Inadmissibility of extraordinary appeal for nullity where jurisdictional and substantive arguments were previously adjudicated

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş, a solicitat anularea Deciziei nr. 201 din 19 august 2011 emisă de Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş şi a Deciziei de impunere nr. 45452 din 15 decembrie 2010 emisă de Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş.

Prin Sentinţa civilă nr. 2911 din 19 septembrie 2012, Tribunalul Timiş a admis excepţia necompetentei materiale a instanţei şi a declinat competenţa privind judecarea cauzei formulată de reclamanta SC "A." SRL împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş, în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin Sentinţa civilă nr. 9 din 14 ianuarie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş.

Împotriva sentinţei Curţii de Apel a formulat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi art. 3041 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 3121 din din 3 iulie 2014, Înalta Curte a respins recursul declarat de SC A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 9 din 14 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut în esenţă că motivele de nelegalitate invocate în contestaţia administrativă se regăsesc în cererea de chemare în judecată şi constituie motivele de recurs invocate.

S-a reţinut că în cauză sunt întrunite cerinţele art. 43 din O.G. nr. 92/2003 privind conţinutul şi motivarea actului administrativ-fiscal şi art. 87 din acelaşi act normativ privind forma şi conţinutul deciziei de impunere.

S-a constatat că sumele reţinute în cuprinsul deciziei de impunere provin din procesele-verbale nr. x/31.03.2003 şi nr. x/23.05.2003, acte administrativ-fiscale a căror legalitate a fost cenzurată de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, contestaţia reclamantei fiind respinsă în mod irevocabil prin Decizia nr. 845 din 14 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.

Prin urmare, instanţa de recurs a avut în vedere că în speţă constatările privind situaţia de fapt şi dispoziţiile legale aplicabile nu mai pot fi puse în discuţie, în prezenta cauză având în vedere că procesele-verbale menţionate au fost apreciate ca fiind legale prin hotărâre irevocabilă de către instanţa de judecată.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie în anulare SC A. SRL, criticând soluţia instanţei ca netemeinică, nelegală.

Contestatoarea a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, aşa cum a fost formulată şi pe cale consecinţă anularea Deciziei nr. 3121/2014, în sensul admiterii recursului şi modificării în tot a Sentinţei nr. 9 din 14 ianuarie 2013 pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara, în sensul admiterii acţiunii, anulării Deciziei nr. 201 din 19 august 2011 şi pe cale de consecinţă anularea Deciziei de impunere nr. x din 15 decembrie 2010 emisă de pârâtă.

În opinia contestatoarei, soluţia instanţei de recurs este greşită întrucât debitul solicitat de către pârâtă, reclamantei are natura contractuală şi nu se regăseşte încadrat în prevederile art. 2 C. fisc., secţia de contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nefiind competentă a soluţiona recursul formulat de către recurenta A. SRL, acest dosar fiind de competenţa Comisiei Teritoriale de Arbitraj, conform art. 23 alin. (2), art. 25 alin. (2) din Contractele de furnizare servicii medicale în asistenţa medicală de specialitate din ambulatoriu pentru specialităţi clinice încheiate între părţi.

Prin recursul formulat, s-a solicitat casarea hotărârii primei instanţe,pe motiv că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în temeiul art. 91 alin. (1) C. proc. fisc., a prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii fiscale, excepţie care în opinia contestatoarei ar fi trebuit admisă.

De asemenea, contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs a înlăturat în mod greşit apărările lor cu privire la faptul că, Decizia de impunere nr. 452 din 15 decembrie 2010 este lovită de nulitate absolută, întrucât nu a fost tocmită în conformitate cu prevederile art. 43 şi 87 din C. proc. fisc. .

În fine, în opinia contestatoarei, instanţa de recurs a apreciat greşit şi cu privire la calculul penalităţilor de întârziere şi al dobânzilor, deşi a învederat că, în Decizia de impunere, acestea au fost calculate de către pârâtă în conformitate cu dispoziţiile C. proc. fisc., iar în procesul-verbal nr. x/31.03.2003 emis de către pârâtă este stipulat faptul că, majorările de întârziere se calculează în conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 9/2000.

II. Decizia instanţei sesizată cu contestaţia în anulare

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie analizând motivele contestaţiei în anulare formulate, în raport cu decizia atacată şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare, pentru considerentele ce urmează:

Deşi contestatoarea a invocat dispoziţiile art. 503 alin. (1) pct. 3 din Noul C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauză se aplică principiul general introdus prin art. 24 - 25 din Noul C. proc. civ. şi de art. 3 din Legea nr. 76/2012, respectiv al aplicării noilor norme numai proceselor şi executărilor silite începute ulterior intrării în vigoare.

Or, reţinând că dosarul în care a fost pronunţată hotărârea atacată a fost înregistrat iniţial pe rolul instanţelor la data de 27 iunie 2012, Înalta Curte constată că, în fapt, motivele contestaţiei în anulare se circumscriu dispoziţiilor art. 317 - 318 din C. proc. civ. din 1865.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru care poate fi exercitată sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 317 - 318 din C. proc. civ. şi poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.

Conform regulilor impuse în art. 317 C. proc. civ., acest motiv poate fi invocat pe calea extraordinară de retractare numai dacă nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului ori dacă a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanţa l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără să fi fost judecat în fond.

Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Înalta Curte reaminteşte că greşelile instanţei de recurs care deschid calea contestaţiei în anulare, sunt greşeli de fapt, de natură a conduce la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, ceea ce nu poate fi reţinut în cauză.

Motivul de anulare prevăzut de dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., este neîntemeiat.

Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau a recursului, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.

Dispoziţiile de ordine publică la care trimite art. 317 alin. (1) pct. 2 sunt dispoziţiile art. 159 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc situaţiile în care necompetenţa este de ordine publică.

În speţă, nu sunt identificate motive care să se încadreze în prevederile art. 317 din C. proc. civ. Susţinerile contestatoarei referitoare la încălcarea normelor de competenţă sunt fără fundament, având în vedere Sentinţa nr. 2911 din 19 septembrie 2012 de declinare a soluţionării cauzei pronunţată de Tribunalul Timiş în favoarea Curţii de Apel Timişoara, în care s-a constat că litigiul este de competenţa instanţelor de contencios.

Din analiza actelor şi lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor contestatoarei, că în faţa instanţei de recurs nu s-a invocat excepţia necompetenţei materiale, prin urmare acest motiv nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., atâta vreme cât acest motiv poate fi invocat pe calea extraordinară de retractare numai dacă nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului ori dacă a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanţa l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără să fi fost judecat în fond.

În cauză, contestatoarea, reiterând argumentele expuse prin cererea de recurs, efectuează de fapt o critică a hotărârii instanţei de recurs, prin prisma modului în care aceasta a analizat materialul probator administrat în cauză precum şi modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiile legale în materie, ceea ce nu poate fi acceptat pe calea contestaţiei în anulare, procedură în care nu poate fi examinată justeţea soluţiei contestate.

Din analiza sistematică a considerentelor rezultă fără echivoc că, instanţa de recurs s-a pronunţat tuturor motivelor de recurs invocate de recurent şi a răspuns punctual motivelor de nelegalitate a hotărârii instanţei de fond invocate prin cererea de recurs.

Pe de altă parte, este lesne de observat că prin reiterarea motivelor de recurs în cadrul contestaţiei în anulare, contestatoarea urmăreşte judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce excede cadrului procedurii de soluţionare a unei contestaţii în anulare.

Faţă de formularea clară a textului prevăzut de art. 318 din C. proc. civ., contestaţia poate fi exercitată numai dacă instanţa de recurs a omis să analizeze un motiv de recurs cu care a fost investită nu şi atunci când nu au fost analizate punctual toate criticile formulate în dezvoltarea motivelor de recurs. Aşa fiind neexaminarea distinctă a fiecărei critici aferente fiecărui motiv de recurs nu constituie prin ea însăşi, o omisiune în sensul art. 318 C. proc. civ., dacă instanţa a răspuns la motivele de casare printr-un considerent comun.

În condiţiile în care, instanţa de recurs a constatat, în baza unui raţionament juridic de sinteză, faptul că din cuprinsul notelor informative, rezultă că prin informaţiile furnizate, recurentul a vizat îngrădirea atât a drepturilor la viaţă privată precum şi dreptul la libertatea de exprimare şi libertatea opiniilor, nu mai era necesar să răspundă punctual şi detaliat tuturor argumentelor expuse de recurent.

Prin urmare, hotărârea contestată, nu poate fi susceptibilă de "retractare" (efectul urmărit de parte prin exercitarea acestei căi extraordinare de atac), întrucât nu se circumscrie niciunei ipoteze a prevederilor legale arătate.

Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte constată că cererea contestatoarei nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de C. proc. civ., motiv pentru care urmează să respingă contestaţia în anulare ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 3121 din 3 iulie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 aprilie 2015.

Procesat de GGC - CL