Insured's annulment claim rejected; 5,000 RON fine for IFRS reporting non-compliance upheld on retrial.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 octombrie 2013 şi ulterior modificată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, a solicitat instanţei, în principal, anularea Deciziei nr. 791 din 26 septembrie 2013 emisă de pârâtă, reţinând nulitatea absolută şi netemeinicia acestei decizii, iar în subsidiar, a solicitat înlocuirea sancţiunii amenzii în cuantum de 5.000 RON, aplicată prin decizia de sancţionare, cu sancţiunea avertismentului.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 1492 din 14 mai 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă plângerea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară şi a fost anulată Decizia nr. 791 din 26 septembrie 2013, emisă de pârâtă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 1492 din 14 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul cărora a solicitat casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamant, ca neîntemeiată, în esenţă, pentru următoarele motive:

Decizia nr. 791 din 26 septembrie 2013 este motivată în fapt, în cuprinsul acesteia menţionându-se că nu au fost respectate obligaţiile prevăzute în Decizia nr. 316 din 5 iunie 2012, la pct. 1 (obligaţia de elaborare a situaţiilor financiare conform IFRS şi transmiterea acestora până la data de 30 iunie 2013), pct. 3 (obligaţia de elaborare şi transmitere a unei Note în care să fie reflectate diferenţele dintre tratamentul contabil) şi pct. 4 (obligaţia ca situaţiile financiare anuale individuale conforme cu IFRS, precum şi Nota menţionată la pct. 3, să fie auditate, şi publicate pe pagina proprie de internet a societăţii de asigurare).

Reclamantul nu a depus niciun înscris din care să rezulte că până la data hotărârii Consiliului A.S.F. din 11.09.2013, au fost transmise situaţiile financiare aferente anului 2012, conform IFRS şi/sau Notă în care să fie reflectate diferenţele dintre tratamentul contabil.

Sentinţa recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanţa de fond a reluat cuprinsul actului administrativ, în care sunt indicate obligaţiile nerespectate, iar pe de altă parte, a reţinut că nu sunt menţionate în mod concret obligaţiile cuprinse în Decizia nr. 316/2012, care nu au fost respectate de reclamant.

De asemenea, în motivarea hotărârii atacate nu se precizează care dintre obligaţiile stabilite la pct. 1, 3 şi 4 din Decizia nr. 316/05.06.2012, a considerat instanţa de fond că au fost îndeplinite formal şi nici ce relevanţă are în cauză îndeplinirea formală a unora dintre obligaţii.

În condiţiile arătate, prima instanţă a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (2) lit. k) şi k1) din Legea nr. 32/2000 şi ale art. 7 din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. CSA nr. 113118/2006, deoarece actele normative cu caracter special prevăd expres care sunt menţiunile pe care trebuie să le cuprindă decizia de sancţionare, iar în cauză, actul administrativ atacat îndeplineşte cerinţele legale.

4. Apărările formulate de intimatul-reclamant A.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică, susţinând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurentă.

5. Procedura de soluţionare a recursului

5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din 22 februarie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din 31 mai 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este fondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, este neîntemeiat.

Hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele sentinţei regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei cu privire la soluţia pronunţată, reţinându-se că obligaţia instanţei de judecată este aceea de a analiza criticile formulate, iar nu de a răspunde fiecărui argument invocat în susţinerea acestor critici.

De asemenea, hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii, judecătorul fondului prezentând argumentele care l-au determinat să admită cererea în anulare a actului administrativ, în raport de susţinerile părţilor şi de prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Criticile formulate de pârâtă, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, sunt întemeiate.

Instanţa de control judiciar reţine că, în cauză, sunt respectate cerinţele potrivit cărora motivarea actului administrativ trebuie să justifice adoptarea acestuia şi să dea posibilitatea destinatarului de a-l contesta, precum şi instanţei de judecată de a exercita controlul de legalitate în privinţa actului respectiv.

În dezacord cu judecătorul fondului, se constată că Decizia nr. 791/26.09.2013 emisă de recurenta-pârâtă, este motivată în fapt, cuprinzând descrierea completă a situaţiei de fapt care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 316/05.06.2012, precum şi obligaţiile stabilite prin această decizie, care nu fost respectate de societatea de asigurare.

Astfel, în conţinutul actului administrativ contestat se indică în mod clar că nu au fost respectate obligaţiile prevăzute în Decizia nr. 316/05.06.2012, şi anume cele stabilite la: pct. 1 - obligaţia de întocmire a situaţiilor financiare anuale individuale în conformitate cu IFRS, aferente anului 2012, şi transmiterea acestora la C.S.A. până la data de 30.06.2013; pct. 3 - obligaţia de elaborare a unei Note în care să fie reflectate diferenţele dintre tratamentul contabil aplicat potrivit Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene specifice domeniului asigurărilor, aprobate prin Ordinul nr. 3129/2005, cu modificările şi completările ulterioare, şi tratamentul contabil prevăzut de IFRS, însoţită de explicaţiile detaliate; pct. 4 - obligaţia ca situaţiile financiare anuale individuale conforme cu IFRS, precum şi Nota menţionată la pct. 3, întocmite în limba română şi în moneda naţională, să fie auditate şi publicate pe pagina proprie de internet a societăţii de asigurare.

În condiţiile arătate, la emiterea Deciziei nr. 791/26.09.2013, au fost respectate cerinţele prevăzute de Legea nr. 32/2000, sub aspectul motivării în fapt a actului administrativ, decizia contestată cuprinzând justificarea legală a aplicării sancţiunii, cu indicarea în concret a faptei contravenţionale reţinute în sarcina intimatului-reclamant.

Referitor la aprecierile primei instanţe vizând îndeplinirea (cel puţin formal) de către societatea de asigurare a unora dintre obligaţiile impuse prin Decizia nr. 316/05.06.2012, din analiza documentaţiei care a stat la baza emiterii acestui act administrativ se constată că, situaţiile financiare anuale individuale în conformitate cu IFRS, aferente anului 2012, şi Nota în care să fie reflectate diferenţele dintre tratamentul contabil, nu au fost transmise autorităţii de supraveghere şi nu au fost publicate pe pagina proprie de internet a societăţii de asigurare, în termenul de 6 luni de la încheierea exerciţiului financiar al anului 2012 (30.06.2013) şi nici ulterior la termenele comunicate de asigurator, până la data la care s-a dispus aplicarea sancţiunii.

Procedând în continuare, la analiza motivelor de nelegalitate ale Deciziei nr. 791/26.09.2013, formulate prin acţiunea dedusă judecăţii, se reţine că motivul de nulitate al deciziei de sancţionare vizând nerespectarea prevederilor art. 17 din O.G. nr. 2/2001, nu poate fi primit.

Instanţa de control judiciar constată că Legea nr. 32/2000 este un act normativ cu caracter special în materia activităţii de asigurare şi de supraveghere a asigurărilor, care derogă de la dispoziţiile generale din materia contravenţiilor, reglementate de O.G. nr. 2/2001.

Conform art. 8 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, Autoritatea de Supraveghere Financiară emite decizii prin care constată şi aplică sancţiuni, iar art. 8 alin. (2) lit. k1) din aceeaşi lege, precum şi art. 7 din Ordinul CSA nr. 113118/2006, prevăd că deciziile de sancţionare vor cuprinde justificarea legală a aplicării sancţiunii şi vor fi comunicate persoanelor fizice sau juridice împotriva cărora s-a dispus sancţiunea.

De asemenea, potrivit art. 42 alin. (3) din Legea nr. 32/2000, în caz de conflict între dispoziţiile prezentei legi şi prevederile conţinute în alte acte normative, se aplică dispoziţiile acestei legi.

Prin urmare, actul administrativ prin care se constată contravenţia în materia asigurărilor şi se aplică sancţiunea este decizia emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, care trebuie să conţină menţiunile obligatorii prevăzute de legea specială, iar nu menţiunile specifice procesului-verbal de contravenţie al cărui conţinut este reglementat de O.G. nr. 2/2001.

În consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile intimatului-reclamant referitoare la încălcarea dispoziţiilor O.G. nr. 2/2001, sub aspectul neindicării faptei cu caracter contravenţional pretins săvârşită şi a datei comiterii acesteia, în speţă fiind incidente prevederile Legii nr. 32/2000 şi nu cele ale art. 17 din O.G. nr. 2/2001.

De altfel, după cum s-a arătat anterior, în cuprinsul Deciziei nr. 791/26.09.2013 este menţionată fapta contravenţională reţinută în sarcina reclamantului, respectiv neîndeplinirea obligaţiilor stabilite la pct. 1, 3 şi 4 din Decizia nr. 316/05.06.2012, fiind indicate în concret obligaţiile instituite prin această decizie şi care nu au fost executate.

În ceea ce priveşte data săvârşirii contravenţiei, aceasta este reprezentată de data expirării termenului la care obligaţiile stabilite prin Decizia nr. 316/05.06.2012 trebuiau aduse la îndeplinire, respectiv 6 luni de la încheierea exerciţiului financiar al anului 2012, până la momentul executării obligaţiilor.

Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate şi criticile reclamantului care vizează temeinicia deciziei de sancţionare, reţinând că potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. A) pct. 11 din Legea nr. 32/2000, în calitate de persoană semnificativă/vicepreşedinte al directoratului la Societatea B. S.A., intimatul avea atribuţii şi competenţe specifice stabilite prin actele normative cu caracter special, care reglementează activitatea de asigurare.

În acest sens, se reţin dispoziţiile pct. 5 din Decizia nr. 316/05.06.2012, conform cărora Consiliul de supraveghere, directoratul societăţii de asigurare şi conducătorul compartimentului economico-financiar trebuie să asigure măsurile necesare pentru aplicarea corespunzătoare a IFRS pentru întocmirea situaţiilor financiare.

Astfel, persoanele semnificative, inclusiv intimatul-reclamant, aveau obligaţia să asigure: elaborarea strategiilor proprii pentru implementarea IFRS, aprobate în mod corespunzător, care să cuprindă acţiuni şi măsuri concrete, responsabilităţile concrete delegate persoanelor nominalizate din conducerea operativă şi executivă din cadrul societăţii, politicile contabile, monografiile contabile, pentru toate operaţiunile derulate de societate; adaptarea corespunzătoare a procedurilor/normelor interne şi a programelor informatice în vederea asigurării conformităţii informaţiilor contabile şi financiare cu cerinţele IFRS; exactitatea şi realitatea datelor care sunt prelucrate, respectiv înscrise în situaţiile financiare anuale; transmiterea către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor până la data de 31.08.2012, a propriilor strategii şi a calendarului de implementare, precum şi informarea trimestrială a autorităţii de supraveghere cu privire la realizarea calendarului de implementare şi a măsurilor stabilite prin respectivele strategii.

Referitor la susţinerea intimatului-reclamant potrivit căreia prin decizia contestată a fost încălcat principiul răspunderii contravenţionale personale, instanţa de control judiciar apreciază că aceasta este neîntemeiată, întrucât emiterea deciziilor de sancţionare pentru toate persoanele care aveau obligaţia de a îndeplini măsurile dispuse prin Decizia nr. 316/05.06.2012, nu echivalează cu angajarea răspunderii contravenţionale cu caracter colectiv.

În ceea ce priveşte solicitarea formulată în subsidiar de către reclamant, vizând înlocuirea sancţiunii cu amendă, aplicată prin decizia atacată, cu sancţiunea avertismentului, se reţine că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 2/2001, având în vedere că modalitatea de individualizare a sancţiunilor aplicate persoanelor semnificative din cadrul societăţilor de asigurare este reglementată de Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi de Ordinul CSA nr. 113118/2006 pentru punerea în aplicare a Normelor privind gradualizarea măsurilor sancţionatorii.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Normele puse în aplicare prin ordinul menţionat, măsurile sancţionatorii se vor aplica fie gradual, fie direct, ţinându-se seama de unul sau mai multe elemente, şi anume, interesul asiguraţilor, urmarea produsă asupra stabilităţii activităţii de asigurare, categoriile de asigurări practicate, gradul de pericol social al faptei săvârşite, împrejurările în care a fost săvârşită fapta, circumstanţele reale şi personale ale săvârşirii acesteia, alte considerente de oportunitate, evaluări şi analize calitative.

În speţă, aceste criterii legale au fost avute în vedere la stabilirea amenzii contravenţionale în cuantum de 5.000 RON, prin prisma obligaţiilor instituite prin Decizia nr. 316 din 5 iunie 2012, a căror respectare interesa buna funcţionare a întregii pieţe de asigurări din România, precum şi a funcţiei de conducere deţinute de către intimat în cadrul societăţii de asigurare, motiv pentru care, nu se justifică înlocuirea sancţiunii amenzii cu sancţiunea avertismentului.

În ceea ce priveşte circumstanţele reale şi personale, se reţine că potrivit pct. 5 din Decizia nr. 316 din 5 iunie 2012, persoanele semnificative, inclusiv directoratul societăţii de asigurare, al cărui vicepreşedinte este intimatul-reclamant, au obligaţia să asigure măsurile necesare pentru aplicarea corespunzătoare a IFRS pentru întocmirea situaţiilor financiare.

În consecinţă, Înalta Curte constată că prin decizia atacată în mod legal şi temeinic s-a decis sancţionarea intimatului-reclamant, reţinându-se că nu au fost respectate obligaţiile impuse în sarcina Societăţii B. SA prin Decizia nr. 316 din 5 iunie 2012.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, casarea sentinţei atacate şi rejudecând cauza, va respinge acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

În conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, va dispune obligarea intimatului la plata către recurentă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 20 RON, constând în taxă judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinţei civile nr. 1492 din 14 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Obligă intimatul-reclamant A. la plata către recurentă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 20 RON, reprezentând taxă de timbru.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 octombrie 2017.

Procesat de GGC - CL