013, emisă de pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună: anularea Ordinului nr. 3480/C/19.11.2013, emis de pârâtul Ministrul Justiţiei; obligarea pârâtului Ministrul Justiţiei la emiterea unui nou ordin, prin care, începând cu data de 01.08.2013, să beneficieze de următoarele drepturi salariale: o indemnizaţie de încadrare brută lunară de 10554 RON; un cuantum al sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii de 1351 RON; un cuantum al sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 1443 RON.

Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 1371 din 5.05.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că Legea nr. 284/2010 a stabilit un alt sistem de încadrare care nu se aplică în anul 2011, reîncadrarea personalului făcându-se conform tranşelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010.

Astfel, Legea nr. 330/2009 la care face referire reclamantul a fost abrogată, iar legea nouă Legea nr. 284/2010 a stabilit un alt sistem de încadrare a magistraţilor în care coeficienţii de salarizare sunt determinaţi în funcţie de vechimea în muncă şi vechimea în funcţie.

Începând cu 1.01.2011 drepturile salariale corespunzătoare vechimii în muncă sau în funcţie au fost stabilite conform Legii nr. 285/2010 şi ale Normelor metodologice de aplicare, în noul sistem de salarizare fiind schimbate procentele corespunzătoare tranşelor de vechime în muncă şi funcţie.

Nu se poate reţine o discriminare astfel cum este invocată, practica Curţii Europene a Drepturilor Omului fiind constantă în sensul că diferenţa de tratament devine discriminare în înţelesul art. 14 din Convenţie doar atunci când se induc distincţii între situaţii analoge şi comparabile fără ca acestea să se realizeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

Totodată, reclamantul se raportează la modul de calcul a drepturilor salariale potrivit altei legi, ori în temeiul Legii nr. 285/2010 privind salarizarea pentru anul 2011 s-a realizat o altă reîncadrare a întregului personal din sistemul bugetar, reclamantul fiind încadrat în aceeaşi funcţie, grad profesional şi gradaţie pe care le-a avut la 31.12.2010, iar ulterior drepturile salariale au fost stabilite conform art. 6 din Legea nr. 285/2010.

Recursul

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamantul a formulat recurs, invocând dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că în cuprinsul motivării sentinţei pronunţate de prima instanţă nu se regăseşte vreo referire la dispoziţiile art. 2 din O.U.G. nr. 80/2010, la justificarea neaplicării acestuia de către pârâţi şi la interpretarea pe care a înţeles să o dea acestui text de lege.

De asemenea, cu referire la situaţia de discriminare invocată, recurentul a arătat că instanţa de fond a ignorat motivele sale şi s-a limitat a analiza discriminarea numai prin raportare la dispoziţiile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că este lipsită de temei legal şi concluzia instanţei de fond potrivit căreia nu se află într-o situaţie analogă şi comparabilă cu ceilalţi judecători cu aceeaşi vechime în muncă şi funcţie, care sunt încadraţi în aceeaşi gradaţie şi aceeaşi clasă de salarizare, dar care au împlinit vechimea în muncă şi profesie anterior datei de 01 ianuarie 2011.

Dacă interpretarea corectă a art. 6 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2010 ar fi cea dată de către pârâţi, simpla existenţă a unei legi, care vine în contradicţie cu principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenţie şi cu Protocolul nr. 12 din Convenţie nu reprezintă o justificare rezonabilă şi obiectivă pentru înlăturarea discriminării salariale create între persoane care desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe.

Apărările intimatului

Intimatul pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca legală şi temeinică.

Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 22 septembrie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Totodată, prin încheierea de şedinţă din 16 noiembrie 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul formulat şi, potrivit art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 23 februarie 2016.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine susţinerea recurentului în sensul că prima instanţă a respins acţiunea fără a răspunde motivelor arătate în acţiune, susţinere subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Este de observat faptul că argumentaţia recurentului-reclamant este întemeiată, în principal, pe comparaţia cu persoane care ocupă funcţii similare, dar care au îndeplinit condiţiile de vechime anterior datei de 1 ianuarie 2011.

În contextul prezentat, existenţa diferenţelor de salarizare între magistraţii care au îndeplinit condiţiile de vechime în muncă/funcţie anterior datei de 1 ianuarie 2011 şi cei care au îndeplinit aceleaşi condiţii după data de 1 ianuarie 2011, este rezultatul aplicării, pentru fiecare categorie în parte, a dispoziţiilor legale în materie de salarizare aplicabile în momentul îndeplinirii condiţiilor respective.

Sub acest aspect, nu se poate reţine existenţa unei încălcări a principiului egalităţii de tratament, având în vedere că, în plan naţional, în sensul dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată numai în raport cu anumite situaţii identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, faţă de care se aplică un tratament diferenţiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim şi fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate şi necesare. Sub acelaşi aspect, este de reţinut că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat că diferenţa de tratament devine discriminare în înţelesul art. 14 din Convenţie, numai atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă (cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979).

Exercitând controlul de constituţionalitate asupra prevederilor O.G. nr. 137/2000, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile ordonanţei de guvern sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative (Deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 1325/2008).

Cum în cauză, diferenţa de salarizare provine din lege, fiind vorba despre situaţii juridice diferite, cărora li se aplică acte normative distincte, nu se poate reţine încălcarea principiului nediscriminării prin raportare la dispoziţiile art. 16 coroborat cu art. 41 din Constituţie, invocate de recurent, şi, raportat la o asemenea încălcare, nelegalitatea actului administrativ atacat.

Cu referire la situaţia de discriminare invocată de recurentul-reclamant, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în care, referitor la dispoziţiile legale care au reglementat o salarizare diferită pentru persoanele care au trecut într-o altă tranşă de vechime ulterior datei de 1 ianuarie 2011, (Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559/8.08.2012), s-a reţinut că: "este neîntemeiată critica autorului excepţiei, potrivit căreia, în măsura în care calculul indemnizaţiei de încadrare, conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, duce la un cuantum al acestei indemnizaţii mai mic faţă de cel calculat potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009, în condiţii identice de vechime în muncă şi vechime în funcţie, textele criticate creează discriminare între persoanele care au trecut la o tranşă superioară de vechime în cursul anului 2011 şi cele care au trecut la o astfel de tranşă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010. Din aceleaşi considerente, Curtea constată că nu poate fi reţinută nici afirmaţia autorului conform căreia, în prezent, pentru aceeaşi categorie de salariaţi, aflaţi în condiţii identice de vechime în muncă şi în funcţie, sunt aplicate două sisteme de salarizare paralele, fiind încălcate, în acest fel, prevederile constituţionale ale art. 4 referitor la unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni şi dreptul la muncă şi protecţie socială, statuat la art. 41 din Constituţie. Curtea apreciază, totodată, că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 285/2010 nu contravin nici principiului constituţional al egalităţii în drepturi prevăzut la art. 16, întrucât acestea se aplică în mod nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice ".

În raport cu circumstanţele litigiului, astfel cum au fost expuse în cele ce preced, în esenţă, problema de drept supusă dezlegării vizează legalitatea modului de stabilire a drepturilor salariale ale reclamantului care, ulterior datei de 1 ianuarie 2011, a trecut în tranşa de vechime în funcţie "de la 15 la 20 de ani", comparativ cu situaţia magistraţilor care au îndeplinit aceeaşi condiţie de vechime anterior datei de 31 decembrie 2010, prin raportare la principiul nediscriminării materializat în cuprinsul art. 3 lit. c) din Legea nr. 284/2010, conform cărora "Art. 3. - Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: c) echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor şi normelor unitare privind stabilirea şi acordarea salariului şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar".

Cu referire specială la susţinerile recurentului-reclamant întemeiate pe dispoziţiile art. II art. 6 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, Înalta Curte are în vedere faptul că, prin Decizia nr. 556 din 16 iulie 2015, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii, reţinând că: "diferenţele de salarizare invocate de autorii excepţiei, existente în cadrul personalului care ocupă funcţii din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" şi care avansează în gradaţiile 4 şi 5, provin din întreaga succesiune a actelor normative intervenite după anul 2010 [art. 10 alin. (5) din Legea-cadru nr. 284/2010 stabilind că diferenţa dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5%, iar art. 11 alin. (3) din aceeaşi lege stabilind că tranşele de vechime în muncă, în funcţie de care se acordă cele 5 gradaţii sunt următoarele: gradaţia 1 - de la 3 la 5 ani - 3 clase succesive de salarizare; gradaţia 2 - de la 5 la 10 ani - două clase succesive de salarizare; gradaţia 3 - de la 10 la 15 ani - două clase succesive de salarizare; gradaţia 4 - de la 15 la 20 de ani - o clasă succesivă de salarizare; gradaţia 5 - peste 20 de ani - o clasă succesivă de salarizare], raportată la prevederile aplicabile anterior anului 2011 (potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314/7.04.2006, la trecerea într-o altă treaptă de vechime în muncă sau vechime în funcţie, majorarea era de 5%, indiferent de treaptă).

În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Decizia nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39/18.01.2007)".

Pe cale de consecinţă, pentru identitate de raţiune, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite criticile prin care recurentul-reclamant tinde să demonstreze existenţa unei situaţii de discriminare prin raportare la situaţia unor persoane care au îndeplinit aceleaşi condiţii de vechime sub imperiul unei alte reglementări.

Cu alte cuvinte, în speţă, este de observat că situaţia reclamantului este diferită de situaţia personalului încadrat în aceleaşi condiţii de vechime anterior datei de 1 ianuarie 2011, elementul de diferenţă constând în legea aplicabilă raportului juridic, care face ca situaţiile să nu fie identice, nefiind deci îndeplinite condiţiile pentru constatarea unei situaţii discriminatorii, în sensul prevederilor O.G. nr. 137/2000.

În raport cu dispoziţiile art. II art. 2 şi art. 6 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011 şi ale pct. III. lit. A) din Normele metodologice aprobate prin Ordinul comun al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale şi ministrului finanţelor publice nr. 42/77/2011, Înalta Curte reţine că situaţia personalului care a avansat în anul 2012 în gradaţia corespunzătoare unei noi tranşe de vechime în muncă este reglementată expres de art. II art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2010, identic cu modul în care a fost reglementată situaţia acestui personal în anul 2011 prin art. 6 din Legea nr. 285/2010. Încadrarea acestui personal în conformitate cu prevederile art. II art. 2 din O.U.G. nr. 80/2010 ar însemna excluderea de la aplicare a prevederilor art. 6, care reglementează expres situaţia personalului care trece într-o altă tranşă de vechime în muncă, ceea ce nu poate fi primit.

În atare condiţii, în deplin acord cu judecătorul fondului, instanţa de recurs reţine că ordinul contestat a fost emis cu respectarea dispoziţiilor actelor normative referitoare la salarizarea personalului din sistemul bugetar în anul 2012, ca urmare a trecerii într-o tranşă nouă de vechime în muncă şi în funcţie.

Cât priveşte păstrarea cuantumului sporurilor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii la aceeaşi valoare nominală raportată la indemnizaţia precedentă, iar nu prin aplicarea procentelor de spor la noua valoare a indemnizaţiei brute de încadrare, Înalta Curte constată că această modalitate de stabilire a valorii sporurilor corespunde prevederilor explicite cuprinse în art. II art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011 coroborate cu prevederile pct. II - "Stabilirea salariilor lunare brute în anul 2011" lit. H) - "Stabilirea salariilor personalului din cadrul familiei ocupaţionale Justiţie" din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010, aprobate prin Ordinul comun al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale şi ministrului finanţelor publice nr. 42/77/2011.

La pronunţarea prezentei decizii, Înalta Curte are în vedere şi Decizia nr. 32 din 19 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că, "în raport cu prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc aplicarea etapizată a dispoziţiilor sale, şi cu cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referinţă şi a coeficienţilor de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, ţinând seama şi de prevederile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010, se va face distincţie între reîncadrare, potrivit legii-cadru de salarizare, şi plata efectivă a drepturilor salariale. Plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcţia similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu acelaşi grad profesional şi aceeaşi tranşă de vechime în muncă şi în funcţie şi care a trecut în aceste tranşe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010".

În concluzie, pentru considerentele prezentate mai sus, recursul formulat în cauză va fi respins ca nefondat, soluţia instanţei de fond fiind legală şi temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinţei nr. 1371 din 5 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 februarie 2016.

Procesat de GGC - GV