Retrocession of religious property: validity of post-nationalization construction extensions and the 50% area threshold for compensation under O.U.G. 94/2000

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 96 din 2 martie 2017 Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, judecând cauza, în fond, după casare, a respins cererea formulată de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca prin Primar, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România şi A. Someşeni şi a obligat reclamantul la plata, în favoarea pârâtei A. Someşeni, a sumei de 10.500 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, că prin Decizia nr. 2556 din 7 martie 2012, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a dispus retrocedarea, către A. Someşeni, a imobilului compus din construcţie şi teren, situat în Mun. Cluj-Napoca, jud. Cluj, înscris în CF Someşeni (corespunzător CF Cluj-Napoca, provenind din conversia de pe hârtie a CF Someşeni), nr. top. 8/1/1.

Pentru a examina nelegalitatea deciziei contestate cu privire la motivul constând în greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că nu reiese din documentele depuse dacă adăugirile construcţiei iniţiale depăşesc sau nu 50% din aria desfăşurată a acesteia şi pentru a se conforma dispoziţiei din decizia de casare, Curtea de Apel a dispus o nouă expertiză tehnică în construcţii.

Astfel, instanţa de fond a stabilit drept obiective identificarea construcţiilor cuprinse în Decizia nr. 2556 din 7 martie 2012 şi datarea lor temporală dacă acest aspect este posibil, de a se stabili dacă adăugirile aduse construcţiei iniţiale după actul de naţionalizare depăşesc 50% din aria desfăşurată actual a imobilului în litigiu. În cazul în care se stabileşte existenţa acestor corpuri şi dacă acestea reprezintă îmbunătăţiri în sensul art. 5 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 să se facă o evaluare a acestor eventuale îmbunătăţiri şi totodată, să se răspundă la obiecţiunile formulate de ambele părţi faţă de raportul de expertiză întocmit anterior în sensul de a fi preluate cu titlu de obiective pentru acest raport de expertiză.

Expertiza tehnică a fost efectuată, iar concluziile raportului au fost în sensul că această casă a fost preluată de Statul Român fără titlu şi fără un proces-verbal care să ateste compunerea şi starea tehnică la momentul preluării, iar construcţia iniţială cumpărată în anul 1928 era din lemn şi avea 149,3 mp. Pentru a putea fi folosită ca şcoală a fost extinsă după cumpărare până în anul 1948 cu 108,10 mp într-o primă etapă şi cu 10,4 mp în altă etapă, astfel încât suprafaţa desfăşurată actuală a construcţiei este de 267,8 mp. Adăugirile de 108,10 mp şi 10,40 mp puteau fi executate înaintea actului de naţionalizare şi reprezintă 44,25% din construcţia iniţială.

Expertul a considerat, în sensul art. 5 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, că adăugirile în suprafaţă de 108,10 şi respectiv 10,4 mp nu reprezintă îmbunătăţiri.

Pe de altă parte se arată că nu au fost găsite acte care să ateste efectuarea construcţiilor după actul de naţionalizare.

Aceste concluzii ale raportului de expertiză au fost avute în vedere de către instanţă deoarece ele sunt în concordanţă cu prev. art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 conform cărora adăugirile aduse construcţiilor se preiau cu plată numai dacă depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală. Ori, raportat la aria desfăşurată actuală de 267,8 mp adăugirile aduse construcţiei iniţiale nu depăşesc 50% reprezentând un procent de 44,25%.

Pe de altă parte, în lipsa oricăror acte care să ateste extinderea construcţiei iniţiale după actul de naţionalizare, aceste adăugiri nu pot fi considerate ca fiind făcute ulterior acestui moment de către stat de către titularul dreptului de administrare sau de către chiriaşii succesivi care au locuit în imobil.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate constând în derularea unor contracte de închiriere, acest aspect nu afectează legalitatea deciziei de restituire, generând, doar, în sarcina A. Someşeni, obligaţia de a respecta prevederile O.U.G. nr. 40/1999.

Prin urmare, s-a constată că decizia contestată este legală şi temeinică, fiind obligat la plata în favoarea pârâtei A. Someşeni, a cheltuielilor de judecată, ocazionate de prezentul litigiu, reprezentând cheltuieli onorariu de avocat în cuantum de 10.500 RON.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului declarat se arată că în considerentele Sentinţei civile nr. 96/2017 se reţine de către instanţă, în mod greşit, "că aceste extinderi au putut fi făcute de către proprietarul iniţial al imobilului către care s-a şi dispus retrocedarea".

Contrar susţinerilor din cuprinsul hotărârii judecătoreşti recurate, recurentul arată că la preluare, imobilul în litigiu - conform înscrierilor din cartea funciară - era o construcţie din lemn şi avea o suprafaţă de 149,30 mp. nu rezultă din niciun înscris că această construcţie - care în prezent este din cărămidă şi mai mult aceasta a fost extinsă cu 108,01 mp şi 104,40 mp - a fost realizată de către biserică, respectiv de către A. Someşeni.

Planşeul zonei de extindere a aşa-zisei clădiri iniţiale este realizat prin grinzi de beton transversale care preiau suprafaţa podului aferent. Acesta nu este un simplu planşeu liniar aşa cum se regăseşte în prima parte a clădirii presupusă că a fost preluată de la biserică.

Din procesul-verbal de predare-primire nr. x din 22 februarie 1960 prin care se realizează transferul imobilului de la B. la C. rezultă că această clădire a suferit transformări semnificative. Astfel, la aceea dată imobilul avea o cu totul altă suprafaţă 279 mp + 110 mp = 389 mp (fiind o clădire cu subsol şi parter) faţă de cea menţionată în cartea funciară a proprietăţii iniţiale, cu destinaţia de camere, birou, bucătărie, şpais, wc şi cu o uzură de 90%.

Având în vedere aceste acte de preluare şi transfer a proprietăţii - în care imobilul clădire este menţionat cu o suprafaţă diferită decât cea menţionată în cartea funciară, recurentul consideră că în sentinţa recurată se menţionează în mod greşit faptul că întrucât nu existe acte care să dovedească extinderea construcţiei iniţiale după actul de naţionalizare se presupune că aceste extinderi ar fi putut fi făcute de către proprietarul iniţial al imobilului către care s-a dispus restituirea, respectiv de către A. Someşeni.

Recurentul mai arată că a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză în care a arătat că invocarea funcţiei imobilului de clădire pentru desfăşurarea de activităţi şcolare - ce a determinat necesitatea extinderii construcţiei - este o afirmaţie nedovedită, fără acoperire.

Raportat la dispoziţiile art. 1, alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, recurentul arată că transferul de proprietate - conform Deciziei nr. 2556 din 7 martie 2012 emisă de către Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut unor culte religioase din România în favoarea D. din Someşeni - se poate face numai cu plata construcţiilor care nu depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală. Suprafaţa suplimentară construită adăugată la vechiul imobil este de 118,5 mp şi aceasta reprezintă 44,25% din suprafaţa actuală a imobilului, deci nu este mai mare de 50%.

Recurentul critică legalitatea hotărârii judecătoreşti recurate şi în ceea ce priveşte dispoziţiile instanţei cu privire la obligarea la plata în favoarea pârâtei A. Someşeni a sumei de 10.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu de avocat.

În principal, s-a apreciat că în speţa dedusă judecăţii nu sunt incidente dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., deoarece la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, pe cale de consecinţă partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câştigătoare.

Recurentul invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 492 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583 din 5 iulie 2006, prin care s-a reţinut că prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, investită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Nici o dispoziţie în vigoare nu înlătură prerogativa instanţei de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părţile contractului de asistenţă juridică, prin prisma proporţionalităţii în raport cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.

3. Considerentele instanţei de recurs

Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din analiza înscrisurilor aflate la dosarul aferent cererilor de retrocedare nr. x/27.02.2003 şi nr. y/27.02.2003 a reieşit faptul că imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, str. Vlad Ţepeş, judeţul Cluj, reprezenta numai construcţia veche.

Potrivit O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul imobilelor, construcţii, la care s-au efectuat adăugiri ulterior preluării abuzive, dar care nu depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală, beneficiarul retrocedării va redobândi dreptul de proprietate asupra întregului imobil, cu obligaţia de a plăti fostului proprietar contravaloarea acestora. Fostul deţinător va deveni titularul unui drept de creanţă în ceea ce priveşte contravaloarea adăugirilor.

Înalta Curte constată că Raportul de expertiză tehnică administrat în cauză nu stabileşte exact, din punct de vedere tehnic (şi din punct de vedere probator), momentul în care au fost edificate extinderile la imobilul retrocedat, respectiv dacă au fost realizate înainte sau după naţionalizarea acestuia. Se reţine doar că:

• adăugirile de 108,10 m.p. şi 10,40 m.p. (reprezentând 43,25% din construcţia iniţială) puteau fi executate înaintea actului de naţionalizare;

• nu au fost găsite acte care să dovedească faptul că extinderea în suprafaţă de 108,10 m.p. a fost executată anterior preluării abuzive de către statul român sau ulterior acestui moment.

Pornind de la concluziile raportului de expertiză, coroborat cu motivarea că sarcina probei aparţine reclamantului, instanţa de judecată a respins contestaţia formulată de către Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

Având în vedere concluziile Raportul de expertiză, instanţa de control judiciar apreciază că instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că, adăugirile aduse construcţiei iniţiale nu depăşesc 50% din aria desfăşurată a construcţiei actuale, şi a respins contestaţia formulată de recurenta-reclamantă.

Recurenta a criticat soluţia instanţei de fond pentru că imobilul, conform înscrierilor din cartea funciară, era unul din lemn şi avea o suprafaţă de 149,30 mp şi că nu rezultă din nici un înscris că această construcţie existentă, care a fost retrocedată, ar fi fost realizată de biserică, respectiv de A. Someşeni.

Însă, instanţa de fond a subliniat faptul că imobilul a fost preluat de Statul Român fără titlu şi fără un proces-verbal care să ateste compunerea şi starea tehnică a acestuia la momentul preluării şi nu există nici înscrisuri care să dovedească faptul că, după momentul preluării, sau anterior acestuia, au fost făcute modificări la acest imobil.

În lipsa unor documente care să ateste că transformarea imobilului dintr-unul din lemn într-unul din cărămidă s-ar fi făcut după actul de naţionalizare, acţiunea reclamantului a fost respinsă.

De altfel, în cadrul motivelor de recurs, recurentul se limitează să reţină că nu există acte care să dovedească efectuarea modificărilor de către intimata A. Someşeni, dar nu a putut indica probe care să dovedească temeinicia acţiunii civile, mai ales că, aşa cum a reţinut instanţa de fond, sarcina probei îi revenea.

Referitor la aplicarea prevederilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 potrivit cărora "adăugirile aduse construcţiilor se preiau cu plată, numai dacă acestea nu depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală", se constată că această solicitare a fost formulată, pentru prima oară, în cadrul recursului, nefăcând obiectul cererii adresate în faţa instanţei de fond.

De aceea, această critică nu poate fi primită, criticile din recurs putând viza numai soluţia pronunţată de instanţa de fond în raport de aspectele invocate de reclamant.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de fond în mod greşit a obligat recurentul la plata cheltuielilor de judecată Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată.

Pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii.

Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.

Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că pârâta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond, respectiv onorariu de avocat.

Înalta Curte constată că textul de lege a fost interpretat corect, fiind respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinţei implică respectarea întocmai a dispoziţiilor procesuale şi justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective.

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi. Astfel, se poate vorbi şi de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, şi anume aceea de sancţiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivităţii excesive a unor justiţiabili.

Dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., fără a menţiona in terminis, induce o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă şi implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.

Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanţei a unei cereri, acţiuni ce se dovedeşte a fi neîntemeiată, fie susţinerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obţine solicitările formulate în cererea de chemare în judecată).

În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispoziţiile legale, doctrină şi jurisprudenţă.

În jurisprudenţa CEDO s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câştigat procesul va putea obţine rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Tot jurisprudenţa CEDO a stabilit că pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real şi caracterul necesar.

Se poate observa că, atât condiţiile impuse de legislaţia naţională, cât şi cele impuse de jurisprudenţa CEDO sunt întrunite în litigiul de faţă, condiţii ce au fost avute în vedere de prima instanţă atunci când a admis acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

4. Soluţia instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata A. Someşeni.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar împotriva Sentinţei civile nr. 96/2017 din 2 martie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata A. Someşeni.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 septembrie 2017.

Procesat de GGC - CL