Negligent homicide conviction upheld against duty physician; survival-chance causation and double-degree review claims rejected

Asupra cauzei penale de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 434 din data de 28 aprilie 2017 pronunţată de Judecătoria Oradea, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. cu referire la art. 16 lit. a) C. proc. pen. a fost achitată inculpata A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă prev. şi ped. de art. 178 alin. (2) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. cu referie la art. 25 C. proc. pen. s-au respins pretenţiile civile formulate de părţile civile B., C., D. şi E. ca neîntemeiate.

În baza art. 249 alin. (1), (5) din C. proc. pen. s-a respins cererea privind instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatei, precum şi a sumelor de bani aflate în conturile deţinute de către inculpată.

S-a constatat că Fondul de garantare a asiguraţilor nu are calitate procesuală în cauză.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Împotriva sentinţei mai sus menţionate, în termen legal, au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea şi părţile civile apelante B., C., E. şi D., ambii prin reprezentant legal B., criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea a solicitat, prin motivele de apel formulate în scris, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi pronunţarea unei noi hotărâri legale şi temeinice prin care să se dispună condamnarea inculpatei intimate A. pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prev. de articolul 178 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În motivare, s-a apreciat că motivul medical a morţii victimei F., copil în vârstă de 5 ani, astfel cum rezultă din actele medico-legale întocmite în cursul procesului penal, a fost insuficienţa multiorganică acută, consecinţa a unei toxiinfecţii alimentare cu salmonella, complicată în evoluţie cu stare toxico-septică, cu evoluţie fulminanta şi şoc endotoxinic. În acest sens, s-a arătat că se impune a fi analizată conduita inculpatei începând cu momentul instalării şocului toxico-septic, moment în care deja pacientul era în stare foarte gravă, şi nu din momentul apariţiei semnelor clinice de coagulare intravasculară diseminată astfel cum a procedat instanţa de fond.

S-a mai arătat, de asemenea, că, în speţă, lipsa monitorizării pacientei, după apariţia episodului febril din jurul orei 22:00, a condus la privarea copilului de orice şansă de supravieţuire. S-a precizat şi faptul că acele comorbidităţi care au fost menţionate de Comisia Superioară Medico Legală, care ar fi trebuit să fi fost asociate stării de comă, pentru a se fi impus transferul la ATI, nu aveau cum să fie observate de vreme ce copilul nu a fost examinat, nu a beneficiat nici măcar de monitorizare manuală a funcţiilor vitale şi a fost lăsat fără asistenţă medicală, intervale lungi de timp, zeci de minute şi chiar o oră, în condiţiile în care în caz de şoc toxico-septic asistenţa medicală trebuie să fie permanentă.

S-a apreciat că lipsa urmăririi şi examinării victimei, care erau obligaţia inculpatei intimate A. ca medic de gardă, au făcut imposibilă prevederea corectă a evoluţiei imediate şi a complicaţiilor toxiinfecţiei alimentare de care a suferit F., fapt care a privat copilul de un tratament corespunzător stării în care se afla şi i-a facilitat decesul.

S-a mai arătat, totodată, că faptul că şansele de supravieţuire ale victimei ar fi fost reduse chiar şi în cazul aplicării unui tratament corespunzător într-o secţie ATI, aşa cum a reţinut instanţa de fond, nu o exonerează de răspundere pe inculpata intimată. S-a învederat că rata mică de supravieţuire, chiar dacă ar fi de 5% cum au afirmat unii medici şi nu de 50% cum s-a menţionat în actele medico-legale, nu poate fi răpită pacientului printr-o asistenţă medicală necorespunzătoare.

S-a mai arătat că, culpa medicală a inculpatei intimate A., medic primar de boli infecţioase, a reprezentat-o actul medical precar pe care l-a oferit pacientei după apariţia stării toxico-septice, lipsind-o practic de orice şansă de supravieţuire, rata de supravieţuire neavând relevanţă, întrucât, aşa cum s-a arătat în practică, chiar şi o ipotetică rată minimală de 1% de supravieţuire trebuie să oblige medicul să ia toate măsurile pe care în mod obiectiv poate să le ia.

În concluzie, s-a arătat că, în aceste condiţii, fapta inculpatei intimate întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, prev. de art. 178 alin. (2) din C. pen. din 1968, fiind comisă prin omisiune, iar sub aspectul laturii subiective, din culpă cu prevedere.

Părţile civile apelante B., C., E. şi D., ambii prin reprezentant legal B. au solicitat, prin motivele de apel formulate, admiterea apelurilor declarate în cauză, desfiinţarea sentinţei atacate şi pronunţarea unei noi hotărâri legale şi temeinice prin care să se dispună, în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, în principal, condamnarea inculpatei A., pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prev. şi ped. de art. 178 alin. (1) şi (2) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 şi aplicarea unei pedepse ce s-a executat în regim privativ de libertate, iar în subsidiar, condamnarea acesteia având ca regim de individualizare suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, în temeiul art. 861 din vechiul C. pen.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, s-a solicitat obligarea inculpatei intimate în solidar cu Spitalul "Dr. Gavril Curteanu" Oradea şi cu societăţile de asigurări unde inculpata avea asigurare de malpraxis (Fondul de Garantare al Asiguraţilor pentru SC G. SA), respectiv societatea de asigurări unde Spitalul de Pneumoftiziologie şi Boli Infecţioase avea asigurare de malpraxis (SC H. SA, ca urmare a fuziunii cu SC I. SA), conform constituirilor de parte civilă depuse la dosar, respectiv: daune materiale în cuantum de 2.200 euro şi 22.748 RON în favoarea părţii civile B.; daune morale în cuantum de 1.000.000 euro în favoarea părţii civile B.; daune morale în cuantum de 1.000.000 euro în favoarea părţii civile C.; daune morale în cuantum de 1.000.000 euro în favoarea părţii civile D. şi daune morale în cuantum de 1.000000 euro în favoarea părţii civile E., cu cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, în sumă de 5.950 RON pentru B. pe de o parte şi suma de 8.301 RON constând în onorariu achitat avocatului J. aferent fazei de urmărire penală, pe de altă parte, respectiv 5.950 RON pentru C. - onorariul incluzând reprezentarea la Poliţie - Parchet pentru toată faza de urmărire penală, respectiv la Judecătoria Oradea pentru fond.

De asemenea, s-a mai solicitat luarea de măsuri asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpatei A. şi instituirea unei popriri în cuantum de 1/3 din toate veniturile obţinute de către inculpată.

În motivare s-a arătat, în primul rând că, dispunerea unei soluţii de achitare în temeiul literei "a" înseamnă că judecătorul de fond a acreditat ideea că moartea F. este doar o himeră, apreciind în mod eronat faptul că neexistând elementul material (acţiunea prin care s-a produs rezultatul morţii F.) nu există nici fapta şi nici rezultatul cert, curmarea vieţii unei fetiţe de 5 ani. Or, în acest sens s-a arătat că elementul material (latura obiectivă) prezintă trei elemente: acţiune/inacţiune - rezultat - legătură de cauzalitate. S-a arătat că este posibil ca instanţa de fond să fi vrut să se reţină că între acţiunile inculpatei şi decesul fetiţei nu există această legătură de cauzalitate, însă, s-a considerat că un asemenea lucru poate fi reţinut doar ignorând probele zdrobitoare existente la dosar.

În al doilea rând, s-a arătat că, lecturând sentinţa instanţei de fond, a observat că se regăseşte obsesiv argumentul că oricum fetiţa ar fi decedat mai devreme sau mai târziu, întrucât s-a declanşat acel CID, iar şansele de supravieţuire au existat doar teoretic şi nu practic. S-a precizat însă acest raţionament nu poate fi împărtăşit, fiind nevoie doar de demnitate în îndeplinirea profesiei şi puţină dăruire profesională, atribute de temelie, indispensabile oricărui cadru medical.

S-a învederat că acest raţionament defectuos prin care se neagă pragmatismul unui transfer la ATI este împrumutat de către instanţa de fond de la martorul K., fiind expus într-un mod izolat, întrucât acelaşi expert, după o întreagă teorie ştiinţifică, a afirmat într-un final în declaraţia dată în faţa instanţei de fond la data de 3 aprilie 2017 că "pacienţii care se încadrează în procentul de 5% şanse de supravieţuire sunt cei care beneficiază de suport ATI."

În al treilea rând, s-a arătat că infracţiunea de ucidere din culpă este o infracţiune de rezultat, producându-se astfel o modificare în mediul exterior, un rezultat material palpabil, capabil să fie perceput fizic prin simţuri de către o persoană. Or, s-a arătat că acest rezultat propriu-zis este afectat prin natura sa de elementul "alea", de hazard, în timp ce acţiunea/omisiunea care a produs rezultatul este una strict imputabilă persoanei care a săvârşit-o şi nu poate fi afectat decât de cauze justificative sau de neimputabilitate (ceea ce nu este cazul). S-a arătat că, din punct de vedere juridic, nu prezintă interes altceva decât rezultatul produs, iar pentru aflarea adevărului în cauză se impune analiza stării de fapt dinspre rezultat spre factorii care au determinat producerea acestuia.

Apoi, s-a mai arătat că, în speţa de faţă, este vorba despre o conduită improprie, pasivă, contrară oricăror principii deontologice privind profesia de medic, materializată în faptul că inculpata intimată a ignorat insistenţele aparţinătorilor prin care aceştia arătau starea comatoasă a fetiţei încă din jurul orei 22, dispunând transferul la secţia de terapie intensivă abia după orele 1:20. S-a arătat că în tot acest interval de timp în care i-au fost semnalate inculpatei o serie de simptome anormale, grave ale fetiţei, aceasta a fost preocupată de păstrarea liniştii în salon şi de efectuarea a două vaccinuri antirabice, plecând împreună cu întreg personalul medical şi lăsând complet nesupravegheată şi nemonitorizată fetiţa. S-a considerat că lipsa monitorizării fetiţei a favorizat în mod indubitabil instalarea decesului, întrucât în intervalul 22:00 - 1:20, fetiţei nu i-a fost luată temperatura, nu i-au fost făcute analize la nivelul urinei, nu i-a fost luată tensiunea, nu i-a fost verificată respiraţia şi nu i s-a făcut măcar un control corporal, toate acest obligaţii fiind născute în sarcina inculpatei, care însă au fost nesocotite de aceasta.

De asemenea, s-a mai învederat că judecătorul de cameră preliminară, analizând materialul probator existent la dosar, a apreciat că există temeiuri serioase ce impun trimiterea în judecată a inculpatei intimate, trasând linia directoare pentru instanţa de judecată de a analiza dacă inculpata a făcut tot posibilul pentru a preîntâmpina deznodământul nefericit.

Totodată, s-a mai arătat că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra acestui aspect, motivând prin expunerea de tip copy-paste a opiniilor de specialitate exprimate în cauză (părtinitoare, de altfel, aparţinând medicilor L., M. sau N.), cum că nu există culpă medicală în administrarea tratamentului şi că transferul la ATI nu a fost tardiv. Or, s-a arătat că din rapoartele de expertiză s-a concluzionat fără echivoc faptul că la ora 22:30 - 23:30 fetiţa era în stare comatoasă şi se impunea transferul, însă acesta a avut loc abia peste 3 ore, după examinarea acesteia de către doctorul O., aproximativ la ora 1:22, compromiţându-i-se astfel fetiţei orice şansă la viaţă.

S-a mai învederat că instanţa de fond a arătat că nu poate înlătura opiniile specialiştilor pentru motivul că acestea sunt "ştiinţifice". Însă, cu privire la acest aspect, s-a arătat faptul că neîndeplinirea atribuţiilor privind atenta supraveghere a minorei, a examinării corporale a acesteia, a luării temperaturii sau a pulsului, verificarea stimulilor (din 10 în 10 minute aşa cum rezultă din toată probaţiunea) pentru confirmarea stării comatoase nu sunt deloc aspecte ştiinţifice şi se impune a fi sancţionate penal, întrucât rezultatul acestei conduite pasive a dus la favorizarea rezultatului constând în decesul pacientei vulnerabile, fiind mai mult decât evident, pentru orice observator obiectiv, faptul că inculpata intimată nu a făcut tot posibilul ca pacienta să aibă o şansă la viaţă, de fapt nu a făcut nimic în acest sens, după cum rezultă zdrobitor din probele existente la dosar.

În plus, s-a mai arătat că instanţa de fond a reţinut doar anumite considerente cuprinse în Raportul de expertiză nr. 3804/II f/5 din 24 noiembrie 2010 întocmit de medicul legist P., fără însă a-şi însuşi concluziile acestuia, ceea ce evident reprezintă o tehnică de denaturare a adevărului obiectiv în prezenta cauză. S-a mai arătat că este evident că acest raport de expertiză medico-legala este singurul raport valabil ce poate fi folosit în prezentul proces, întrucât restul rapoartelor şi avizelor care au stat la baza acestora au fost declarate nule de către organele de urmărire penală şi prin urmare nu mai pot fi folosite în procesul penal.

S-a învederat că practic, raportul de nouă expertiză medico-legală, respectiv niciunul din avizele superioare date de Comisia de Medicină legală Mina Minovici Bucureşti nu pot fi folosite ca probă în cadrul acestui proces. Cu privire la raportul de nouă expertiză medico-legală şi primul aviz al Comisiei Superioare medico-legale s-a constatat nulitatea acestora încă din faza de urmărire penală, astfel încât ele nu pot fi folosite ca probe.

Cu privire la cel de-al doilea aviz al Comisiei Superioare de Medicină legală din 3 iulie 2015 întocmit în urma şedinţei din data de 25 iunie 2015, nici acesta nu poate fi folosit ca probă deoarece este însuşit punctul de vedere al dr. K., iar acesta nu se regăseşte nicăieri la dosarul cauzei, astfel că nu pot fi avute în vedere nici de către instanţă, nici de către părţile din dosar conţinutul şi concluziile acestui aviz.

S-a precizat că, Comisia Superioară îşi permitea să ignore dispoziţii ale organelor de urmărire penală şi nu a formulat un nou aviz, cu noi concluzii ci a menţionat că sintagma,,ne menţinem avizul anterior" se referea la menţinerea datelor medicale ştiinţifice din cuprinsul avizului obţinute în consensul membrilor Comisiei Superioare medico-legale şi a specialistului din domeniu.

S-a mai arătat că datele medicale ştiinţifice nu pot fi anulate o dată cu declararea nulităţii unui act medico-legal, aceste date pot fi folosite la întocmirea noului act medico-legal în locul celui declarat nul.

De asemenea, s-a mai precizat că declararea unui act medico-legal ca fiind nul de către organele judiciare nu poate fi justificat decât în baza unor motive şi criterii procedurale şi nu pe criterii ştiinţifice medicale care au fost un atribut exclusiv al medicinii-legale.

A fost invocată şi practică europeană, în sensul că în cauza Erdinc Kurt şi alţii vs. Turcia, Curtea europeană a constatat în unanimitate încălcarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie din CEDO, prin aceea că s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale, iar problema care trebuia abordată de experţi a fost dacă, lăsând la o parte riscul pe care operaţia îl implică, medicii au contribuit la prejudiciul cauzat. S-a arătat că deşi s-a expus o serie de teorii ştiinţifice, nu au fost făcute cu privire la împrejurările concrete ale cauzei, criticându-se faptul că medicii nu au atins tema privind acţiunea medicilor în conformitate cu standardele medicale înainte, în timpul şi după operaţie.

Prin realizarea unei comparaţii a cauzei amintite mai sus cu speţa de faţă, s-a învederat că prima instanţă şi-a fundamentat soluţia pe nişte rapoarte şi avize de expertiză nule, fiind în contradicţie totală cu dispoziţiile legal procesuale. S-a arătat că un act nul a fost inexistent din punct de vedere juridic. Mai mult, s-a făcut precizarea că în concluziile raportului întocmit de medicul P. denotă clar un transfer tardiv al pacientei minore către secţia ATI datorat unei lipse totale de supraveghere a pacientei, concluziile acestui raport fiind singurele care au reliefat adevărul obiectiv din prezenta cauză.

În ceea ce priveşte daunele morale solicitate, s-a apreciat că viaţa unei fetiţe de 5 ani nu poate fi plătită însă ea trebuie compensată substanţial, rămânând la aprecierea instanţei de control judiciar cuantumul acestora, având în vedere şi practica judiciară naţională în materie de malpraxis unde despăgubirile sunt de ordinul sutelor de mii de euro (a se vedea cazul Ciomu, cazul Gruie - malpraxis Beiuş).

În concluzie, s-a considerat că aceste daune trebuiau acordate atât părinţilor, cât şi celor doi fraţi având în vedere trauma care se răsfrânge şi asupra acestora pentru tot restul vieţii.

Prin Decizia penală nr. 715/A din 8 decembrie 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori a dispus după cum urmează:

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea şi părţile civile apelante B. şi C. împotriva Sentinţei penale nr. 434 din data de 28 aprilie 2017 pronunţată de Judecătoria Oradea, pe care a desfiinţat-o în parte şi rejudecând:

În baza art. 178 alin. (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpata A., fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă la o pedeapsă de 1 an închisoare.

În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012 şi art. 71 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. i-au fost interzise inculpatei ca pedeapsă accesorie drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a doua şi b C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei.

În baza art. 81 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicată inculpatei A. pe durata prevăzută de art. 82 C. pen. din 1969, respectiv 3 ani termen de încercare.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. i-a atras atenţia inculpatei privind prevederile art. 83 C. pen. din 1969, respectiv revocarea suspendării condiţionate în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei, s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 397 C. proc. pen. şi art. 998 - 999 C. civ. anterior, au fost admise în parte acţiunile civile exercitate de părţile civile B. şi C. şi au fost obligate în solidar părţile responsabile civilmente H. S.A. pentru I. şi G. S.A. prin lichidator judiciar R. SPRL - în limita plafonului de asigurare de 37.000 Euro să plătească părţii civile B. daune materiale în cuantum de 3.248 RON şi 1.700 euro echivalent în RON la cursul BNR din momentul efectuării plăţii cu dobânzi legale de la data de 24.05.2010, precum şi suma de 5.950 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă.

Au fost obligate în solidar părţile responsabile civilmente H. S.A. pentru I. şi G. S.A. prin lichidator judiciar R. SPRL - în limita plafonului de asigurare de 37.000 Euro să plătească părţii civile C. suma de 14.251 RON reprezentând cheltuieli de judecată în faza de urmărire penală şi primă instanţă.

A fost obligată partea responsabilă civilmente G. S.A. prin lichidator judiciar R. SPRL singură în limita plafonului de asigurare de 37.000 Euro, precum şi inculpata A. şi partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal,,Dr. Gavril Curteanu" Oradea, ambele în solidar, pentru diferenţa rămasă să plătească părţii civile B. daune morale în cuantum de 70.000 Euro echivalent în RON la cursul BNR din momentul efectuării plăţii.

A fost obligată partea responsabilă civilmente G. S.A. prin lichidator judiciar R. SPRL singură în limita plafonului de asigurare de 37.000 Euro, precum şi inculpata A. şi partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal "Dr. Gavril Curteanu" Oradea, ambele în solidar, pentru diferenţa rămasă să plătească părţii civile C. daune morale în cuantum de 10.000 Euro echivalent în RON la cursul BNR din momentul efectuării plăţii.

Au fost respinse restul pretenţiilor civile solicitate de părţile civile B. şi C.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate care nu contravin prezentei.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de părţile civile apelante E. şi D., ambii prin reprezentant legal B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligate părţile civile apelante E. şi D., ambii prin reprezentant legal B. la plata sumei de câte 250 RON fiecare reprezentând cheltuieli judiciare în apel, restul cheltuielilor judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia, conform art. 275 alin. (3) din C. proc. pen.

În baza articolului 274 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a fost obligată inculpata în solidar cu partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal,,Dr. Gavril Curteanu" Oradea să plătească suma de 5.000 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală şi primă instanţă.

Împotriva Deciziei penale nr. 715/A din 8 decembrie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au declarat recurs în casaţie:

- inculpata A. la data de 21 februarie 2018 şi;

- partea responsabilă civilmente H. S.A. la data de 19 februarie 2018.

Dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 26 martie 2018.

La data de 15 martie 2018 a depus concluzii scrise partea responsabilă civilmente H. S.A.

La data de 6 martie 2018 au depus concluzii scrise părţile civile B. şi C.

La data de 12 martie 2018 au depus concluzii scrise partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal "Dr. Gavril Curteanu" şi partea responsabilă civilmente FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR.

Cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen.

Astfel, în cuprinsul cererii sunt menţionate numele şi prenumele inculpatei; (A.); domiciliul acesteia (Oradea jud. Bihor); numele, prenumele, şi domiciliul profesional al apărătorilor aleşi (Avocat S. cu sediul profesional în Oradea, jud. Bihor şi avocat T. cu sediul profesional în Bucureşti, sect. 4); hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 715/A din 8 decembrie 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori); cazurile de recurs în casaţie (art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului) şi semnăturile apărătorilor care au exercitat calea de atac.

Cu privire la îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. în ceea ce priveşte recursul declarat, inculpata a indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul este condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală şi a precizat că acest caz de casare vizează infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 172 alin. (2) C. pen. de la 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În esenţă, inculpata, prin apărători, a solicitat admiterea pe fond a recursului în casaţie, să se dispună casarea hotărârii pronunţată de instanţa de apel şi să se menţină sentinţa penală pronunţată de prima instanţă, cu schimbarea temeiului achitării (prima instanţă a reţinut în mod eronat, în opinia apărării, că fapta nu există conform art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.) întrucât, în opinia apărării, fapta nu este prevăzută de legea penală fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., faţă de împrejurarea că nu există condiţiile de tipicitate a acestei infracţiuni.

În susţinerea acestui caz de casare inculpata, prin apărător, a arătat, în esenţă, că nu există un raport de cauzalitate între conduita făptuitorului şi decesul victimei, aspect ce echivalează cu lipsa unui element de tipicitate a infracţiunii de ucidere din culpă, împrejurare care impune achitarea inculpatei în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În susţinerea cazului de recurs efectiv prevăzut de art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei Euroepene a Drepturilor Omului - dreptul la un dublu grad de jurisdicţie, inculpata, prin apărător, a arătat că invocă aceste dispoziţii faţă de împrejurarea că inculpata a fost direct condamnată în apel după ce prima instanţă a achitat-o, iar potrivit legislaţiei penale române inculpatei îi este deschisă doar calea recursului în casaţie ce priveşte numai anumite aspecte de drept nu şi aspecte de fapt.

Cererea de recurs în casaţie formulată de partea responsabilă civilmente H. S.A. Cererea de recurs în casaţie îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen.

Astfel, în cuprinsul cererii sunt menţionate denumirea şi sediul părţii responsabile civilmente (H. SA cu sediul în Bucureşti, sect. 1), numele apărătorului ales care a exercitat calea de atac şi sediul profesional (Avocat U., Oradea), hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 715/A din 8 decembrie 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori); cazurile de recurs în casaţie (art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.) precum şi semnătura avocatului care a exercitat calea de atac.

Cu privire la îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. în ceea ce priveşte recursul declarat, partea responsabilă civilmente a indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul este condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În susţinere a arătat că, în calitate de parte responsabilă civilmente înţelege să conteste soluţia de condamnare a asiguratei subscrisei, în condiţiile art. 436 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi a solicitat, ca urmare a admiterii recursului în casaţie, în principal, să se dispună casarea deciziei pronunţate în apel cu consecinţa menţinerii hotărârii de achitare a primei instanţe.

În subsidiar, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a solicitat casarea deciziei atacate şi achitarea inculpatei A. în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. întrucât nu există raport de cauzalitate între acţiunea/inacţiunea inculpatei şi decesul victimei urmând ca instanţa să lase nesoluţionată latura civilă a cauzei.

Aşadar, instanţa de recurs în casaţie, în condiţiile în care constată că cererile de recurs în casaţie îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., va trece la analiza în substanţă a cazul de casare invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul este condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Preliminar, este de subliniat că invocarea "recursului efectiv" prevăzut de art. 2 din Protocolul nr. 7 al CEDO - dreptul la un dublu grad de jurisdicţie - recurenta, prin apărător, a arătat că invocă aceste dispoziţii faţă de împrejurarea că a fost direct condamnată în apel după ce prima instanţă a achitat-o, iar potrivit legislaţiei penale române inculpatei îi este deschisă doar calea recursului în casaţie ce priveşte numai anumite aspecte de drept nu şi aspecte de fapt - nu-şi găseşte locul juridic în cauză.

Articolul 2 parag. 1 al Protocolului 7 consacră dreptul persoanei la un dublu grad de jurisdicţie. În doctrină s-a arătat că acest text acoperă omisiunea art. 6 din Convenţia europeană care nu prevede această garanţie, impunând un dublu grad de jurisdicţie în materie penală, domeniu care, datorită consecinţelor grave pe care o condamnare penală le poate produce, necesită o abordare mai prudentă cu scopul de a reduce la maximum posibilitatea intervenirii unor erori judiciare.

Dispoziţia convenţională a lăsat în sarcina legislaţiei interne a fiecărui stat posibilitatea de a reglementa prin lege limitele examenului ce urmează a fi efectuat de instanţele superioare, având în vedere varietatea reglementărilor naţionale cu privire la obiectul supus examinării în faţa instanţei superioare. Este obligatoriu însă ca aceste limitări să nu lipsească de efecte juridice analiza înfăptuită de către cea de-a doua jurisdicţie. Raportând prevederile Convenţiei la datele concrete deduse judecăţii în faţa, se observă lesne că jurisprudenţa internă este întru totul în acord cu cea europeană, deoarece a permis persoanei împotriva căreia s-a formulat o declaraţie de vinovăţie să se adreseze mai multor instanţe în a "judeca cauza în fond", cu toate garanţiile oferite de procedura penală română (posibilitatea readministrării probelor, efect devolutiv total, etc). Ca atare, sunt respectate atât dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, cât şi cele ale art. 2 din Protocolul 7 în ceea ce priveşte respectarea dublului grad de jurisdicţie.

Invocarea încălcării dreptului persoanei la un dublu grad de jurisdicţie prin prisma soluţiilor procedurale concrete pronunţate într-o anumită speţă - ex., de achitare în primă instanţă şi ulterior de condamnare, în apel - este total inoportună.

Plecând de la premisa incidenţei cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz de casare ce vizează infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 172 alin. (2) C. pen. de la 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. - inculpatul este condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - însă prin raportare la o stare de fapt ce nu mai poate fi contestată, conform jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia analizei recursurilor în casaţie, este de acceptat în plan teoretic opinia apărării, şi anume că fapta nu este prevăzută de legea penală, fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., faţă de împrejurarea că nu ar exista condiţiile de tipicitate a acestei infracţiuni, în contextul în care nu ar exista un raport de cauzalitate între conduita făptuitorului şi decesul victimei, aspect ce echivalează cu lipsa unui element de tipicitate a infracţiunii de ucidere din culpă, împrejurare care ar impune achitarea inculpatei în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Însă, reiterând - prin raportare la cele deja reţinute în fapt de către instanţa de apel, este de subliniat că motivul medical a morţii victimei F., copil în vârstă de 5 ani, astfel cum rezultă din actele medico-legale întocmite în cursul procesului penal, a fost insuficienţa multiorganică acută, consecinţa a unei toxiinfecţii alimentare cu salmonella, complicată în evoluţie cu stare toxico-septică, cu evoluţie fulminanta şi şoc endotoxinic. În analiza conduitei inculpatei începând cu momentul instalării şocului toxico-septic, moment în care pacientul era în stare foarte gravă, s-a arătat că, în speţă, lipsa monitorizării pacientei, după apariţia episodului febril din jurul orei 22:00, a condus la privarea copilului de orice şansă de supravieţuire. S-a precizat şi faptul că acele comorbidităţi care au fost menţionate de Comisia Superioară Medico Legală, care ar fi trebuit să fi fost asociate stării de comă, pentru a se fi impus transferul la ATI, nu aveau cum să fie observate de vreme ce copilul nu a fost examinat, nu a beneficiat nici măcar de monitorizare manuală a funcţiilor vitale şi a fost lăsat fără asistenţă medicală, intervale relativ lungi de timp, în condiţiile în care în caz de şoc toxico-septic asistenţa medicală trebuie să fie permanentă.

S-a apreciat că lipsa urmăririi şi examinării victimei, care erau obligaţia inculpatei A. ca medic de gardă, au făcut imposibilă prevederea corectă a evoluţiei imediate şi a complicaţiilor toxiinfecţiei alimentare de care a suferit F., fapt care a privat copilul de un tratament corespunzător stării în care se afla şi i-a facilitat decesul.

S-a mai arătat, totodată, că faptul că şansele de supravieţuire ale victimei ar fi fost reduse chiar şi în cazul aplicării unui tratament corespunzător într-o secţie ATI, aşa cum a reţinut instanţa de fond, nu o exonerează de răspundere pe inculpata intimată. S-a învederat că rata mică de supravieţuire, nu poate fi răpită pacientului printr-o asistenţă medicală necorespunzătoare.

S-a mai arătat că, culpa medicală a inculpatei intimate A., medic primar de boli infecţioase, o reprezintă actul medical precar pe care l-a oferit pacientei după apariţia stării toxico-septice, lipsind-o practic de orice şansă de supravieţuire, rata de supravieţuire neavând relevanţă, întrucât, aşa cum s-a arătat în practică, chiar şi o ipotetică rată minimală de 1% de supravieţuire trebuie să oblige medicul să ia toate măsurile pe care în mod obiectiv poate să le ia.

În concluzie, s-a arătat cu justeţe că, în aceste condiţii, fapta inculpatei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, prev. de art. 178 alin. (2) din C. pen. din 1968 - "În fine, dacă în analiza cauzei de faţă s-a pornit de la anumite afirmaţii ale martorilor P., V. şi K., instanţa conchide că, semnele clinice ale pacientei F. apărute în perioada sau imediat după febra de 42 de grade puteau fi observabile uşor în urma unui consult sau examen realizat de către medicul curant şi nu doar de către medicul legist, respectiv fiecare şansă de viaţă sau de supravieţuire irosită printr-o conduită neprofesională evidentă atrage răspunderea cadrului medical în culpă, iar zarurile aruncate într-un caz medical impun efectuarea tuturor actelor sau a manevrelor medicale recunoscute şi acceptate de către ştiinţa medicală, aşa cum într-o competiţie în care se utilizează zaruri, regulile jocului trebuie urmate şi respectate întocmai şi în niciun caz nu trebuie acceptată înfrângerea sau lupta cu boala într-o fază timpurie aşa cum a făcut-o personalul medical de la ATI care a încercat din răsputeri să salveze fără succes viaţa fetiţei. Din considerentele prezentate în cauza de faţă, instanţa reţine o culpă imediată şi directă a inculpatei A., în condiţiile în care eroarea medicală a aparţinut însuşi medicului şi a contribuit la împiedicarea valorificării şanselor de supravieţuire a pacientei F. care se afla într-o stare gravă şi, implicit, la decesul acesteia. Eroarea subiectivă a inculpatei angajează răspunderea sa penală, astfel încât, reţinând că, în concepţia legii penale române, culpa are relevanţă penală indiferent de gradul acesteia, instanţa apreciază că infracţiunea comisă de către inculpată este nejustificată şi imputabilă acesteia".

În consecinţă, în baza art. 448 pct. 1 din C. proc. pen. se vor respinge ca nefondate recursurile promovate în cauză, atât cel al inculpatei, cât şi cererea de recurs în casaţie formulată de partea responsabilă civilmente H. SA, persoană juridică ce a urmărit, în mod evident, aceleaşi interese juridice.

Văzând şi disp. art. 275 alin. (2) din C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpata A. şi de partea responsabilă civilmente H. SA pentru I. SA împotriva Deciziei nr. 715/A din data de 8 decembrie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurenta parte responsabilă civilmente la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurenta inculpată A. în solidar cu recurenta parte responsabilă civilmente H. SA pentru I. SA la plata către părţile civile C. şi B. a sumei de 11.900 RON, cu titlu de onorariu apărător ales şi a sumei de 2.900 de RON, cu titlu de cheltuieli de transport, reprezentând cheltuieli judiciare efectuate de părţi în procesul penal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iunie 2018.

Procesat de GGC - LM