Disciplinary liability of an architect for building without a permit: absence of prejudice to professional prestige under the Code of Ethics.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia civila nr. 707/13.02.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis recursul reclamantei A. împotriva Sentinţei civile nr. 3305/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost casată sentinţa şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

S-a reţinut că a fost soluţionată greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii nefiind necesara plângerea prealabilă.

Prin acţiunea formulată la data de 17.12.2010 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Comisia Naţională de Disciplină a Ordinului Arhitecţilor din România şi B. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Hotărârii primei pârâte nr. 7/15.11.2010 şi să se dispună sancţionarea disciplinară a arhitectului B.

În fapt, s-a arătat că pârâtul B. a început în luna septembrie 2007 lucrările la construirea a trei case fără autorizaţie de construire.

A precizat că în hotărârea contestată pârâta a reţinut că arhitectul pârât nu a încălcat obligaţiile prevăzute de Codul deontologic.

Reclamanta a invocat în combaterea acestei susţineri faptul că Legea nr. 50/1991 prevede că lucrările de construcţie sunt permise numai pe baza unei autorizaţii, angajarea răspunderii disciplinare făcându-se şi pentru încălcări ale Legii nr. 184/2001, iar anularea proceselor-verbale privesc numai plata amenzii, caracterul ilicit al faptei nefiind înlăturat prin anularea proceselor-verbale de contravenţie.

Reclamanta a mai invocat că pârâtul nu a sesizat vreo autoritate cu privire la o neconcordanţă cadastrală ci aceasta a fost semnalată într-un raport de expertiză dintr-un dosar civil din 2007, dosar încă nefinalizat prin pronunţarea unei hotărâri irevocabile.

A considerat că greşit comisia pârâtă a separat calităţile pârâtului, respectiv pe cea de arhitect şi pe cea de beneficiar al autorizaţiei.

A mai arătat că a formulat şi plângere penală împotriva pârâtului B.

În drept, reclamanta a invocat prevederile din Legea nr. 184/2001 republicată, Codul deontologic al profesiei de arhitect, Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, Regulamentul Ordinului Arhitecţilor din România, Legea nr. 50/1991 cu modificările şi completările ulterioare.

La 5.05.2011 pârâta Comisia Naţională de Disciplină a Ordinului Arhitecţilor din România (CNDOAR) a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale pasive a sa, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 184/2001, precum şi în raport de neîndeplinirea procedurii administrative prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pe fond a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca nefondată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În fond după casare nu au fost solicitate şi nici administrate alte probe.

La 3.06.2014 după rămânerea cauzei în pronunţare reclamanta a depus cerere de repunere a cauzei pe rol pentru a putea pune concluzii pe excepţiile invocate de pârâtă a lipsei de interes şi a inadmisibilităţii capătului 2 de cerere.

La 18.06.2014 reclamanta a depus concluzii scrise şi cu privire la excepţiile invocate de pârâtă la ultimul termen de judecată.

Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 1945 din 18 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse excepţiile lipsei de interes şi a inadmisibilităţii capătului 2 de cerere; s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Comisia Naţională de Disciplină a Ordinului Arhitecţilor din România şi B., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de apel, a reţinut în ceea ce priveşte excepţiile invocate de către pârâţi că reclamanta are interes în prezenta cauza deoarece este partea care a formulat o sesizare împotriva persoanei cercetate disciplinar, pârâtul B. şi a fost parte inclusiv în procedura din faţa comisiei naţionale de disciplină (recurenta), comisie care a pronunţat hotărârea contestată în prezenta cauză.

Cu privire la inadmisibilitatea capătului de cerere privind obligarea la sancţionarea disciplinară a arhitectului B. s-a reţinut că în primul ciclu procesual instanţa a respins acţiunea ca inadmisibilă, motivând tocmai că nu exista un drept al persoanei de a cere a fi sancţionată disciplinar o altă persoană, însă instanţa de recurs a statuat că acţiunea de faţă este admisibilă, deci implicit şi cel de-al doilea capăt de cerere, invocând dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.(1865).

Analizând actele şi lucrările dosarului, cu privire la fondul cauzei s-a reţinut netemeinicia acţiunii în raport la împrejurarea că din motivarea hotărârii comisiei teritoriale de disciplina, reiese ca aceasta comisie nu a aplicat o sancţiune disciplinară pârâtului B. pentru că problematica cazului constă în probleme de parcelare, cadastru şi urbanism.

Astfel, s-a arătat că nu era vorba despre probleme ce ţin de activitatea de arhitect a pârâtului persoană fizică.

S-a reţinut că prin Hotărârea nr. 7/2010 contestată în prezenta cauză s-a respins recursul reclamantei împotriva hotărârii comisiei de disciplina teritoriale pe motiv că persoana reclamată nu a încălcat obligaţiile prevăzute în Codul Deontologic al profesiei de arhitect, deoarece în calitate de proiectant al lucrărilor a sesizat autorităţile privind neconcordanţele cadastrale la configurarea topografică a terenurilor aflate în proprietatea sa şi în cea a reclamantei.

S-a constatat că reclamanta este nemulţumită de faptul că pârâtul B. nu a fost sancţionat disciplinar pentru faptul că în calitate de vecin al reclamantei a ridicat construcţii fără autorizaţie de construire şi că acele construcţii nu ar fi respectat distanţa faţă de limita de hotar cu terenul reclamantei, aceste aspecte neţinând de activitatea efectuată în calitate de arhitect ci de investitor şi beneficiar al lucrărilor edificate.

Chiar dacă potrivit art. 38 din Legea nr. 184/2001 (forma în vigoare la momentul formulării acţiunii) "membrii Ordinului Arhitecţilor din România răspund disciplinar pentru nerespectarea prevederilor prezentei legi, a codului deontologic al profesiei, a hotărârilor proprii adoptate de forurile de conducere abilitate ale Ordinului, precum şi pentru orice abateri săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia care aduc prejudicii prestigiului profesiei sau Ordinului", s-a constatat că în cauză nu poate fi vorba despre o abatere ce aduce prejudicii prestigiului profesiei, ci de litigii de natură civilă între părţi în calitate de proprietari ai unor imobile care se învecinează.

Nici prin faptul că şi-ar fi întocmit proiectul pentru propriile construcţii nu s-a considerat că pârâtul a adus prejudicii prestigiului profesiei.

Pentru ca o faptă să fie considerată că aduce prejudicii prestigiului profesiei trebuie ca acea faptă să fie de o gravitate sporită şi să aibă consecinţe care ar pune într-o lumină nefavorabilă categoria profesională, ceea ce s-a considerat că nu poate fi reţinut în cauza de faţă.

Totodată, s-a considerat că instanţa nu se poate nici substitui organului în drept să aplice o sancţiune disciplinară.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Motivele de recurs invocate conform art. 3041 C. proc. civ. se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greşita aplicare şi interpretare a legii în ceea ce priveşte în parte soluţia recurată prin care, pe fond a fost apreciată ca neîntemeiată acţiunea reclamantei şi a fost respinsă ca atare.

În cadrul motivelor de recurs reclamanta-recurentă formulează următoarele critici de nelegalitate vizând soluţia recurată prin care au fost menţinute ca legal emise hotărârile emise de autoritatea pârâtă prin care au fost respinse plângerile având ca obiect sancţionarea arhitectului B.

Recurenta-reclamantă arată că în mod greşit s-a apreciat de prima instanţă că aspectele sesizate de aceasta la Comisia de Disciplină vizează problema de parcelare, linie de hotar, urbanism şi cadastru, iar nu activitatea profesională a pârâtului B. în calitate de arhitect.

Recurenta susţine că a reclamat construirea de către pârât, în calitate de arhitect a unor construcţii fără autorizaţie, pentru care a fost sancţionat contravenţional reprezintă o încălcare a cadrului deontologic de natură a atrage răspunderea disciplinară a acestuia.

Recurenta-reclamantă arată că prima instanţă a apreciat greşit în sensul că pârâtul B. nu a săvârşit fapte de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de arhitect. Aceasta deoarece se susţine că pârâtul a încălcat repetat normele înscrise în cadrul deontologic şi se impune sancţionarea sa în calitate de profesionist, indiferent de prejudiciul moral şi material cauzat recurentului datorită litigiului civil dintre părţi.

Se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii pe fond a acţiunii astfel cum a fost formulată şi anularea ca nelegal emise a actelor contestate.

La dosar intimata Comisia Naţională de Disciplină a Ordinului Arhitecţilor din România a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, Curtea îl apreciază pentru următoarele considerente, ca nefondat în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - aplicarea greşită a legii de către instanţa de fond.

Soluţia de respingere a acţiunii pe fond pronunţată de instanţa de fond, în urma rejudecării cauzei dispusă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 707/13.02.2014 este dată cu aplicarea corectă a legii, fiind contestată legalitatea soluţiilor de respingere a plângerilor dispuse prin Hotărârea nr. 496/9.02.2010 şi nr. 7/15. XI.2010.

În mod corect s-a reţinut de instanţa de fond că faptele sesizate pentru care se solicită sancţionarea pârâtului B. în calitate de arhitect vizează probleme civile privind delimitarea limitei de hotar, urbanism şi cadastru, iar nu activitatea profesională a pârâtului în calitate de arhitect.

Faptul că pârâtul - ca persoană fizică, vecin cu recurenta ar fi construit fără a deţine autorizaţie de construire valabil nu reprezintă o încălcare a codului deontologic de natură a atrage respingerea disciplinară a acestuia.

Pe de altă parte sancţiunile contravenţionale aplicate pârâtului nu sunt pentru fapte de natură a aduce atingere prestigiului profesional deoarece faptele reclamate de către recurentă nu vizează activitatea profesională a pârâtului în calitate de arhitect.

Respectarea codului deontologic al profesiei vizează fapte şi obligaţii specifice profesiei nefiind prevăzută o obligaţie generală şi absolută a arhitectului în legătură întregul cadru legislativ în vigoare.

Potrivit prevederilor Codului deontologic, reţinute în mod just şi de prima instanţa, arhitectul răspunde disciplinar şi pentru orice abateri săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia care aduc prejudicii prestigiului profesiei sau Ordinului.

Ca atare, în afara faptelor pe care legea le califică în mod expres ca fiind abateri disciplinare sau a încălcării obligaţiilor expres statuate de Codul deontologic, răspunderea disciplinară a arhitectului nu poate interveni pentru alte fapte decât dacă prin săvârşirea acestora s-a adus un prejudiciu prestigiului profesiei sau Ordinului.

Ca atare, în speţă, pentru stabilirea incidenţei răspunderii disciplinare a pârâtului B. pentru faptele sesizate de reclamantă, săvârşite în afara profesiei de arhitect, este obligatoriu a se stabili dacă a fost cauzat un prejudiciu prestigiului profesiei de arhitect.

Sub acest aspect, pe de-o parte urmează a fi avut în vedere că pârâtul nu a acţionat în calitate de arhitect, şi prin urmare, nu se poate reţine ca acesta ar fi adus atingere prestigiului profesiei.

Pe de altă parte, pentru a vorbi despre un prejudiciu adus prestigiului profesional trebuie să fim în prezenţa unei fapte care să fi fost făcută publică şi să fi intrat în conştiinţa publică în asociere directă cu calitatea de arhitect şi în mod evident, fapta să aibă o anumita gravitate astfel încât consecinţele acesteia să pună într-o lumină nefavorabilă categoria profesională a arhitecţilor.

Or, în speţă, construirea fără autorizaţie sau nerespectarea distanţei dintre construcţii şi linia de hotar nu au nicio legătură cu calitatea de arhitect, nu au fost făcute publice ca fiind săvârşite de un arhitect, nu există niciun element care să facă în opinia publică o legătura directă între fapta şi calitatea făptuitorului de arhitect, pentru a putea vorbi despre consecinţe aduse onoarei, demnităţii, onorabilităţii categoriei profesionale a arhitectului.

Noţiunea de prejudiciu la care se referă Codul deontologic are în mod evident în vedere atingerea adusa onoarei, probităţii, demnităţii profesiei de arhitect, atingere care se analizează prin raportare la consecinţele concrete ale pretinselor fapte. Or, în speţa, faptele pretins săvârşite nu au produs niciun fel de consecinţe fata de categoria profesionala a arhitecţilor în sine, prestigiul profesiei nu a fost ştirbit în niciun fel; faptul că reclamanta asociază faptele cu calitatea pârâtului de arhitect nu poate conduce sub nicio formă la ideea că onoarea, demnitatea şi probitatea profesiei ar fi fost ştirbite, un atare impact neexistând în conştiinţa publică.

De asemenea, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, prejudicierea prestigiului profesional implică existenţa unei gravitaţi ridicate a faptei. Aprecierea gravităţii faptei în acest context al răspunderii disciplinare nu trebuie analizată în funcţie de natura şi importanţa valorilor ocrotite şi a căror încălcare este pretinsă (sub acest aspect, fiind evident ca normele în materia autorizării şi realizării lucrărilor de construcţii sunt de interes public şi deci extrem de importante), ci prin raportare la calitatea de arhitect şi la consecinţele produse Ia nivelul profesiei, pentru ca ceea ce trebuie determinat este existenţa unei atingeri aduse prestigiului profesiei.

Or, în cazul de faţă, pârâtul nu a săvârşit o faptă prohibită de lege invocând calitatea sa de arhitect şi nu a cauzat niciun prejudiciu prestigiului profesiei.

Cel mult se poate vorbi despre sancţionarea contravenţională (răspundere înlăturată de altfel prin anularea proceselor-verbale de sancţionare a pârâtului B.) a unei singure persoane care se întâmplă să fie arhitect, fără nicio consecinţă cu privire la întreaga categorie profesională din care face parte, iar faptul că reclamanta asociază faptele pretinse cu calitatea pârâtului de arhitect nu poate conduce sub nicio formă la ideea ca onoarea, demnitatea şi probitatea profesiei ar fi fost în vreun fel ştirbite.

Din întregul probatoriu administrat rezultă cu certitudine că neînţelegerile între recurenta-reclamantă A. şi pârâtul B. au apărut pe fondul executării unor lucrări de construcţie fără respectarea condiţiilor legale (cel puţin o pretinsă nerespectare), în strânsă legătură cu relaţia de vecinătate dintre aceştia, şi nu ca urmare a exercitării de către pârât a calităţii sale de arhitect, astfel ca antrenarea răspunderii disciplinare a acestuia este exclusă.

Faţă de cele mai sus Curtea în baza art. 312 (1) şi (2) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat menţinând ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de instanţa de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinţei nr. 1945 din 18 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2015

Procesat de GGC - NN