Railway operator's claim for uncapped compensation based on actual costs vs. budgetary limits and minimum social package requirements under public service contracts

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 997 din 25.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamantei Societatea A. S.R.L. formulată în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor, privind obligarea pârâtului la plata sumelor compensatorii cuvenite şi neachitate, aferente serviciilor prestate în anul 2012, în baza contractului de servicii publice pentru perioada 2012 - 2015, aprobat prin H.G. nr. 74/2012, evaluate provizoriu la suma de 43.220.806,51 RON, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale şi a ratei de inflaţie datorată, pentru achitarea cu întârziere a sumelor compensatorii aferente serviciilor prestate în anul 2012, începând cu data scadenţei fiecărei sume şi până la data plăţii efective a tuturor obligaţiilor restante, evaluată dobânda legală la suma de 2.338.492,83 RON şi rata inflaţiei la suma de 83.240,16 RON, cu plata de penalităţi de 5000 RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotărârii pronunţate de instanţa de judecată.

2. Cererea de recurs. Motivele de casare

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta Societatea A. S.R.L., criticând ca nelegală şi netemeinică hotărârea atacată.

În recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr. 997/25.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti a fost criticată soluţia primei instanţe din perspectiva motivelor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488, pct. 6 şi 8 noul C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488, pct. 6 noul C. proc. civ., a arătat recurenta reclamantă că este nelegală soluţia primei instanţe sub trei aspecte, argumentând că judecătorul cauzei nu a cercetat fondul, nefiind examinate aspecte esenţiale invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu a indicat în cuprinsul hotărârii atacate prevederile legale sau contractuale aplicabile în speţa dedusă judecăţii, iar sentinţa recurată cuprinde motive contradictorii.

În privinţa criticii referitoare la nemotivarea hotărârii, recurenta reclamantă a susţinut că rolul activ al instanţei de judecată trebuie manifestat pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt, iar soluţia pronunţată în cauză nu reflectă raţionamentul instanţei în raport de argumentele cuprinse în cererea de chemare în judecată.

A menţionat recurenta reclamantă că modalitatea de calcul a sumelor datorate rezultă din cuprinsul contractului încheiat între părţi, iar suma compensatorie reprezintă diferenţa între tarifele stabilite cu avizul autorităţii publice competente şi costurile reale de transport, la care se adaugă o cotă de profit cuprinsă între 3% şi 5%, instanţa de fond omiţând însă să analizeze clauzele contractuale din perspectiva unor costuri ipotetice şi a unor venituri prognozate, astfel încât suma finală a compensaţiei menţionate în contract să reprezinte doar o estimare, avută în vedere în derularea activităţii economice prestate conform contractului.

A mai arătat recurenta reclamantă că instanţa de fond nu a analizat argumentele sale referitoare la faptul că prin contractul părţilor s-a stabilit "valoarea necesară pentru anul 2012" a compensaţiei ca fiind în cuantum de 261.227 mii RON, considerentele hotărârii atacate nefiind explicite în reţinerea sumei de 177.970 mii RON, ca fiind nivelul maxim al compensaţiei ce putea fi achitată către CN CFR S.A.

O altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488, pct. 6 noul C. proc. civ. este cea referitoare la faptul că recurenta reclamantă a solicitat compensaţii doar până la limita sumei de 261.227 mii RON, însă instanţa de fond a omis să observe că aceste sume compensatorii se încadrează în prevederile contractuale convenite de părţi, nearătând care este motivul pentru care a înlăturat raţionamentul de calcul al reclamantei, potrivit căruia pentru anul 2012 mai are de încasat cu titlu de subvenţie suma de 43 220 806,51 RON.

Totodată, susţine recurenta că nu există niciun motiv pentru care să fie prevăzute sumele datorate de Ministerul Transporturilor în bugetele aferente anilor următori celui în care a fost încheiat actul adiţional la contract (anul 2012), prin care s-a stabilit limita compensaţiei cuvenite în acel an la suma de 261.227 mii RON.

În dezvoltarea criticilor care susţin existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul sentinţei atacate, recurenta a invocat paragrafe distincte din cadrul acestei hotărâri, referitoare la natura compensaţiei datorate de intimat, la suma necesară pentru plata serviciilor efectuate de societatea A. S.R.L., precum şi la prevederea acestor sume în bugetele anilor următori anului 2012.

Concluzionând asupra acestui prim motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488, pct. 6 noul C. proc. civ., afirmă recurenta reclamantă că sentinţa primei instanţei a fost motivată lapidar şi lacunar, motivele fiind contradictorii, inapte să justifice soluţia pronunţată în cauză.

În privinţa motivului de casare reglementat de art. 488, pct. 8 noul C. proc. civ., a menţionat recurenta că acest motiv vizează "situaţiile în care instanţa evocă normele de drept substanţial incidente situaţiei de fapt în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor."

Detaliind acest motiv, arată recurenta A. S.R.L. că în mod greşit, în opinia sa, instanţa de fond a interpretat mecanismul de plată a sumelor cuvenite, astfel cum acesta a fost aprobat prin H.G. nr. 74/2012, respectiv prevăzut în O.G. nr. 12/1998 şi cum în contractul părţilor.

Susţine recurenta că este nelegală sentinţa atacată pentru că prima instanţă nu a avut în vedere costurile reale de transport, ci doar cele estimate, deşi interpretarea corectă a normelor legale şi a prevederilor contractuale erau de natură a conduce spre o altă soluţie decât cea pronunţată în cauză, iar sumele cuvenite cu titlul de compensaţie nu sunt limitate la nivelul bugetat pentru anul 2012 (177.970 mii RON), cum greşit s-a reţinut, mecanismul contractual agreat fiind acela al acoperirii costurilor efective ale activităţii economice desfăşurate de A. S.R.L.

Din perspectiva recurentei reclamante, H.G. nr. 74/2012 nu prevede un nivel maxim al compensaţiei ce-i va fi acordată acesteia, plafonat la suma de 177.970 mii RON, ci doar suma bugetată pe anul 2012, diferenţa până la suma de 261.227 mii RON urmând a fi acordată în anii următori.

Prin urmare, soluţia primei instanţe referitoare la îndreptăţirea reclamantei de a primi sumele solicitate doar până la nivelul compensaţiei bugetate pentru anul 2012 este una eronată, recurenta susţinând că i se cuvin sumele reprezentând acoperirea integrală a diferenţei între venituri şi cheltuieli, plus marja de profit.

A mai afirmat recurenta că prima instanţă a apreciat în mod nelegal că intimatul Ministerul Transporturilor i-a achitat contravaloarea serviciilor prestate, întrucât obligaţia intimatului este una izvorâtă din prevederile legale şi contractuale, fiind calificată drept o obligaţie de rezultat, iar raportul de inspecţie ce arată o pierdere contabilă fără relevanţă pentru A. S.R.L. este nelegal, pierderea putând fi recuperată prin reţinerea corectă a costurilor reale suportate de societate cu transportul feroviar, ceea ce justifică legitimitatea demersului judiciar al recurentei reclamante în cauză.

3. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul Ministerul Transporturilor a invocat în faţa instanţei de recurs excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, chemat în judecată în nume propriu, în condiţiile în care, susţine acesta, pretenţiile deduse judecăţii îşi au fundamentul în contractul încheiat de societatea A. S.R.L. cu Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, în numele statului român.

Susţine intimatul pârât că, în raport cu prevederile art. 223 alin. (1) din C. civ., statul român este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în afară de situaţiile în care legea stabileşte un alt organ în acest sens, astfel că în litigiul de faţă Ministerul Transporturilor nu poate fi considerat decât ca mandatar al statului, reprezentând interesele acestuia în raport cu societatea A. S.R.L., nu interesele proprii ale ministerului.

În privinţa motivelor de recurs formulate împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, arată intimatul pârât că soluţia criticată este una legală şi temeinică, în care judecătorul fondului a reţinut corect că prin semnarea contractului de servicii publice aprobat prin H.G. nr. 74/2012 şi modificat prin H.G. nr. 1263/2012, societatea A. şi-a asumat realizarea unui pachet minim social de 10.918 mii tren/km, asigurând transportul a 318.000 mii călători km, pentru care statul acordă subvenţia de 177.970 mii RON (anexa 6 la contract).

Faptul că recurenta reclamantă nu a primit întreaga sumă la care era îndreptăţită, respectiv suma de 177.970 mii RON, prevăzută în Actul adiţional nr. 1 la contract, s-a datorat, conform susţinerilor intimatului, nerealizării în întregime a pachetului minim social, sumele compensatorii fiind calculate la nivelul întregului pachet minim social, cu luarea în considerare a realizării tuturor indicatorilor, pentru recurentă reţinându-se că nu a realizat indicatorii privind tren/km şi călători/km.

Aplicând dispoziţiile art. 11 alin. (2) din contractul părţilor, intimatul a calculat nivelul maxim al compensaţiei datorate recurentei la procentul de 85% din veniturile totale obţinute din transportul de călători (compensaţie plus venituri proprii), astfel că pretenţiile recurentei reclamante ce vizează acordarea unor sume de bani peste acest nivel maxim sunt lipsite de fundament legal.

Necontestarea de către intimatul pârât a calculelor efectuate de recurenta reclamantă nu reprezintă o recunoaştere a acestor pretenţii, iar Raportul de inspecţie economico-financiară nr. 5644/31.07.2013 emis de DGRFP Braşov nu face altceva decât să constate că Ministerul Transporturilor a acordat corect compensaţia datorată pe anul 2012, în funcţie de indicatorii realizaţi în anul respectiv, cu încadrarea în bugetul aprobat, potrivit Legii bugetului de stat.

4. Procedura de soluţionare a recursului

4.1 Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 1.04.2015, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Intimatul-pârât a depus punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 23 septembrie 2015 completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

4.2 Cu privire la fondul recursului. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând recursul în raport de criticile formulate şi de temeiurile de drept indicate, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu titlu prealabil, reţine instanţa de control judiciar că invocarea, de către intimatul pârât Ministerul Transporturilor, a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, în cadrul întâmpinării depuse de acesta la dosar, determină imposibilitatea examinării acestei chestiuni, în lipsa unui recurs care să permită analizarea criticii aduse de intimat sentinţei civile ce a fost recurată doar de către reclamanta S.C. A. S.R.L.

Lipsa formei procedurale adecvate pentru invocarea unei excepţii direct în calea recursului determină neluarea în considerare a acelor chestiuni prejudiciale care exced limitelor unei întâmpinări, prin care partea care nu a uzitat de declararea unei căi de atac proprii asupra respectivei hotărâri judecătoreşti. urmăreşte, în realitate, să obţină reformarea acelei hotărâri, o astfel de manifestare procesuală nefiind permisă.

4.2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

a) Din perspectiva prevederilor art. 488, pct. 6 noul C. proc. civ., recurenta A. S.R.L. Braşov a criticat sentinţa atacată sub trei aspecte, sintetizate astfel:

i) instanţa de fond nu a cercetat fondul cauzei deduse judecăţii, lăsând necercetate argumente esenţiale invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată;

ii) instanţa de fond nu a prezentat un raţionament propriu, indicând doar textele de lege pe care le-a considerat relevante;

iii) hotărârea cuprinse motive contradictorii:

Examinând considerentele sentinţei atacate, reţine Înalta Curte că niciuna dintre ipotezele sub care a fost dezvoltat motivul de recurs prevăzut de art. 488, pct. 6 noul C. proc. civ. de către recurentă nu este întemeiată, hotărârea recurată îndeplinind cerinţele statuate prin prevederile art. 425 noul C. proc. civ. asupra modului în care trebuie expus raţionamentul logico-juridic care a condus la adoptarea soluţiei pronunţate de prima instanţă.

i) Astfel, necercetarea fondului cauzei presupune o nemotivare a soluţiei date, ceea ce este evident că nu se regăseşte în cuprinsul hotărârii supuse controlului judiciar, judecătorul fondului arătând care sunt dispoziţiile legale şi contractuale aplicabile speţei, care este interpretarea conferită acestor prevederi şi de ce nu pot fi reţinute temeiurile indicate de reclamantă în acţiunea sa, probele propuse de aceasta şi constatările cuprinse în raportul de inspecţie fiscală pe care A. S.R.L. l-a apreciat a fi determinant în solicitarea sumelor care au constituit obiectul principal al acţiunii judiciare.

Este de reţinut că, în cuprinsul considerentelor prin care este prezentat raţionamentul adoptat de instanţă în vederea pronunţării unei hotărâri, nu este necesar a se răspunde la fiecare dintre argumentele prezentate de părţi, ci trebuie avute în vedere obligatoriu, conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ., "fiecare capăt de cerere şi apărările părţilor, probele care au fost administrate, motivându-se pentru ce unele dintre ele au fost reţinute, iar altele înlăturate, excepţiile invocate şi modul în care au fost soluţionate, normele juridice pe care le-a aplicat la situaţia de fapt stabilită."

Deşi recurenta a susţinut că prima instanţă nu a analizat relevanţa prevederilor cuprinse în anexa 6 din contract, respectiv a celor din anexa 5 la actul adiţional încheiat pentru anul 2012, se observă că o astfel de critică nu este întemeiată, fiind arătat în sentinţa atacată că nivelul compensaţiei de la bugetul de stat este cel prevăzut în anexa 6 (art. 4 alin. (1) şi art. 11 alin. (3) din contract, iar potrivit anexei 5 din actul adiţional, compensaţia anuală este în sumă de 261.227 mii RON, din care suma de 177.970 mii RON este acordată şi angajată prin Legea nr. 293/2011.

Faptul că nu a fost îmbrăţişat punctul de vedere al reclamantei A. în modalitatea de calcul a sumelor cuvenite cu titlu de subvenţie nu echivalează cu o nemotivare a sentinţei atacate, prima instanţă identificând şi analizând corect acele clauze contractuale şi prevederi legale care au permis construirea unui raţionament ce fundamentează soluţia pronunţată.

Aserţiunile recurentei referitoare la faptul că părţile au evaluat cuantumul compensaţiei anuale necesare la suma de 261.227 mii RON, din care suma de 177.970 mii RON urma să fie acordată şi angajată prin Legea nr. 293/2011, iar aceste argumente nu au fost analizate, nefiind motivată respingerea acestor susţineri, nu reprezintă, în opinia instanţei de control judiciar, aspecte relevante în analiza motivului de casare reglementat de art. 488, pct. 6 noul C. proc. civ., cât timp prima instanţă arătat pentru ce a reţinut că suma maximă admisă pentru acordarea compensaţiilor este cea de 177.963 mii, în ipoteza realizării în întregime a pachetului minim social de către A. S.R.L. Braşov. Urmează însă a fi avute în vedere aceste critici în cursul analizei motivului de casare prevăzut de art. 488, pct. 8 noul C. proc. civ., referitor la aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material, ca de altfel şi modul de calcul prezentat de recurentă în explicitarea ipotezei conform căreia prima instanţă nu a avut în vedere faptul că reclamanta a solicitat compensaţii doar în limita sumei de 261.227 mii RON, respectând astfel, în opinia sa, prevederile contractuale agreate între părţi.

ii) Instanţa de fond nu a prezentat un raţionament propriu, indicând doar textele de lege pe care le-a considerat relevante.

Nici această critică nu se verifică din examinarea conţinutului sentinţei atacate, temeiurile de drept care justifică soluţia pronunţată fiind însoţite de raţionamentul propriu al judecătorului fondului exprimat în reţinerea aspectelor esenţiale care au determinat pronunţarea soluţiei atacate de recurenta A. S.R.L.

iii) Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii.

Aspectele identificate de recurenta reclamantă ca reprezentând contradicţii între argumentele prezentate în justificarea soluţiei pronunţate reprezintă, în realitate, critici aduse de A. S.R.L. modului în care a înţeles judecătorul fondului să reţină aplicabilitatea unor clauze contractuale şi a unor dispoziţii legale în justificarea soluţiei adoptate, acestea urmând a fi avute în vedere la examinarea criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488, pct. 8 noul C. proc. civ.

b) În expunerea acestui motiv de recurs, recurenta reclamantă, indicând dispoziţiile legale pe care le-a considerat incidente în soluţionarea cauzei, a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat în mod greşit mecanismul de plată a sumelor cuvenite, astfel cum acesta a fost aprobat prin H.G. nr. 474/2012, respectiv prin O.U.G. nr. 12/1998 şi prin contractul încheiat între părţi, fiind îndeplinite, în opinia sa, toate cerinţele pentru a primi diferenţa solicitată prin acţiunea judiciară.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte consideră că o astfel de susţinere nu poate fi primită, cererea de chemare în judecată fiind corect respinsă ca neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 5 alin. (4), (7) şi (8) din O.U.G. nr. 12/1998, în vigoare la momentul aprobării contractului încheiat între A. S.R.L. şi Ministerul Transporturilor prin H.G. nr. 74/2012, "(4) diferenţele dintre tarifele stabilite pentru transportul feroviar de călători şi costurile reale de transport, la care se adaugă o cotă de profit între 3% şi 5%, se primesc de către operatorii de transport feroviar de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, după caz, pe baza contractelor de servicii publice prevăzute la alin. (1), şi constituie plata serviciilor publice sociale pentru transportul feroviar de călători.

(7) Diferenţele dintre tarifele stabilite şi costurile reale se stabilesc luându-se ca bază activităţile operatorului de transport feroviar de călători majoritar de pe piaţă. Pe această bază, anual, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului stabileşte cu avizul Ministerului Finanţelor Publice tariful unitar pentru serviciul public social, exprimat în RON/tren-km.

(8) Tariful unitar prevăzut la alin. (7) se aplică pentru fiecare contract de servicii publice, în funcţie de numărul de tren-km realizaţi de operatorul de transport feroviar respectiv, pe baza raportărilor sale specifice de realizare a bugetului date pe propria răspundere, dar fără a se depăşi cota de profit prevăzută la alin. (4)."

Sintagma "costuri reale" a fost interpretată de recurenta reclamantă ca fiind determinantă în solicitarea de a pretinde compensaţii care să acopere costurile reale plus marja de profit.

Este de observat că, potrivit dispoziţiilor art. 38 lit. h) din O.U.G. nr. 12/1998, "contractul de servicii publice prevăzut la alin. (1) va cuprinde, printre altele, următoarele prevederi: h) nivelul contribuţiei de la bugetul de stat ca plată a serviciilor publice pentru acoperirea diferenţei dintre nivelul costurilor şi cel al veniturilor realizate din tarifele aprobate."

Din analiza metodologiei de acordare a diferenţei dintre tarife şi costurile în transportul feroviar public de călători, stabilită prin H.G. nr. 2408/2004, instanţa de control judiciar reţine ca fiind relevant faptul că operatorul de transport feroviar primeşte compensaţie pentru realizarea pachetului minim social, aprobată anual prin hotărâre a Guvernului prin care se aprobă contractele de servicii publice/actele adiţionale încheiate conform prevederilor art. 37 - 39 din O.U.G. nr. 12/1998.

Potrivit prevederilor art. 5 din H.G. nr. 2408/2004, "(1) Anual, până la data de 1 septembrie, Ministerul Transporturilor determină nivelul pachetului minim social ce urmează a fi realizat în anul următor şi nivelul compensaţiilor necesare pentru pachetul minim social care urmează să fie asigurate din bugetul de stat şi/sau din bugetele locale, ţinând cont de datele privind: (…)

(2) Diferenţa dintre costurile de operare şi veniturile înregistrate de operatorii de transport feroviar la care se adaugă cota de profit în limitele prevederilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, devine baza de evaluare a compensaţiei propuse pentru anul calendaristic următor pentru pachetul minim social, care include valoarea compensaţiei calculate pentru mia de călători-km pe ranguri de tren şi valoarea compensaţiei calculate pe tren-km pe ranguri de tren corespunzător anului pentru care se încheie contractul de servicii publice sau actul adiţional la contractul de servicii publice, în condiţiile legii.

(3) Nivelul compensaţiei calculate pentru mia de călători-km pe ranguri de tren şi al compensaţiei calculate pe tren-km pe ranguri de tren corespunzător anului pentru care se încheie contractul de servicii publice se stabileşte de Guvern prin contractele de servicii publice."

În conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 2408/2004, "după aprobarea bugetului de stat, repartizarea compensaţiei pe fiecare operator de transport feroviar se realizează de Ministerul Transporturilor proporţional cu numărul de călători-km prevăzuţi a fi transportaţi şi volumul de tren-km prevăzut a fi realizat în cadrul pachetului minim social contractat de aceştia, în conformitate cu prevederile art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Este evident că, în condiţiile reglementate prin textele anterior menţionate, intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a asigura operatorului de transport plata unor compensaţii care să acopere costurile reale, plus marja de profit, ci de a acorda compensaţii pentru realizarea pachetului minim social, configurate pe baza unei estimări cât mai apropiate de realitate, în raport de indicatori realizaţi în anul precedent celui în care se încheie contractul de prestări servicii, urmărindu-se, astfel, o stimulare a operatorului economic în vederea realizării parametrilor la care acesta s-a obligat, în vederea creşterii volumelor minime de transport public de călători ce trebuie realizate pe calea ferată română.

În acest cadrul legal ce reglementează modalitatea de acordare a compensaţiei cuvenite pentru realizarea pachetului minim pentru serviciul public social de către operatorii de transport feroviar, se urmăreşte îndeplinirea clauzelor cuprinse în contractul de servicii sociale în conformitate cu scopul economic pentru care acest contract a fost încheiat şi cu respectarea normelor legale instituite pentru realizarea serviciului public al transportului feroviar.

Clauza inserată la art. 4 alin. (1) din contractul aprobat prin H.G. nr. 74/2012, ce instituie obligaţia Ministerului Transporturilor de a "aloca lunar sumele compensatorii cuvenite A. ca diferenţă între tarifele stabilite cu avizul autorităţilor publice competente şi costurile reale de transport, la care se adaugă o cotă de profit cuprinsă între 3% şi 5% din costul respectiv, prevăzute prin bugetul de venituri şi cheltuieli, urmând ca până la data de 31 ianuarie a anului următor, societatea să prezinte Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii dovada efectuării pachetului minim social ce îi revenea, confirmată de CN CF CFR SA", trebuie analizată în concordanţă cu prevederile art. 13 din H.G. nr. 2408/2004, în care se arată că "acordarea compensaţiei de la bugetul de stat şi/sau de la bugetele locale, după caz, pentru serviciile de transport din cadrul pachetului minim social se face lunar, pentru activitatea aferentă lunii anterioare, cu încadrarea în prevederile bugetare aprobate, în condiţiile legii."

În esenţă, se reţine că, prin contractul de servicii publice aprobat prin H.G. nr. 74/2012 şi modificat prin H.G. nr. 1263/2012, recurenta reclamantă s-a obligat la realizarea pachetului minim social conform listei prevăzute în anexa 2 la contract, pentru care, pe baza evaluării compensaţiilor calculate în raport de indicatorii călători-tren (318.000 mii călători/km) şi kilometri-tren (10.918 mii tren/km), s-a stabilit nivelul compensaţiei de suportat de la bugetul de stat în limita sumei de 177.970 mii RON.

Sumele decontate lunar de către intimatul pârât nu pot depăşi cuantumul total al compensaţiilor ce se acordă de la bugetul de stat, astfel încât, susţinerile recurentei privind îndreptăţirea acesteia la plata integrală a compensaţiei stabilite ca diferenţă între costurile de 281.177 mii RON şi veniturile de 33.648 mii RON, nu au suport legal.

Niciuna dintre dispoziţiile legale incidente în cauză nu relevă posibilitatea de rectificare a compensaţiei acordate de la bugetul de stat, stabilită în hotărârea de Guvern prin care s-a aprobat contractul de servicii publice ori actul adiţional la un astfel de contract, în alte limite decât cele statuate prin actul de aprobare a înţelegerii contractuale stabilite între părţi.

Aserţiunile recurentei în acest sens sunt contrazise chiar prin prevederile legale anterior menţionate, în care se arată că după repartizarea compensaţiei către fiecare operator, subsecventă etapei de aprobare a acestor compensaţii prin Legea bugetului de stat, plăţile efectuate lunar de către Ministerul Transporturilor nu vor putea depăşi prevederile bugetare aprobate conform legii.

Există, astfel, o dublă condiţionare a nivelului compensaţiilor care se acordă către operatorul de transport financiar, una contractuală, stipulată până la limita de 85% din valoarea veniturilor totale obţinute din transportul de călători (art. 11, alin. (2) din contract) şi una legală, a plăţilor efectuate cu încadrarea în prevederile bugetare aprobate, conform legii (art. 13 din H.G. nr. 2408/2004).

De altfel, adresa depusă la dosarul de fond atestă că recurenta reclamantă, solicitând încheierea unui act adiţional la contractul de servicii publice aprobat prin H.G. nr. 74/2012, justificat de posibilitatea realizării unui număr sporit de tren/km, respectiv 10.943.151,60 tkm, faţă de 10.066.840 tkm, cât a fost stabilit iniţial, recunoaşte că nivelul compensaţiei aferente numărului de tren kilometri realizaţi şi respectiv estimaţi este dat de înmulţirea valorii unitare de 16,2891 RON/tkm cu numărul efectuat, solicitarea de acordare a compensaţiei cuvenite fiind în limitele nivelului aprobat prin bugetul de stat.

Obligaţiile contractuale reciproc asumate de către ambele părţi litigante au fost cunoscute sub aspectul întinderii acestora, astfel că limitarea cuantumului compensaţiei cuvenite A. S.R.L. pentru îndeplinirea obligaţiei sale de realizare a pachetului minim social la suma înscrisă în anexa 5 a actului adiţional cuprins în H.G. nr. 1263/2012 a fost acceptată de recurenta reclamantă la momentul semnării contractelor de prestări servicii (contractul iniţial şi actul adiţional subsecvent). Potrivit art. 11 alin. (4) din contractul de servicii publice aprobat prin H.G. nr. 74/2012, "în cazuri bine justificate Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii va revizui compensaţia către A. în vederea asigurării pachetului minim social stabilit prin prezentul contract."

În afara acestor prevederi contractuale, nu există niciun temei legal care să justifice majorarea nivelului compensaţiei aprobate din bugetul de stat în raport de cifrele reale ale costurilor înregistrate de recurenta reclamantă la finele anului 2012, scopul acordării acestei compensaţii nefiind acela de a suporta Ministerul Transporturilor pierderile contabile ale operatorilor de transport feroviar, ci de a stimula realizarea de către aceştia a pachetului minim social la care s-au obligat semnatarii contractelor de servicii publice încheiate cu ministerul de resort.

Suma acordată recurentei reclamante cu titlul de compensaţie pentru anul 2012 a fost de 171.629.763 RON, după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, cuantumul prevăzut în anexa 5 la actul adiţional aprobat prin H.G. nr. 1263/2012 fiind diminuat ca urmare a neîndeplinirii de către recurenta reclamantă a indicatorilor prevăzuţi în pachetul minim social, fapt pentru care s-a aplicat acesteia o penalizare de 6.333.237 RON, cu respectarea prevederilor art. 15 din H.G. nr. 2408/2004.

Prin urmare, fiind corect interpretate şi aplicate de către intimatul pârât prevederile legale incidente şi clauzele contractuale referitoare la obligaţiile sale în relaţia contractuală cu recurenta A. S.R.L., Înalta Curte reţine că suma acordată cu titlul de compensaţii pentru anul 2012 este cea corectă, recurenta reclamantă nefiind îndreptăţită la primirea unor alte sume cu acest titlu, pretenţiile sale fiind nefondate.

Sub un ultim aspect, este de menţionat că raportul de inspecţie economico-financiară încheiat la data de 31 iulie 2013 de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, nu are aptitudinea de a da naştere, a modifica sau stinge raporturi juridice între părţile din prezenta cauză, constatările organului fiscal, potrivit obiectivului urmărit în cadrul acestui control, fiind acela de a identifica modul de cheltuire a sumelor acordate cu titlul de subvenţii şi dacă au fost acordate subvenţii în plus care ar fi trebuit restituite către bugetul de stat. Aceste constatări nu pot fi validate în acţiunea de faţă, în care solicitarea unei sume cu caracter de compensaţie pentru pachetul minim social se analizează în raport de dispoziţiile contractuale şi legale care sunt aplicabile raportului juridic încheiat între A. S.R.L. Braşov şi Ministerul Transporturilor.

4.2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 488 din C. proc. civ., republicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr. 997 din 25 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2016.

Procesat de GGC - NN