Inadmissibility of judicial challenge to tax assessment pending unresolved administrative complaint; 45-day resolution deadline deemed non-binding

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 426 din 16 octombrie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar SC B., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timiş.

2. Recursul exercitat în cauză

Împotriva hotărârii pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, a declarat recurs SC A. SRL prin administrator judiciar SC B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În esenţă, recurenta a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel încât in speţă este incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., instanţa de fond dispunând admiterea a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşita a normelor de drept material.

În speţă, reclamanta s-a adresat organului fiscal emitent în vederea desfiinţării Deciziei de impunere F-TM nr. 585 din 28 septembrie 2013, formulând în acest sens contestaţia administrativă înregistrată sub nr. x/19.10.2012, astfel cum dispun prev. art. 205 - 207 C. proc. fisc. .

Odată formulată şi depusă contestaţia administrativă, organul fiscal va avea obligaţia de a proceda la soluţionarea acesteia şi comunicarea către contribuabil a deciziei sau dispoziţiei de soluţionare a contestaţiei, astfel cum dispun prevederile art. 213, art. 216, art. 217 şi art. 218 C. proc. fisc.

În ceea ce priveşte termenul de soluţionare, în jurisprudenţa de specialitate s-au conturat două opinii potrivit cărora contestaţia administrativă formulată împotriva unui act administrativ se soluţionează, fie înăuntrul termenului de 45 de zile statuat de prevederile art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. fie înăuntrul termenului de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Opiniem ca termenul de soluţionare a contestaţiei administrative formulată împotriva unui act administrativ fiscal este cel prevăzut la art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. adică cel de 45 de zile.

Indiferent, de termenul aplicabil soluţionării contestaţiei administrative, cert este ca nici după mai bine de un an de zile, contestaţia administrativă formulată de societate nu a fost soluţionată.

În speţă, societatea a apelat la procedura administrativă prevăzută de art. 205 şi urm., însă datorită tergiversării soluţionării contestaţiei de către autoritatea fiscală competentă sau, mai exact, a pasivităţii acesteia în soluţionarea contestaţiei formulate (a trecut mai bine de un an de la data înregistrării contestaţiei), această procedură NU a fost finalizată, chiar dacă legea procesual fiscală stipulează un termen legal de soluţionare a contestaţiei administrative.

Recurenta a susţinut că, având în vedere pasivitatea organului fiscal de a proceda la soluţionarea contestaţiei, în virtutea dispoziţiilor legale redate mai sus şi pentru a obţine înlăturarea efectelor vătămătoare produse de actul administrativ fiscal contestat indicat prin Decizia de impunere F-TM nr. 585 din 28 septembrie 2012, subscrisă a înţeles să exercite dreptul la acţiune, sens în care s-a adresat instanţei de contencios administrativ competente în vederea exercitării controlului de legalitate a actului administrativ fiscal menţionat, fiind întrunite condiţiile enunţate de legea contenciosului administrativ.

Tocmai contextul prezentat a determinat societatea să apeleze instanţa de contencios administrativ în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

În atare context, apreciem că raportat la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ acţiunea în contencios administrativ formulată este admisibilă.

În opinia recurentei, este absurdă soluţia instanţei de fond pronunţată în sensul inadmisibilităţii acţiunii, motivat de inexistenţa deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative, în condiţiile în care inexistenţa acestei decizii se datorează exclusiv autorităţii fiscale care, în desconsiderarea oricăror dispoziţii legale, principii de drept şi, nu în ultimul rând, faţă de contribuabil, NU a soluţionat nici până în prezent contestaţia formulată de către subscrisă.

Principiul bunei-credinţe este consacrat pentru toate subiectele raportului juridic fiscal, adică atât pentru stat, unităţi administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, cât şi pentru contribuabili persoane fizice sau juridice.

În fine, recurenta a susţinut că în lumina acestui principiu fundamental din materia procesual fiscala, a se admite teza pretinsă de către pârâtă nu numai că ar conduce în mod vădit la nesocotirea acestui principiu, însă o soluţie în sensul pretins de autoritatea pârâtă ar determina şi justifica o vădită situaţie de abuz de putere din partea pârâtei.

3. Procedura derulată în recurs

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 10 iulie 2014, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 decembrie 2014, completul filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a apreciat recursul declarat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) Noul C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a acestuia.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante în urma inspecţie fiscale, organele de inspecţie au stabilit pe baza constatărilor prezentate de raportul de inspecţie fiscală nr. F -TM -535 din 28 septembrie 2012 că societatea reclamantă a reflectat în contabilitate cheltuieli care nu pot fi calificate ca reprezentând cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit şi TVA, astfel încât a procedat la stabilirea de baze impozabile suplimentare şi obligaţii fiscale de plată suplimentare constatând din diferenţe impozit pe profit în cuantum de 3.434.247 RON, dobânzi aferente în sumă de 1.851.843 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 515.137 RON, precum şi diferenţe TVA în cuantum de 4.132.531 RON, dobânzi aferente în sumă de 1.364.610 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 618.034 RON. În temeiul acestui raport de inspecţie fiscală a fost emisă decizia de impunere nr. F - TM nr. 585 din 28 septembrie 2012.

Împotriva acestor acte administrative reclamanta a formulat contestaţie în procedura administrativă prealabilă înregistrată la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş sub nr. 4875 din 19 octombrie 2012.

Prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă, opinie împărtăşită şi de Înalta Curte.

Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 205 din C. proc. fisc., împotriva actelor administrativ-fiscale se poate formula contestaţie, aceasta reprezentând o cale administrativă de atac care nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau în lipsa acestuia, în condiţiile legii.

Conform dispoziţiilor art. 218 din C. proc. fisc. pot forma obiectul acţiunii în contencios administrativ numai deciziile emise în procedura administrativă de soluţionare a contestaţiilor împotriva acestor acte, conform Titlului IX "Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ-fiscale".

Aşa cum a statuat în mod repetat Curtea Constituţională această procedură din O.G. nr. 92/2003, este o cale administrativă de atac, fără caracter jurisdicţional şi în consecinţă parcurgerea ei este obligatorie.

Cum recurenta-reclamantă s-a adresat direct instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea actelor administrativ-fiscale, înainte de soluţionarea prin decizie a contestaţiei formulate, conform procedurii administrative prevăzute de dispoziţiile C. proc. fisc. - dispoziţii cu caracter special - şi fără a notifica decizia sa de renunţare la jurisdicţia administrativă specială, organului administrativ-jurisdicţional, conform dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte apreciază că, în mod corect instanţa de fond a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantei.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei referitoare la decăderea intimatei-pârâte din dreptul de a mai emite decizia în soluţionarea contestaţiei, Înalta Curte constată în acord cu judecătorul fondului că potrivit prevederilor art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, cererile depuse de către contribuabili potrivit prezentului cod se soluţionează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.

Însă termenul de 45 de zile stipulat de legiuitor este un termen de recomandare iar depăşirea acestuia nu poate avea drept efect sancţionarea organului fiscal cu imposibilitatea de a mai soluţiona cererile depuse de către contribuabili în condiţiile C. proc. fisc.

Nu pot fi reţinute criticile recurentei-reclamante, potrivit cărora cererea de chemare în judecată era admisibilă, fiind formulată în temeiul dispoziţiilor art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 - potrivit cărora se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii, întrucât prin cererea de chemare în judecată acesta a solicitat direct anularea actelor administrativ-fiscale atacate şi nu obligarea autorităţii pârâte la soluţionarea contestaţiei administrative formulate conform normelor de procedură fiscală.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Cum acţiunea de fond a fost soluţionată pe excepţie, nu se mai impune analizarea motivelor de recurs ce vizează fondul cauzei, urmând ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SRL prin administrator judiciar SC B. împotriva Sentinţei civile nr. 426 din 16 octombrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 aprilie 2015.

Procesat de GGC - CL