Religious institution compensation dispute; scope of annulment appeal and prohibition of disguised appeal via material error doctrine

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 2 decembrie 2011, sub nr. 10272/2/2011, reclamanta Aşezămintele Brâncoveneşti Biserica "Domniţa Bălaşa" a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, solicitând obligarea pârâtei să emită decizie cu propunere acordare despăgubiri, faţă de notificările formulate de reclamantă şi înregistrate sub nr. aa/C, bb/C, cc/C, dd/C, ee/C din 24 ianuarie 2006.

În motivarea acţiunii s-a arătat că a formulat şi depus în termenul legal impus de Legea nr. 247/2005, care a modificat şi completat O.U.G. nr. 94/2000, respectiv la data de 24 ianuarie 2006, notificările înregistrate sub numerele sus-menţionate, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul - teren în suprafaţă de 29170 mp, situat la nivelul anului 1911 în Municipiul Bucureşti, delimitat fiind de următoarele artere: B-dul Regina Maria, Splaiul Unirii.

Prin Sentinţa nr. 2080 din 22 martie 2012 Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta să emită decizia cu propunere acordare despăgubiri, faţă de notificările formulate de reclamantă şi înregistrate sub nr. aa/C, nr. bb/C, nr. cc/C, nr. dd/C şi nr. ee/C din 24 ianuarie 2006.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, că reclamanta s-a adresat pârâtei încă din anul 2006, notificările nu au fost soluţionate, astfel încât termenul scurs a depăşit conceptul pe care Curtea Europeană îl are în vedere atunci când verifică garanţia prevăzută la art. 6 Convenţie sub acest aspect.

2. Hotărârea instanţei de recurs

Împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia nr. 299 din 29 ianuarie 2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat recursul declarat de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva sentinţei nr. 2080 din 22 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a reţinut, din coroborarea tuturor probatoriilor administrate, că sunt neîntemeiate criticile formulate, întrucât reclamanta a făcut dovada dreptului său de proprietate, cu Actul de Fundaţiune al Aşezămintelor Brâncoveneşti, cu Procesul-Verbal al Comisiunii pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, nr. 799 din 18 martie 1940, partea I-a şi partea a II-a, unde reclamanta are o întindere de 2 Ha şi 9.170 m.p. alăturat cu planul proprietăţii precum şi planul digitizat privind evoluţia proprietăţii 1911 - 1994, cu Sentinţa civilă nr. 687 din 15 aprilie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă şi Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 904 din 27 martie 2003, adresele nr. xx din 17 august 2009 şi yy din 19 noiembrie 2010 ale Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală şi Direcţia Evidenţă Domeniul Public şi Privat.

Au fost apreciate ca neîntemeiate şi celelalte critici formulate, având în vedere faptul că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat exact ceea ce indică şi recurenta-pârâtă, respectiv obligarea acesteia la emiterea actului administrativ, dar şi reţinerea corectă a instanţei de fond, în sensul că soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil reprezintă o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil aşa cum acesta este consfinţit prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi trebuie să constituie o garanţie a părţii implicate într-un litigiu, indiferent de faza desfăşurării acestuia.

Termenul rezonabil impus de art. 6 cuprinde şi durata procedurii administrative preliminare, atunci când posibilitatea sesizării unei jurisdicţii este condiţionată de normele de drept intern, de parcurgerea, în mod obligatoriu, a unei asemenea proceduri, aşa cum este cazul în speţă, iar raportat la criteriile recunoscute în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a constatat că sunt nefondate criticile recurentei deoarece nu s-au invocat motive care să justifice durata excesivă a procedurii administrative.

3. Contestaţia în anulare exercitată în cauză

Împotriva Deciziei nr. 299 din 29 ianuarie 2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a formulat contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei şi rejudecarea recursului.

În motivarea căii de atac exercitate, contestatoarea a arătat că instanţa de control judiciar a menţinut o hotărâre prin care instituţia a fost obligată să emită un act administrativ, fără să aibă în vedere faptul că acest act (Decizia nr. 3082 din 25 noiembrie 2014 - de soluţionare a cererilor de retrocedare) era emis la data pronunţării deciziei din recurs .

Totodată, dezlegarea dată celui de al doilea motiv de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, întrucât recurenta nu a contestat obligarea sa la emiterea unui act administrativ, ci faptul că instanţa de fond a stabilit şi conţinutul acestui act - decizie "cu propunere de acordare de despăgubiri", fiind încălcate dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004.

4. Apărările intimatei

Intimata Aşezămintele Brâncoveneşti - Biserica "Domniţa Bălaşa" a depus întâmpinare şi a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată, aceasta neîndeplinind condiţiile impuse de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Examinând contestaţia în anulare, în raport cu decizia atacată şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, prin care se cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Prezenta cale de atac este formulată în temeiul art. 318 C. proc. civ., conform căruia:

"Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare."

Motivele contestaţiei în anulare sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare.

În cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.

Prima ipoteză a textului, invocată de contestatoare, vizează numai greşelile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, greşeli comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs, ca fiind tardiv formulat etc.

Fiind un text de excepţie, noţiunea de "greşeală materială" nu poate fi interpretată extensiv. Greşeala instanţei de recurs trebuie să fie una de fapt şi nu una de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale.

În cauză, Înalte Curte reţine că aspectele invocate de contestatoare nu demonstrează existenţa unei greşeli materiale care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, în sensul dispoziţiilor citate ale art. 318 teza întâi C. proc. civ., care au în vedere o greşeală materială evidentă în legătură cu aspecte formale ale judecăţii, un "defect fundamental", de natură a conduce în mod automat, fără excepţie, la o altă dezlegare a pricinii în recurs.

Instanţa de control judiciar a analizat recursul promovat pe baza probelor administrate, a făcut aprecieri asupra acestora şi a interpretat dispoziţiile legale incidente, iar pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 18 din Legea contenciosului administrativ nu reprezintă o greşeală materială care să impună anularea deciziei.

Argumentele contestatoarei nu prezintă relevanţă nici prin prisma celei de a doua ipoteze reglementate de art. 318 C. proc. civ.. Examinând hotărârea instanţei de recurs, se constată că motivul de recurs referitor la conduita contestatoarei a fost analizat în mod expres şi detaliat, pe baza tuturor înscrisurilor existente la dosar, iar omisiunea de a răspunde punctual tuturor aspectelor invocate nu poate fi asimilată omisiunii de a verifica un caz de casare.

Prin criticile formulate, contestatoarea tinde, în realitate, la o nouă apreciere a fondului cauzei, ceea ce contravine normelor procedurale interne, dar şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "apel/recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative, condiţie care, în prezenta cauză, nu este realizată.

Principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, care exclude posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile în absenţa unui "defect fundamental" (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008, cauza Lungoci contra României, hotărârea din 26 ianuarie 2006, etc).

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva Deciziei nr. 299 din 29 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2016.

Procesat de GGC - MM