Review petition inadmissibility: alleged prior dismissal of charges as procedural irregularity rather than new factual discovery under extraordinary appeal rules

Asupra apelului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 91/F din 16 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2018 (x/2018), în temeiul art. 459 alin. (2), (5), (7) rap. la art. 459 alin. (3) lit. e) şi art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. cu privire la Sentinţa penală nr. 25/F din data de 12 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în Dosarul nr. x/2/2013 (rămasă definitivă prin Decizia nr. 424/A din data de 11 decembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în Dosarul nr. x/2/2013).

În temeiul art. 460 alin. (1) din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de suspendare a executării hotărârii anterior menţionate în ceea ce îl priveşte pe revizuent.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat revizuentul la plata către stat a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

La data de 25 ianuarie 2018, a fost înregistrată pe rolul instanţei cererea prin care condamnatul A. (aflat la acel moment în stare de libertate, sustrăgându-se de la executarea pedepsei), prin avocatul său ales (cu drept de reprezentare), a solicitat, invocând cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., revizuirea Sentinţei penale nr. 25/F din data de 12 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în Dosarul nr. x/2/2013 (rămasă definitivă prin Decizia nr. 424/A din data de 11 decembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în Dosarul nr. x/2/2013).

Astfel, aceasta a solicitat, în temeiul art. 462 alin. (1) din C. proc. pen., anularea în parte a hotărârii definitive de condamnare, doar în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la infracţiunea de tentativă la omor calificat şi deosebit de grav şi pronunţarea, pentru această infracţiune, a unei soluţii de încetare a procesului penal, în temeiul art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. e) teza finală din C. proc. pen. (lipseşte o condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale).

De asemenea, a solicitat ca, odată cu admiterea în principiu a cererii, să se dispună, în temeiul art. 460 alin. (1) din C. proc. pen., suspendarea executării hotărârii supuse revizuirii.

În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că, prin hotărârea definitivă anterior menţionată (astfel cum a fost modificată în apel, sub aspectul individualizării pedepselor), inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 7 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea, între altele, a infracţiunii de tentativă la omor calificat şi deosebit de grav, prevăzută de art. 20 rap. la art. 174 - art. 175 lit. i) - art. 176 lit. b) C. pen. din 1969, în condiţiile în care, iniţial, procurorul care a declanşat ancheta judiciară, B., din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, ar fi dispus, printr-o ordonanţă care nu a fost niciodată infirmată (fără indicarea numărului şi datei acesteia), o soluţie de scoatere de sub urmărire penală cu privire la acea infracţiune (pe motiv că revizuentul nu ar fi avut participaţie la comiterea faptei), această împrejurare, dovedită printr-o declaraţie extrajudiciară a acelui fost procuror, autentificată la data de 22 ianuarie 2018 (ulterioară celei când a rămas definitivă hotărârea de condamnare), nefiind cunoscută la judecarea pe fond a cauzei. S-a mai arătat că, urmare dispunerii acelei pretinse soluţii, acţiunea penală era deja stinsă la momentul sesizării instanţei de judecată în cauza finalizată cu pronunţarea hotărârii definitive de condamnare, iar existenţa soluţiei respective invalidează acea hotărâre, atât sub aspectul legalităţii, cât şi al temeiniciei.

În susţinerea cererii astfel formulate şi motivate, unicul înscris de care revizuentul a înţeles să se folosească, conform art. 456 alin. (3) din C. proc. pen., pentru verificarea admisibilităţii în principiu a acesteia, astfel cum avocatul său ales a confirmat, la întrebarea instanţei, la termenul de judecată din data de 9 mai 2018, a fost copia certificată pentru conformitate cu originalul de pe duplicatul declaraţiei invocate, autentificată de notarul public D. sub nr. x din data de 22 ianuarie 2018 .

Pentru examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, curtea de apel a dispus, potrivit art. 459 alin. (1) din C. proc. pen., ataşarea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea definitivă de condamnare, ce a fost transmis instanţei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Între timp, revizuentul a fost încarcerat, la data de 13 martie 2018, la Penitenciarul Bucureşti-Rahova, în executarea pedepsei privative de libertate anterior menţionate, acesta fiind prezent personal în faţa curţii de apel la termenul de judecată din data de 9 mai 2018, când a fost pusă în discuţie admisibilitatea în principiu a cererii sale, susţinută de acesta, cu asistenţa juridică a avocatului ales, la fel ca şi solicitarea de suspendare a executării hotărârii atacate.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a constatat că cererea de revizuire dedusă judecăţii este inadmisibilă, întrucât împrejurarea invocată şi mijlocul de probă prezentat nu permit stabilirea existenţei unui temei legal pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac, nefiind îndeplinită astfel condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen., sens în care au fost reţinute următoarele aspecte:

Prin Sentinţa penală nr. 25/F din data de 12 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2013, în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală (sesizată prin rechizitoriul nr. x/2012 din data de 24 iulie 2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Serviciul Teritorial Bucureşti), pe lângă soluţiile de încetare a procesului penal, ca efect al intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale, pentru infracţiunile de încăierare, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen. din 1969 (fapta din data de 23 aprilie 2010) şi, respectiv, de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 180 alin. (2) din acelaşi cod (fapta din data de 6 iulie 2008, având ca persoană vătămată pe E.), a hotărât condamnarea, între alţii, a inculpatului A. (zis "F."), după cum urmează (pct. 23 din dispozitiv):

- la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1), (2) C. pen. din 1969 (fapta din data de 23 aprilie 2010);

- la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1), (2) C. pen. din 1969 (fapta din data de 6 iulie 2008);

- la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat şi deosebit de grav, prevăzută de art. 20 rap. la art. 174 - art. 175 lit. i) - art. 176 lit. b) C. pen. din 1969 (fapta din data de 6 iulie 2008, având ca persoane vătămate pe G. şi H.);

- la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de aderare la un grup infracţional organizat.

S-a constatat că infracţiunile anterior menţionate sunt concurente atât între ele, cât şi cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat anterior, prin Sentinţa penală nr. 438/2011 a Tribunalului Bucureşti (rămasă definitivă prin Decizia nr. 2737/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), la pedeapsa de 2 ani şi 9 luni închisoare.

În temeiul art. 36 alin. (1) rap. la art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, au fost contopite toate pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, fiind aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare, cu adăugarea unui spor de 9 luni închisoare şi s-au dedus din pedeapsa rezultantă de 8 ani şi 9 luni închisoare perioadele deja executate de acesta (22 martie 2006 - 1 martie 2007, 24 septembrie 2008 - 22 noiembrie 2008, 22 februarie 2013 - 7 martie 2013, 2 octombrie 2014 - 17 martie 2015, 19 martie 2015 - 8 septembrie 2015).

Cu privire la infracţiunea de tentativă la omor calificat şi deosebit de grav (singura la care se referă actuala cerere de revizuire), s-a reţinut în fapt că, la data de 6 iulie 2008, în incinta complexului comercial I., inculpatul A., împreună cu alţi trei inculpaţi (J., K. şi L.), acţionând în baza unei rezoluţii infracţionale preexistente, în cadrul unui atac declanşat de grupul din care făceau parte, au exercitat, folosind cuţite şi obiecte contondente, cu intenţia de a suprima viaţa victimelor, acte de violenţă asupra persoanelor vătămate G. şi H., cauzând celei dintâi leziuni care au necesitat circa 30 zile de îngrijiri medicale, iar celei din urmă leziuni care au impus 40 - 45 zile de îngrijiri medicale şi i-au pus viaţa în pericol.

În mod particular, în privinţa inculpatului A., s-a reţinut că acesta s-a implicat în mod activ în săvârşirea actelor de violenţă, aplicând lovituri persoanelor vătămate cu obiecte contondente, respectiv bucăţi de lemn luate dintr-un gard decorativ şi completând astfel acţiunile celorlalţi inculpaţi, îndreptate împotriva vieţii acelor persoane.

Prin Decizia nr. 424/A din data de 11 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând, între altele, apelul declarat de inculpatul A., a redus pedepsele aplicate acestuia (de la 3 ani închisoare la 2 ani închisoare, pentru prima infracţiune de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, de la 3 ani şi 6 luni închisoare la 2 ani închisoare, pentru a doua infracţiune de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, de la 8 ani închisoare la 7 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de tentativă la omor calificat şi deosebit de grav şi, respectiv, de la 6 ani închisoare la 5 ani închisoare, pentru infracţiunea de aderare la un grup infracţional organizat) şi, în urma contopirii acestora cu pedeapsa anterioară de 2 ani şi 9 luni închisoare, a stabilit spre executare, în regim de detenţie, ca pedeapsă rezultantă, pedeapsa cea mai grea, de 7 ani şi 6 luni închisoare (fără adăugarea vreunui spor), fiind menţinută dispoziţia de deducere a perioadelor deja executate anterior menţionate.

În declaraţia invocată în susţinerea cererii de revizuire, autentificată sub nr. x din data de 22 ianuarie 2018 de către notarul public D., declarantul B. a făcut următoarele afirmaţii: în cursul anului 2008, îşi desfăşura activitatea, ca procuror, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, secţia urmărire penală, supraveghind activitatea Serviciului de Investigaţii Criminale din cadrul D.G.P.M.B; în această calitate, a investigat un conflict între două grupări din sectorul 6 al municipiului Bucureşti (N. şi O.), desfăşurat în cursul aceluiaşi an în I., în cursul anchetei stabilindu-se că agresorii au fost membrii primei grupări, respectiv K., P., A. şi un individ poreclit "L.", care au fost cercetaţi, între altele, pentru infracţiunea de tentativă la omor şi faţă de care au fost luate măsuri preventive (reţinere şi arestare); după o perioadă, tot în I., a avut loc un alt scandal, protagonist fiind de această dată Q. şi mai mulţi membri ai firmei de pază R.; întrucât i s-a impus (fără a preciza de către cine) să dispună măsuri numai faţă de una dintre părţile implicate în acel scandal, a refuzat soluţionarea cauzei şi a solicitat "conducerii" ca dosarul să fie repartizat unităţii de parchet competente să o instrumenteze; a studiat cu atenţie probele aflate la dosar (fără a preciza despre care dosar era vorba) şi, urmărind imaginile video, a constatat că "agresorii au fost provocaţi de părţile vătămate" prin folosirea cuţitelor şi, mai mult, că unul dintre presupuşii agresori, respectiv A., la începutul scandalului, a părăsit zona conflictuală, refugiindu-se într-un magazin; a realizat că se încerca să i se impună o soluţie care nu era conformă realităţii şi a dispus, prin ordonanţă, scoaterea de sub urmărire penală pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, sub aspectul comiterii infracţiunilor de tulburare gravă a ordinii şi liniştii publice şi încăierare, la unitatea de parchet competentă; soluţia a fost menţionată în condica de serviciu, pentru care a semnat grefiera-şefă de la Parchetul de pe lângă Tribunal; ulterior, a aflat că această cauză a fost soluţionată, fără vreun suport legal, de către un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin conexare la alte cauze cu care nu avea nicio legătură.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că revizuirea este mijlocul procesual prin care pot fi atacate hotărârile judecătoreşti definitive ce conţin grave erori de fapt, prin exercitarea acesteia urmărindu-se înlăturarea numai a unor astfel de erori şi reexaminarea în fapt a cauzei, motiv pentru care este şi caracterizată, în doctrină şi jurisprudenţă, drept o cale extraordinară de atac de fapt. Prin urmare, pe această cale, nu pot fi invocate decât erori de judecată pe fondul cauzei, cauzate, între altele, în raport cu singurul caz de revizuire invocat în speţă (cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.), de necunoaşterea adevăratei situaţii de fapt de către instanţa de judecată, întrucât anumite fapte sau împrejurări nu i-au fost cunoscute, fiind descoperite abia ulterior rămânerii definitive a hotărârii atacate.

Or, în speţă, prin cererea de revizuire, astfel cum a fost motivată şi susţinută, nu a fost invocată o eroare de fapt la judecarea pe fond a cauzei în care a fost pronunţată hotărârea definitivă de condamnare, ci o pretinsă neregularitate procedurală referitoare la exercitarea acţiunii penale, având legătură cu legalitatea sesizării instanţei, care, de principiu, nu poate fi examinată pe această cale.

Pe de altă parte, s-a constatat că, în speţă, nu a fost invocată o împrejurare necunoscută la momentul judecării pe fond a cauzei, astfel cum prevede art. 453 alin. (1) lit. a) teza I din C. proc. pen.

Astfel, din actele dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (instanţa care a judecat cauza în ultim grad de jurisdicţie ordinară - apel şi a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare), a rezultat că, la termenul de judecată din data de 22 februarie 2017, avocatul ales al inculpatului A. a formulat o cerere de suplimentare a probatoriului, solicitând audierea martorului B. (autorul declaraţiei invocate în cererea de revizuire), indicând, ca teză probatorie, faptul că acesta a făcut, în spaţiul public, afirmaţii referitoare la acte procesuale efectuate de el în cauza dedusă judecăţii şi poate furniza informaţii despre acele acte, investigaţiile pe care le-a desfăşurat şi afirmaţiile sale în sensul că ar fi schimbat încadrarea juridică a faptelor şi ar fi rămas surprins de modul în care dosarul a ajuns în instanţă (aspecte care se regăsesc, în esenţă, şi în declaraţia extrajudiciară ulterioară a acelei persoane, prezentată în susţinerea cererii de revizuire), însă instanţa de judecată a respins cererea respectivă, cu motivarea că proba testimonială solicitată nu este utilă soluţionării cauzei, excedând obiectului judecăţii.

A rezultat, prin urmare, că împrejurarea invocată în cererea de revizuire, pretins a fi nouă, a fost cunoscută, în realitate, instanţei de apel, care a apreciat-o a nu avea legătură cu obiectul judecăţii şi, din acest motiv, a respins, ca nefiind utilă soluţionării cauzei, cererea de administrare a mijlocului de probă solicitat pentru a o dovedi (audierea, în calitate de martor, a numitului B., fost procuror).

În aceste condiţii, s-a reţinut că împrejurarea respectivă nu poate servi ca temei al cererii de revizuire, întrucât, în cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., este necesar ca împrejurarea invocată (ca element de fapt) să fie nouă, iar nu mijlocul de probă prin care se urmăreşte a fi dovedită. Mai mult, în speţă, intenţia autorului cererii de revizuire a fost de a substitui mijlocul de probă respins de la administrare de către instanţa care a judecat, printr-o hotărâre definitivă, fondul cauzei, cu un alt pretins mijloc de probă, obţinut în afara procesului penal (declaraţia extrajudiciară a persoanei a cărei audiere ca martor a fost respinsă, motivat, de către instanţa respectivă), fapt care, în mod evident, este inadmisibil.

De asemenea, s-a reţinut că împrejurarea la care s-a făcut referire nu este aptă să dovedească netemeinicia hotărârii definitive de condamnare a cărei revizuire se solicită, astfel cum prevede art. 453 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi alin. (4) teza I din C. proc. pen., întrucât, pe această cale, nu a fost invocată o eroare de fapt, a cărei înlăturare ar putea conduce la pronunţarea soluţiei diametral opuse, de achitare, ci o pretinsă neregularitate în exercitarea acţiunii penale şi sesizarea instanţei, care, în opinia autorului cererii, ar fi trebuit să împiedice trimiterea sa în judecată sau să determine, din partea instanţelor care au judecat fondul cauzei, o soluţie de încetare a procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. e) teza finală din acelaşi cod. Or, acest aspect nu ţine de temeinicia hotărârii respective (care se raportează exclusiv la situaţia de fapt stabilită prin aceasta) şi, ca atare, nu poate fi examinat pe calea revizuirii, care, astfel cum s-a evidenţiat, are ca unică finalitate înlăturarea unei eventuale erori de fapt, iar nu a unui pretins viciu de legalitate.

Faţă de toate aceste considerente, curtea de apel, în temeiul art. 459 alin. (2), (5), (7) rap. la art. 459 alin. (3) lit. e) şi art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. cu privire la hotărârea definitivă prin care s-a dispus condamnarea sa.

Întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 460 alin. (1) din C. proc. pen., suspendarea executării hotărârii a cărei revizuire se solicită poate fi dispusă numai odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire sau ulterior acesteia, iar în speţă, cererea revizuentului a fost respinsă, ca inadmisibilă, în considerarea argumentelor anterior expuse, s-a constatat, raportat la dispoziţiile respective, că inadmisibilă este şi cererea acestuia de suspendare a executării hotărârii anterior menţionate, fiind respinsă ca atare.

Împotriva Sentinţei penale nr. 91/F din 16 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2018 (x/2018) a declarat apel revizuentul A., dosarul fiind înregistrat pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 28 iunie 2018.

Prin motivele de apel, revizuentul a susţinut că în mod greşit a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea sa de revizuire, fundamentată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., în condiţiile în care a fost invocată o împrejurare de fapt nouă, ce nu a fost cunoscută de instanţă la momentul pronunţării soluţiei de condamnare pentru infracţiunea de tentativă la omor calificat şi deosebit de grav, sens în care a făcut referire la declaraţia autentificată de către notar a numitului B., fost procuror, care, dacă ar fi fost avută în vedere de către instanţă, ar fi fost de natură a conduce la o altă soluţie, înscrisul respectiv reliefând o altă situaţie de fapt decât cea avută în vedere de instanţa care a pronunţat soluţia de condamnare.

Astfel, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea soluţionării acesteia, ulterior admiterii în principiu a cererii de revizuire.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că apelul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele care urmează.

Revizuirea este calea extraordinară de atac prin care se îndreaptă erorile de judecată datorate necunoaşterii de către instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă a unor fapte şi împrejurări în raport de care aceasta nu corespunde legii.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când:

a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;

b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată;

c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;

d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;

e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia;

f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

În prezenta cauză, pe calea revizuirii, condamnatul A. a invocat dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în sensul existenţei unei împrejurări de fapt noi, ce nu a fost cunoscută de instanţă la momentul pronunţării soluţiei de condamnare pentru infracţiunea de tentativă la omor calificat şi deosebit de grav, făcând referire la o declaraţie a numitului B., fost procuror, autentificată la data de 22 ianuarie 2018 (ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare) în care se preciza că acesta, printr-o ordonanţă care nu a fost infirmată, ar fi dispus o soluţie de scoatere de sub urmărire penală cu privire la infracţiunea anterior menţionată.

Înalta Curte reţine că procedura de soluţionare a cererii de revizuire presupune, în prealabil, potrivit dispoziţiilor art. 459 alin. (2) C. proc. pen., analizarea admisibilităţii în principiu a acesteia, în cadrul analizei instanţa trebuind să verifice în primul rând dacă hotărârea care face obiectul cererii de revizuire este o hotărâre definitivă prin care s-a soluţionat fondul cauzei, după care urmează a fi analizate condiţiile prevăzute de art. 459 alin. (3) C. proc. pen.

Dispoziţiile art. 452 alin. (1) C. proc. pen. prevăd că pot fi supuse revizuirii hotărârile definitive, atât cu privire la latura civilă, cât şi cu privire la latura penală a cauzei, din formularea textului legal rezultând faptul că sunt supuse revizuirii hotărârile judecătoreşti definitive prin care se soluţionează conflictul de drept penal substanţial sau latura civilă provenită din infracţiune. Referitor la latura penală, sunt hotărâri prin care se soluţionează conflictul de drept penal substanţial cele prin care instanţa de judecată pronunţă o soluţie de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal.

Verificând cererea de revizuire, instanţa de fond a constatat că aceasta nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. e) C. proc. pen., împrejurarea invocată în susţinerea cererii şi mijlocul de probă prezentat nefiind de natură a permite stabilirea existenţei unui temei legal pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac.

La rândul său, Înalta Curte reţine că aspectele apreciate ca reprezentând fapte şi împrejurări noi, invocate de către revizuent în susţinerea cererii, au fost avute în vedere în etapa judecăţii în apel a cauzei, acestea fiind cunoscute de către instanţa de judecată, care a apreciat însă că nu au legătură cu obiectul judecăţii, respingând, ca nefiind utilă soluţionării cauzei, cererea formulată de apărătorul inculpatului A. (la termenul de judecată din data de 22 februarie 2017, în faţa instanţei de apel, care a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare) privind administrarea mijlocului de probă solicitat pentru a o dovedi, respectiv audierea, în calitate de martor, a numitului B., fost procuror, teza probatorie reliefând aspecte care, în esenţă, se regăsesc şi în declaraţia extrajudiciară a persoanei a cărei audiere ca martor a fost respinsă, prezentată în susţinerea cererii de revizuire.

În realitate, prin motivele invocate, apelantul revizuent nu a prezentat fapte sau împrejurări necunoscute instanţei, în sensul la care se referă legiuitorul în art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ci a invocat o pretinsă neregularitate procedurală referitoare la exercitarea acţiunii penale, având legătură cu legalitatea sesizării instanţei, care, în opinia sa, ar fi fost de natură să împiedice trimiterea sa în judecată sau să determine, din partea instanţelor care au judecat fondul cauzei, o soluţie de încetare a procesului penal, aspect care nu vizează temeinicia hotărârii criticate, neputând fi examinat pe calea unei cereri de revizuire.

Rezultă, aşadar, că susţinerile apelantului revizuent nu se încadrează în dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., astfel încât criticile formulate nu pot fi primite, soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire fiind temeinică şi legală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 91/F din 16 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2018 (x/2018).

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., apelantul revizuent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul revizuent, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 65 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 91/F din 16 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2018 (x/2018).

Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 265 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul revizuent, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 65 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 3 septembrie 2018.

Procesat de GGC - MM