Jurisdiction for civil delictual damages arising from an illegal administrative act where the claimant was not a party to the prior administrative annulment proceedings

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea primei instanţe

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti sub numărul x/301/2011 la data de 06.04.2011, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi Primăria Sectorului 3 Bucureşti au solicitat instanţei obligarea acestora la plata sumei de 246.000 de RON cu titlu de daune materiale şi morale, reprezentând repararea prejudiciului cauzat reclamanţilor.

Prin Sentinţa civilă nr. 18433 din 27 noiembrie 2012, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei invocată de pârâţi şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ.

De asemenea, prin Sentinţa civilă nr. 3172 din 29 aprilie 2014, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 3, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul către Curtea de Apel Bucureşti, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Soluţionând conflictul negativ de competenţă, prin Sentinţa nr. 1693 din 28 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi Primăria Sectorului 3 Bucureşti, prin Primar în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că prin Sentinţa civilă nr. 505 din 8 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2010 s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii E. şi F. formulată în contradictoriu cu pârâţii C., Primarul Sectorului 3 Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 3 Bucureşti şi, în consecinţă, a fost anulată autorizaţia de construire nr. x/01.06.2009 emisă de Primarul Sectorului 3 Bucureşti, sentinţa rămânând irevocabilă prin Decizia civilă nr. 368 din 30 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti prin care s-au respins recursurile, ca nefondate.

Curtea de apel a apreciat că deşi reclamanţii au indicat prevederile art. 998 şi următoarele din C. civ. ca fiind temeiul de drept al pretenţiilor formulate, totuşi din motivarea acţiunii rezultă că aceştia invocă autorizaţia de construire nr. x din 1 iunie 2009 emisă de Primarul Sectorului 3 Bucureşti, anulată în mod irevocabil de instanţa de contencios administrativ, ca fiind actul generator al pretinsului prejudiciu a căror reparare o solicit.

De asemenea, Curtea de apel a constatat că în ipoteza în care se solicită repararea unui prejudiciu cauzat de un act administrativ nelegal, nu există un drept de opţiune al părţii cu privire la calea procedurală urmată, fiind necesar ca cererea de despăgubiri să fie formulată fie în condiţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, odată cu cererea de anulare a actului, fie pe cale separată, în condiţiile art. 19 din acelaşi act normativ.

Prin urmare, apreciind că situaţia de fapt din prezenta cauză se pliază pe ipoteza reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004, Curtea a constatat că natura litigiului este de contencios administrativ, ceea ce atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, respectiv a Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ.

2. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A. şi B., criticând soluţia instanţei de fond.

În motivarea căii de atac, recurenţii au susţinut în esenţă că drept consecinţa, a anulării actului administrativ şi a efectului erga omnes rezultat din publicarea hotărârilor judecătoreşti prin care au fost anulate acte administrative, pot fi vătămate şi drepturi subiective sau interese legitime ale altor persoane decât cele care au formulat acţiunea în contencios administrativ (ca în speţa de faţă, unde subsemnaţii nu au făcut parte din cadrul procesual activ al acţiunii care a avut drept efect anularea Actului administrativ nelegal - Autorizaţia de construire nr. x din 1 iunie 2009), context în care subsemnaţii aveau la dispoziţie calea acţiunii în despăgubiri la instanţa de drept comun, deşi acţiunea în anulare a fost formulată de către alte persoane.

Recurenţii au susţinut că persoana care se considera vătămată printr-un act administrativ, are un drept de opţiune între acţiunea în daune prevăzută de legea contenciosului administrativ (art. 19) şi acţiunea în despăgubiri conform dreptului comun întemeiată pe fostul art. 998 C. civ.

În legătură cu natura prejudiciului suferit, recurenţii au arătat că dispoziţiile art. 998 C. civ. potrivit cărora "orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara", nu fac distincţie în privinţa naturii patrimoniale sau patrimoniale a prejudiciului. Nici din prevederile art. 999 C. civ., nu se poate deduce asemenea distincţie ceea ce impune concluzia că prejudiciul nepatrimonial constituie ca şi cel patrimonial un element structural al răspunderii civile delictuale.

În concluzie, recurenţii au susţinut că în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a stabilit, competenţa de soluţionare a litigiului în mod exclusiv în favoarea instanţei de contencios administrativ.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurente, precum şi cu reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi Primăria Sectorului 3 Bucureşti au solicitat instanţei obligarea acestora la plata sumei de 246.000 de RON cu titlu de daune materiale şi morale, reprezentând repararea prejudiciului cauzat reclamanţilor.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt proprietarii apartamentului situat în str. X, ce se află în Zona protejată nr. Y - zona cu ţesut tradiţional difuz, subzona X, Zona Protejată nr. Z - strada cu ţesut tradiţional major, iar ca urmare a edificării în mod nelegal a imobilului construcţie de tip 2S+P+6E+7R având funcţiune de locuinţe colective, reclamanţii au avut de suferit, atât din punct de vedere patrimonial, cât şi din punct de vedere nepatrimonial, fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 şi urm. C. civ.

Contrar celor reţinute de Curtea de apel, Înalta Curte constată că, deşi prin Sentinţa civilă nr. 505 din 8 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2010 s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii E. şi F. formulată în contradictoriu cu pârâţii C., Primarul Sectorului 3 Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 3 Bucureşti şi, în consecinţă, a fost anulată autorizaţia de construire nr. x din 1 iunie 2009 emisă de Primarul Sectorului 3 Bucureşti, totuşi acest aspect nu este de natură a încălca principiului disponibilităţii, potrivit căruia reclamanţilor le revine sarcina de a alege între acţiunea în daune prevăzută de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi acţiunea în despăgubiri conform dreptului comun întemeiată pe fostul art. 998 C. civ.

Având în vedere că precizarea reclamanţilor în sensul că prezentul litigiu are ca obiect pretenţii băneşti întemeiate pe răspunderea civilă delictuală prevăzută de fostul art. 998 şi urm. C. civ., Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată nu are ca obiect un act administrativ tipic sau asimilat, astfel că nu este atrasă competenţa instanţei de contencios administrativ, iar simpla chemare în calitate de pârâţi a unei autorităţi publice nu atrage aplicabilitatea art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

De altfel, Înalta Curte constată că reclamanţii din prezenta cauză nu au fost parte în dosarul x/2010 al Tribunalului Bucureşti în care s-a pronunţat Sentinţa nr. 505 din 8 februarie 2011 prin care a fost anulată autorizaţia de construire din 1 iunie 2009 emisă de Primarul Sectorului 3 Bucureşti.

Pe cale de consecinţă, atâta vreme cât reclamanţii nu au fost parte în dosarul în care s-a anulat autorizaţia de construire, dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora atunci când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, nu sunt aplicabile în cauză.

Prin urmare, în speţă, reclamanţii au arătat în mod corect în conţinutul cererii adresate Judecătoriei Sector 3 faptul că, înţeleg să solicite daune materiale şi morale, ce rezultă dintr-un act administrativ nelegal, însă pe calea dreptului comun, întemeindu-şi acţiunea pe prev. art. 998 şi următoarele din C. civ.

Pe cale de consecinţă, se constată că în mod eronat, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei de contencios administrativ a Tribunalului Bucureşti.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 312 alin. (2) şi (3), recursul va fi admis, iar hotărârea recurată va fi modificată, în sensul că va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. şi B. împotriva Sentinţei civile nr. 1693 din 28 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică sentinţa atacată în sensul că stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 3.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 aprilie 2015.

Procesat de GGC - CL