Applicability of ne bis in idem to cumulative forestry offenses and the exclusion of prior administrative fines from res judicata due to lack of factual identity

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 186 din data de 31 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., cu aplicarea art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen. raportat la art. 6 C. proc. pen.., a art. 20 din Constituţia României raportat la art. 4 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor silvice prevăzute de art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, republicată (art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la 9 septembrie 2015), şi art. 109 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, republicată (art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la 9 septembrie 2015), ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

Totodată, s-a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român, prin Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, prin Ocolul Silvic C., ca fiind lipsită de interes, iar cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul emis la data de 3 octombrie 2016 în Dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş, a fost trimis în judecată inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor silvice prevăzute de art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, republicată (art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la 9 septembrie 2015), şi art. 109 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, republicată (art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la 9 septembrie 2015), ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut, sub aspectul situaţiei de fapt, că, la data de 24 decembrie 2014, în jurul orelor 09:00, inculpatul A. s-a deplasat în pădurea persoanei vătămate B., administrată de Ocolul Silvic C., judeţul Argeş, situată în comuna Sălătrucu, punctul "D.", judeţul Argeş, UP II, ua 87, unde, cu ajutorul unui topor, a tăiat fără drept (fără a fi marcat de către organele silvice) 3 arbori specia fag. După tăierea arborelui, inculpatul l-a sustras, prin târâre, cu ajutorul unui cal.

Ulterior, la data de 11 iulie 2015, în jurul orelor 09:30, acelaşi inculpat s-a deplasat, din nou, în pădurea persoanei vătămate B., administrată de Ocolul Silvic C., judeţul Argeş, situată în comuna Sălătrucu, punctul "D.", judeţul Argeş, UP II, ua 87, unde, cu ajutorul unui topor, a tăiat, fără drept (fără a fi marcat de către organele silvice) 3 arbori specia fag şi un arbore specia cătină. După tăierea arborelui, inculpatul l-a sustras, prin târâre, cu ajutorul unui cal.

Din adresele Ocolului Silvic C., judeţul Argeş, a rezultat că pădurea de unde au fost tăiaţi şi sustraşi arborii de către inculpatul A. face parte din fondul forestier naţional, proprietate privată a numitei B.; volumul celor 7 arbori tăiaţi şi sustraşi de către inculpat este de 3,261 mc; valoarea celor 5 arbori este de 838 RON fără TVA; preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data comiterii faptelor este de 85 RON/mc, respectiv 115 RON/mc; valoarea prejudiciului produs este de 7,29 ori mai mare decât preţul mediu pe picior al unui metru cub de masă lemnoasă.

În probaţiune au fost reţinute: procesul-verbal de cercetare la faţa locului; adresele nr. x/2015, nr. x1/2016, nr. x2/2016 şi nr. x3/2016 ale Ocolului Silvic C.; declaraţiile inculpatului, ale martorilor şi ale persoanei vătămate; procesele-verbale de constatate a contravenţiei nr. x şi x4; fişa de cazier judiciar a inculpatului; caracterizarea privind pe inculpat.

Prin încheierea din data de 17 noiembrie 2016, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul întocmit în data de 3 octombrie 2016, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii cauzei.

La termenul din data de 20 aprilie 2017, inculpatul, prezent personal, a arătat că recunoaşte faptele pentru care a fost trimis în judecată, doreşte soluţionarea cauzei în procedura simplificată şi este de acord să presteze muncă în folosul comunităţii.

La acelaşi termen, instanţa, din oficiu, a pus în discuţie aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 6 C. proc. pen. şi art. 4 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind principiul ne bis in idem.

În acest sens, analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, în cursul anului 2015, inculpatul a fost surprins de două ori de organele silvice de control tăind ilegal şi sustrăgând material lemnos din fondul forestier naţional. De fiecare dată, organele silvice au procedat la întocmirea unui proces-verbal de contravenţie, aplicând sancţiuni pecuniare pentru faptele de tăiere şi ridicare de arbori.

Din înscrisurile aflate în dosarul de urmărire penală s-a reţinut că au fost emise Procesele-verbale de contravenţie nr. x (nr. x) din 9 ianuarie 2015 - prejudiciu 419,4 RON (sub pragul prevăzut de art. 107 alin. (1) lit. a) din Codul silvic) şi seria DSA nr. 0007316 (nr. 2) din 22 iulie 2015 - prejudiciu 418,6 RON (sub pragul prevăzut de art. 107 alin. (1) lit. a) din Codul silvic), ambele fiind comunicate contravenientului, unul sub semnătură la momentul întocmirii acestuia, iar altul prin intermediul poştei române.

Analizând comparativ cele două procese-verbale şi actul de sesizare a instanţei, judecătorul fondului a constatat că sancţiunile contravenţionale au fost aplicate pentru aceleaşi fapte pentru care s-a dispus trimiterea în judecată în prezenta cauză. Astfel, s-a apreciat că există identitate între numărul de arbori tăiaţi şi sustraşi, prejudiciul produs, iar încadrarea juridică a infracţiunii vizează art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, respectiv valoarea prejudiciului produs nu depăşeşte limita prevăzută la lit. a), dar fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs depăşeşte limita prevăzută la lit. a). S-a mai reţinut că răspunderea contravenţională a fost antrenată, cele două procese-verbale fiind trimise în debit la autoritatea administrativă.

În raport cu aceste aspecte, prima instanţă a pus în discuţie principiul ne bis in idem.

Astfel, s-a reţinut că, potrivit art. 6 C. proc. pen., nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică.

Pe de altă parte, potrivit art. 4 din Protocolul 7 la Convenţia europeană asupra drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi Stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acelui Stat.

S-a mai arătat că sistemul european de protecţie nu este compus doar din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, ci şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, acestea formând împreună un bloc de convenţionalitate care, potrivit legii fundamentale a Statului Român (art. 20 din Constituţie), are prioritate faţă de dreptul intern, în sensul că urmează a fi aplicat ca atare de către instanţele de judecată. Prin prisma jurisprudenţei CEDO, articolul 4 din Protocolul 7 are ca şi finalitate interzicerea repetării urmăririlor penale definitiv încheiate (hot. CEDO în cauza Gradinger vs. Austria).

În ceea ce priveşte noţiunea de procedură penală şi urmărire penală, Curtea europeană a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa că textul art. 4 al Protocolului nr. 7 trebuie interpretat în lumina principiilor generale care privesc termenii de acuzaţie penală şi pedeapsă prevăzute la art. 6 şi 7 ale Convenţiei (vz. hot. CEDO în cauza Ruotsalainen vs. Finlanda).

S-a arătat că incidenţa într-o cauză penală a principiului ne bis in idem presupune aşadar întrunirea a trei elemente: a) determinarea naturii primului set de sancţiuni: dacă acestea se circumscriu sau nu noţiunii de "acuzaţie penală"; b) identificarea elementului idem: dacă faptele din prima procedură şi cele din a doua procedură sunt identice; c) cercetarea elementului bis: dacă a existat o dublare a procedurilor.

Analizându-se cele trei elemente, în raport de specificul prezentei cauze, s-au reţinut următoarele:

1. La determinarea naturii primului set de proceduri, Curtea de la Strasbourg a consacrat pentru prima dată în 1976 trei criterii, denumite "criteriile Engel" care trebuie luate în considerare la stabilirea faptului dacă într-o anumită cauză a fost sau nu vorba de o acuzaţie penală: clasificarea juridică a faptului ilicit, conform legislaţiei naţionale, natura acestui fapt şi gradul de gravitate al pedepsei pe care persoana vizată riscă să o primească. Potrivit Curţii, primul criteriu este esenţial, în timp ce ultimele două ultimele două nu se impun a fi îndeplinite cumulativ, ci doar alternativ (hot. CEDO în cauzele Engel s.a. vs. Olandei şi, ulterior, Demicoli vs. Malta).

În dreptul intern, anumite fapte care deşi au o conotaţie penală, datorită gradului scăzut de pericol social nu sunt calificate drept infracţiuni, ci doar contravenţii. În categoria acestora se înscriu şi contravenţiile incriminate art. 8 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 171/2010. Valoarea socială ocrotită prin prevederea acestor contravenţii este tocmai protecţia integrităţii fondului forestier naţional, similară celei a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 46/2008. Aşadar, aceeaşi valoare socială este protejată şi penal şi contravenţional.

În acelaşi timp, s-a reţinut că norma contravenţională asemenea celei penale a fost direcţionată către toate categoriile de destinatari şi nu doar către un grup cu statut special, iar scopul său primar a fost pedepsirea şi sancţionarea, trăsături care sunt caracteristice pedepselor penale.

Or, tocmai această dublă ocrotire a valorii sociale şi direcţionare generală a normei contravenţionale către toţi cetăţenii, impunându-le un anumit comportament şi alăturând acestei cerinţe o sancţiune, a determinat Curtea a asimila procedura contravenţională celei penale (hot. CEDO în cauzele Anghel vs. România; Ezeh vs. Regatul Unit; Uzturk vs. Germania).

În consecinţă, s-a apreciat că natura faptelor pentru care inculpatul a fost sancţionat contravenţional prin cele 2 procese-verbale se încadrează în sfera expresiei de acuzaţie penală, în sensul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană.

2. Identificarea elementului idem.

Potrivit art. 8 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 171/2010, constituie contravenţii silvice următoarele fapte:

a) tăierea, ruperea sau scoaterea din rădăcini a arborilor, fără drept, precum şi distrugerea ori vătămarea de arbori, puieţi, pomi de Crăciun ori lăstari din fondul forestier naţional sau tăierea, ruperea sau scoaterea din rădăcini a arborilor, fără drept, precum şi distrugerea ori vătămarea de arbori de pe terenurile cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier naţional, dacă valoarea prejudiciului, stabilită potrivit legii, este de până la de 5 ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior. Se exceptează seminţişul utilizabil vătămat în parchetele autorizate la exploatare în limitele de suprafaţă admise, prevăzute în instrucţiunile privind termenele, modalităţile şi perioadele de colectare, scoatere şi transport al materialului lemnos;

b) furtul ori însuşirea arborilor tăiaţi cu drept sau fără drept, a puieţilor, pomilor de Crăciun ori a lăstarilor din fondul forestier naţional sau a pomilor de Crăciun din culturi specializate sau furtul ori însuşirea arborilor tăiaţi cu drept sau fără drept de pe terenurile cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier naţional, dacă valoarea prejudiciului, stabilită conform legii, este de până la de 5 ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

Potrivit art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, "tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate, constituie infracţiune silvică şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului produs nu depăşeşte limita prevăzută la lit. a), dar fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs depăşeşte limita prevăzută la lit. a)";

Potrivit art. 109 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, "furtul de arbori doborâţi sau rupţi de fenomene naturale ori de arbori, puieţi sau lăstari care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini, din păduri, perdele forestiere de protecţie, din terenuri degradate care au fost ameliorate prin lucrări de împădurire şi din vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional, precum şi al oricăror altor produse specifice ale fondului forestier naţional constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a materialului lemnos depăşeşte valoarea prevăzută la lit. a)".

Comparând textele care consacră răspunderea contravenţională cu normele penale din legea specială, instanţa de fond a apreciat că faptele care au dat naştere amenzilor contravenţionale sunt, în esenţă, aceleaşi cu cele pentru care s-au declanşat procedurile penale împotriva inculpatului, ambele caracterizându-se prin acţiunile de tăiere, rupere sau scoatere din rădăcini a arborilor, fără drept, respectiv furtul de arbori doborâţi, rupţi de fenomene naturale ori tăiaţi, scoşi din rădăcini.

În cauza Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei, Curtea europeană a statuat irelevanţa unor abordări diferite a faptelor în dreptul intern, diversitatea abordărilor fiind doar o sursă de incertitudine juridică incompatibilă cu dreptul fundamental garantat de art. 4 din Protocolul nr. 7. Ca atare, identitatea de infracţiuni urmează a fi stabilită pe criteriul identităţii dintre fapte, indiferent de statutul lor juridic. S-a constatat, aşadar, îndeplinirea acestei condiţii.

3. Cercetarea elementului bis.

Sub acest aspect, s-a arătat că scopul art. 4 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia europeană este de a interzice repetarea procedurilor care s-au concretizat cu o hotărâre definitivă. Hotărârea este definitivă în sensul acestei prevederi dacă a dobândit autoritate de lucru judecat, adică a devenit irevocabilă, în sensul că nu mai este posibilă exercitarea căilor legale ordinare sau părţile au epuizat aceste căi ori au lăsat să curgă termenele fără a se folosi de căile existente (hot. CEDO în cauza Tsonyo Tsonev vs. Bulgaria).

În speţa de faţă, ambele procese-verbale au fost comunicate inculpatului-contravenient, primul prin intermediul serviciilor poştale, iar cel de al doilea sub semnătură. Niciunul din procesele-verbale de contravenţie nu a fost atacat în instanţă în termenul de 15 zile de la comunicarea lor către inculpat, astfel că, la expirarea termenelor, procesele-verbale, căpătând valoarea de titluri executorii, au devenit definitive. Condamnarea administrativă suferită de inculpat a devenit, astfel, definitivă în înţelesul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană anterior declanşării procedurilor penale împotriva inculpatului.

Instanţa de fond a mai reţinut şi faptul că legislaţia în vigoare interzice atât tăierea fără drept a arborilor, cât şi furtul ori însuşirea arborilor tăiaţi fără drept, însă răspunderea care urmează a se antrena în sarcina autorului este diferită, în raport de valoarea prejudiciului.

Astfel, în măsura în care prejudiciu este de până la de 5 ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior se va antrena răspunderea contravenţională, în timp ce răspunderea penală se antrenează pentru fapte care generează un prejudiciu superior valorii menţionate anterior.

Încadrarea juridică a faptelor săvârşite cade în sarcina agenţilor statului şi nicidecum a inculpatului, acesta având doar obligaţia de a respecta legea, în speţă de a se abţine de la săvârşirea de fapte care constituie încălcări la normele legale. Aşadar, încadrarea juridică eronată a faptei săvârşite nu poate fi imputată autorului acesteia. În atare condiţii, cade în sarcina organului silvic care constată săvârşirea unei fapte de natura celei descrise la art. 108 alin. (1) lit. a) sau b din Legea nr. 46/2008 de a verifica în ce măsură aceasta constituie contravenţie sau, după caz, infracţiune.

De altfel, chiar în cuprinsul Legii nr. 171/2010, s-a dispus în sensul că pentru a asigura posibilitatea identificării de către agenţii constatatori a situaţiilor de repetare a aceleiaşi fapte de către contravenient, pentru aplicarea sancţiunilor majorate/complementare, după caz, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură asigură, în cadrul SUMAL, realizarea şi funcţionarea Sistemului naţional de evidenţă informatizată a contravenţiilor silvice, denumit în continuare SNEICS. Agenţii constatatori prevăzuţi la art. 24 alin. (1) au drept de interogare a SNEICS (art. 43).

Ca urmare, s-a arătat că, în speţă, în mod corect, organul silvic a încheiat primul proces-verbal, reţinând că, în raport cu valoarea prejudiciului creat, nu sunt întrunite condiţiile pentru antrenarea răspunderii penale.

Tot în mod corect, acelaşi organ silvic nu a emis la momentul constatării celei de a doua faptă procesul-verbal de contravenţie, însă, în mod eronat, nu a procedat de îndată la efectuarea de cercetări pentru a identifica fapte similare săvârşite în ultimele 12 luni de acelaşi autor şi care, prin prisma prejudiciului creat, implicau antrenarea răspunderii penale.

În măsura în care se efectuau asemenea verificări, s-ar fi constatat că faptele inculpatului întruneau elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 107 alin. (1) lit. a) şi 109 alin. (1) lit. a) din Codul silvic şi s-ar fi întocmit în locul celui de al doilea proces-verbal un act de sesizare al organelor competente. Lipsa de diligenţe a organului de control silvic a condus, aşadar, la emiterea unui act sancţionator definitiv care, în lumina legislaţiei comunitare şi nu numai, împiedică o nouă judecare a aceloraşi fapte, chiar şi pe un alt temei de drept.

Susţinerile Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş cu privire la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 6 C. proc. pen. şi art. 4 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care inculpatul nu a fost sancţionat anterior printr-o hotărâre penală definitivă, nu au putut fi primite de către prima instanţă.

Instanţa a reţinut, raportându-se la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, că autorităţile pot aplica o singură dată o sancţiune cu caracter penal, indiferent dacă aceasta este calificată în dreptul intern ca fiind contravenţională sau penală şi independent dacă această sancţiune este aplicată de o autoritate judiciară sau administrativă. Art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleaşi fapte, o combinaţie de sancţiuni fiscale şi penale. Însă, atunci când sancţiunea fiscală îmbracă un caracter penal şi este rămasă definitivă, nu se mai poate desfăşura o urmărire penală împotriva aceleiaşi persoane. C.J.U.E. a susţinut că, pentru a determina dacă o sancţiune are caracter penal se vor avea în vedere criteriile Engel din jurisprudenţa CEDO (C.J.U.E., Marea cameră, Aklagaren c. Hans Akerberg Fransson).

Nu în ultimul rând, s-a notat că principiul ne bis in idem îşi găseşte aplicabilitatea chiar şi în situaţiile în care s-au dispus soluţii de încetare a procesului penal (netrimitere în judecată) de către organele judiciare ale unui stat membru al Uniunii Europene. Astfel, s-a apreciat că soluţia pronunţată de procuror, prin care s-a evocat fondul cauzei, rămasă definitivă, chiar şi fără intervenţia instanţei, este asimilată unei hotărâri penale definitive şi atrage incidenţa principiului ne bis in idem (C.J.U.E., hotărârile nr. C-187/01 şi C385/01 din 11 februarie 2003 pronunţate în cazurile reunite Gozutok şi Brugge).

Or, dacă răspunderea penală nu mai poate fi antrenată împotriva unei persoane cercetate anterior şi faţă de care procurorul a dispus o măsură de netrimitere în judecată, fără impunerea vreunei obligaţii, cu atât mai mult această răspundere nu mai poate fi antrenată împotriva unei persoane care a fost cercetată anterior şi sancţionată, chiar şi de către o autoritate administrativă.

În concluzie, apreciind întrunite, în cauză, toate cele trei componente ale principiului ne bis in idem, având în vedere prevederile art. 6 C. proc. pen., ale art. 4 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi principiul priorităţii tratatelor internaţionale privind drepturile omului în faţa legislaţiei naţionale, consacrat de art. 20 din Constituţie, judecătorul fondului a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru comiterea infracţiunilor de tăiere ilegală de arbori şi furt de arbori, reţinând ca temei al încetării procesului penal dispoziţiile art. 16 lit. h) C. proc. pen. cu referire la art. 6 din C. proc. pen.

În ce priveşte latura civilă a cauzei, prima instanţă a reţinut că, în faza de urmărire penală, s-a constituit parte civilă Statul Român, prin Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, prin Ocolul Silvic C., cu suma de 1.039,06 RON.

Potrivit art. 25 alin. (5) C. proc. pen., în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepţia prescripţiei, i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În raport de soluţia pronunţată, s-a constatat că instanţa rămâne învestită cu soluţionarea laturii civile.

La termenul din data de 18 mai 2015, inculpatul a recunoscut pretenţiile părţii civile, arătând că este de acord să le achite, condiţii în care, în temeiul art. 23 alin. (3) C. proc. pen., s-a apreciat că s-ar impune admiterea acţiunii civile formulată de Statul Român, prin Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, prin Ocolul Silvic C., în sensul obligării inculpatului la plata sumei de 1.039,06 RON.

Pe de altă parte, însă, instanţa de fond a reţinut că aceleaşi despăgubiri au fost menţionate şi prin cele două procese-verbale de contravenţie, rămase definitive. În aceste condiţii, s-a considerat că partea civilă are la îndemână un titlu executoriu care îl poate opune inculpatului pentru a-şi recupera prejudiciul, motiv pentru care s-a apreciat că acţiunea civilă este lipsită de interes, fiind respinsă ca atare.

Împotriva sentinţei penale mai sus menţionate au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş şi partea civilă Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş.

În motivarea apelului procurorul a arătat că soluţia instanţei de judecată este nelegală întrucât dispoziţiile art. 6 C. proc. pen. condiţionează aplicarea principiului non bis in idem de preexistenţa unei hotărâri penale definitive (în sensul legii române), discuţia neputând fi purtată decât pe tărâmul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, criteriile ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene în aprecierea caracterului penal al unei sancţiuni diferind de cele naţionale. Totodată, s-a arătat că trebuie avut în vedere caracterul subsidiar al răspunderii contravenţionale, potrivit art. 1 din O.G. nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor, legea contravenţională apărând valori sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală. Aşa fiind, în condiţiile în care există probe cu privire la caracterul infracţional al unei fapte, o persoană ar putea fi urmărită şi condamnată pentru aceasta chiar dacă anterior a fost sancţionată contravenţional, demarcaţia clară dintre ilicitul penal şi cel contravenţional excluzând posibilitatea reţinerii, în acelaşi timp, a celor două forme de răspundere. Subsidiaritatea dreptului contravenţional faţă de dreptul penal rezultă şi din normele speciale de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor. De fiecare dată se prevede expres că faptele descrise constituie contravenţii dacă nu sunt comise în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni.

În plus, s-a apreciat că trebuie avute în vedere şi circumstanţele cauzelor în care Curtea Europeană a statuat cu privire la caracterul penal, în sensul autonom al Convenţiei, al procedurii contravenţionale din dreptul român, precum şi drepturile reclamate a fi încălcate. În aceste condiţii, s-a considerat că sancţiunea aplicată printr-un proces-verbal de contravenţie pentru o faptă care, de fapt, întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, nu se bucură de autoritate de lucru judecat şi nu poate fi opozabilă instanţei penale.

În motivarea apelului, Regina Naţională a Pădurilor - Romsilva a menţionat că faptele săvârşite de inculpat constituie infracţiunile prevăzute de art. 107 şi 109 din Legea nr. 46/2008 şi că, în mod greşit, prima instanţă a respins acţiunea civilă.

Prin Decizia penală nr. 757/A din 8 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi cauze cu minori şi de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş şi de partea civilă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva prin Direcţia Silvică Argeş, împotriva Sentinţei penale nr. 186 din data de 31 mai 2017, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, în Dosarul nr. x/2016, intimat inculpat fiind A., dispunându-se ca cheltuielile judiciare avansate de stat să rămână în sarcina acestuia.

Analizând sentinţa apelată, prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 şi urm. C. proc. pen., Curtea a constatat că aceasta este legală şi temeinică, iar apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş şi de partea civilă Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva sunt nefondate, pentru următoarele motive:

Astfel, Curtea a arătat că prima instanţă a analizat temeinic mijloacele de probă administrate în cauză, reţinând în mod corect situaţia de fapt şi aplicând în mod judicios jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 4 din Protocolul 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care şi-a însuşit în totalitate argumentele expuse în sentinţă, urmând doar să răspundă punctual criticilor aduse de procuror prin motivele de apel.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat deseori cu privire la aplicarea principiului ne bis in idem, statuând, printre altele, că autorităţile pot aplica o singură dată o sancţiune cu caracter penal în sensul Convenţiei europene, indiferent dacă aceasta este calificată în dreptul intern ca fiind contravenţională sau penală şi independent dacă sancţiunea este aplicată de o autoritate judiciară sau administrativă (cauza Franz Fischer c. Austriei). Din această jurisprudenţă rezultă că aplicarea unei amenzi contravenţionale pentru o faptă nu mai permite ulterior desfăşurarea unui proces penal şi condamnarea autorului, dacă fapta respectivă constituie în acelaşi timp şi o infracţiune.

În accepţiunea Curţii Europene, o hotărâre este definitivă, în sensul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, atunci când acea hotărâre a intrat sub autoritatea lucrului judecat (cauzele Tsonyo Tsonev c Bulgariei şi Sergey Zolotukhin c Rusiei). Astfel, o sentinţă deja pronunţată pentru soluţionarea unei fapte penale are caracter de obstrucţionare a urmăririi. Dacă infracţiunile săvârşite pe teritoriul unui stat pot fi judecate atât de o instanţă, cât şi de autorităţile administrative (de exemplu, jandarmerie sau poliţie), atunci hotărârile judecătoreşti pot constitui, conform procedurii penale, o piedică pentru procedurile administrative ulterioare, aşa cum şi sancţiunile dictate de jandarmerie sau poliţie pot avea ca efect obstrucţia procedurilor judiciare pentru aceeaşi faptă.

Austria a depus o declaraţie referitoare la art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, conform căreia acest articol este aplicabil în Austria doar pentru procedurile penale judiciare, însă Curtea Europeană a decretat această declaraţie ca nevalabilă. Curtea Europeană a atras atenţia asupra faptului că, în cazul obstrucţiei unei sentinţe penale, nu contează cine pronunţă sentinţa mai întâi: instanţa sau autoritatea administrativă (poliţia, jandarmerie sau, în cauza de faţă, organul silvic). Astfel, Curtea a constatat o violare a art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie din partea Austriei, deoarece, în urma unei pedepse aplicate de către organele administrative (poliţie), pentru conducerea autoturismului sub influenţa alcoolului, a fost pronunţată şi o sentinţă judecătorească pentru aceeaşi faptă - ucidere din culpă ca urmare a conducerii unui autoturism sub influenţa alcoolului (cauza Franz Fischer c. Austriei).

În consecinţă, din moment ce autorităţile statului l-au sancţionat contravenţional pe inculpatul A. pentru săvârşirea la data de 11 iulie 2015 a faptei de tăiere, fără drept, a trei arbori specia fag şi a unui arbore specia cătină, această faptă nu poate fi ulterior încadrată de alte organe ale statului român ca fiind infracţiune, iar inculpatul să fie din nou sancţionat.

Aceste considerente nu se opun atragerii răspunderii penale faţă de persoanele care săvârşesc faptele incriminate ca infracţiuni de art. 107 alin. (1) lit. b) şi 109 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, însă, obligă organele silvice ca, la momentul constatării abaterilor la regimul silvic, să verifice dacă persoana respectivă a mai săvârşit alte contravenţii în interval de un an, iar în cazul în care constată că prejudiciul produs de ultima faptă cumulat cu cel produs de faptele anterioare depăşeşte valoarea prevăzută de lege, să constate că fapta constituie infracţiune şi să sesizeze organele competente, fără ca pentru ultima faptă să mai încheie şi un proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.

Curtea de apel a arătat că argumentele expuse anterior sunt aplicabile şi în ceea ce priveşte apelul părţii civile vizând soluţionarea acţiunii penale.

Cu privire la latura civilă, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că partea civilă deţine deja un titlu executoriu întrucât despăgubirile solicitate în procesul penal au fost acordate prin cele două procese-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, în termen legal, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. şi arătând, în esenţă, că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. cu privire la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, republicată (art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la data de 9 septembrie 2015), şi art. 109 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 republicată (art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la data de 9 septembrie 2015), nefiind incident principiul non bis in idem şi nici dispoziţiile art. 4 din Protocolul nr. 7, având în vedere că respectivele infracţiuni prezintă caracteristici relativ asemănătoare unor infracţiuni de obicei, reprezentând infracţiuni de simplă repetare, când legiuitorul prevede expres câte acte de executare trebuie comise pentru ca fapta să aibă relevanţă penală. Cu privire la acest aspect, s-a mai arătat că, în cazul infracţiunilor de simplă repetare, intră în conţinutul infracţiunii unice ambele acte de executare realizate succesiv de aceeaşi persoană, situaţie în care legiuitorul stabileşte caracterul infracţional al ansamblului faptic repetitiv, iar nu al ultimei fapte.

Totodată s-a arătat că, în mod greşit, instanţele inferioare au apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Protocolul nr. 7, având în vedere că într-o anumită perioadă de timp au fost săvârşite mai multe acte materiale de tăiere sau sustragere de arbori, prin care s-a produs prejudiciul stabilit de norma de incriminare, împrejurare în care respectivele acte, în mod cumulat, denotă periculozitatea activităţilor făptuitorului şi îmbracă caracter infracţional. Ca urmare, acuzaţia penală în cazul infracţiunilor indicate poate fi formulată doar ulterior săvârşirii celui de-al doilea act de executare şi în condiţiile de incriminare prevăzute de lege.

De asemenea, s-a solicitat a se avea în vedere caracterul subsidiar al răspunderii contravenţionale, potrivit art. 1 din O.G. nr. 2/2001, legea contravenţională apărând valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală.

În raport de cele expuse pe larg în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apreciind că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte, prin încheierea din 29 martie 2018, a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti împotriva Deciziei penale nr. 757/A din 8 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, dispunând trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie la completul competent şi fixând termen de judecată în şedinţă publică la data de 10 mai 2018, cu citarea părţilor.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Astfel, se constată că, în actuala reglementare, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

În speţă, se constată că, prin cererea de recurs în casaţie formulată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., arătând, în esenţă, că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, republicată (art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la data de 9 septembrie 2015), şi art. 109 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 republicată (art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la data de 9 septembrie 2015), dat fiind faptul că, în raport cu natura juridică a acestor fapte penale (infracţiuni unice de obicei, care capătă caracter penal doar prin realizarea succesivă a două activităţi imputabile de către aceeaşi persoană şi numai în măsura în care se produce prejudiciul stabilit de norma de incriminare) şi faţă de caracterul subsidiar al răspunderii contravenţionale (reglementat de art. 1 din O.G. nr. 2/2001), în cauză nu este incident principiul non bis in idem şi nici dispoziţiile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.

Înalta Curte reţine că, prin prisma cazului de recurs în casaţie reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în acele situaţii în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen. (respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se încetarea procesului penal. Pentru a se constata incidenţa acestui motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal trebuie apreciată prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.

Se observă, aşadar, că se circumscrie acestui caz de recurs în casaţie critica soluţiei de încetare a procesului penal întemeiată greşit pe existenţa autorităţii de lucru judecat.

Prin autoritate de lucru judecat se înţelege puterea sau forţa acordată de lege hotărârii judecătoreşti definitive de a fi executată şi de a împiedica o nouă urmărire pentru aceeaşi faptă. Aşadar, autoritatea de lucru judecat are, ca şi consecinţe, un efect pozitiv, dând hotărârii caracter executoriu, şi unul negativ, constituind o piedică în calea exercitării acţiunii penale.

Efectul negativ al autorităţii de lucru judecat presupune incidenţa principiului ne bis in idem, prevăzut explicit de actualul legiuitor în cuprinsul art. 6 C. proc. pen., potrivit căruia nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub o altă încadrare juridică, acest text de lege transpunând, la nivel naţional, reglementările internaţionale în materie, respectiv Capitolul 3 din Convenţia de punere în aplicare a acordului Schengen, Convenţia de la Bruxelles cu privire la principiul ne bis in idem şi art. 4 din Protocolul 7 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.

Se constată, astfel, că, la nivel naţional, principiul ne bis in idem este constituit pe baza unei duble identităţi, de persoană şi de faptă, în sens material, identitatea de cauză (de temei juridic) fiind înlăturată prin efectul dispoziţiilor art. 6 C. proc. pen., ce prevăd expres că regula funcţionează chiar dacă faptei i s-ar da o altă încadrare juridică. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care a stabilit că, pentru aplicarea acestui principiu, se impune ca faptele materiale şi inculpatul să fie aceleaşi în ambele proceduri desfăşurate în faţa instanţelor (cauza C-467/04, Gasparini şi alţii), coincidenţa faptelor trebuind înţeleasă nediferenţiat de circumstanţe şi independent de încadrarea lor juridică (cauza C-436/04, Leopold Henri van Esbroek).

În jurisprudenţa sa, Curtea europeană a drepturilor omului a statuat că pentru a se reţine aplicabilitatea principiului ne bis in idem trebuie verificate trei aspecte (condiţii), respectiv dacă primul set de sancţiuni se circumscrie sau nu noţiunii de "acuzaţie penală", folosindu-se, în acest sens, criteriile "Engel", dacă faptele din cele două proceduri sunt identice (elementul idem) şi dacă a existat o dublare a procedurilor (elementul bis).

Procedând la verificarea incidenţei în cauză a principiului ne bis in idem, în raport cu reglementările interne şi internaţionale, Înalta Curte constată, contrar celor reţinute de instanţele de fond şi apel, că cele trei condiţii statuate în jurisprudenţa europeană în materie şi preluate apoi în legislaţia internă, nu sunt întrunite în privinţa inculpatului A., având în vedere că acesta nu a mai fost anterior cercetat/judecat/sancţionat pentru săvârşirea faptelor pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată prin Rechizitoriul nr. x/2015 din 3 octombrie 2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş.

Astfel, prin rechizitoriul mai sus menţionat, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor silvice prevăzute de art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, republicată (art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la data de 9 septembrie 2015), şi art. 109 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 republicată (art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la data de 9 septembrie 2015), constând în aceea că, în zilele de 24 decembrie 2014 şi 11 iulie 2015, a tăiat, fără drept (fără a fi marcaţi de către organele silvice), şi, ulterior, a sustras, 7 arbori (6 specia fag şi unul specia cătină) din pădurea persoanei vătămate B., administrată de Ocolul Silvic C., judeţul Argeş, ce face parte din fondul forestier naţional, situată în comuna Sălătrucu, punctul "D.", judeţul Argeş, UP II, ua 87, rezultând un prejudiciu de 7,29 ori mai mare decât preţul mediu pe picior al unui metru cub de masă lemnoasă, respectiv în valoare de 838 RON fără TVA.

În urma acestei sesizări, procedând la analizarea înscrisurilor de la dosar, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, în cursul anului 2015, inculpatul a fost surprins, de două ori, de organele de control tăind ilegal şi sustrăgând material lemnos din fondul forestier naţional, de fiecare dată fiind întocmit câte un proces-verbal de contravenţie (nr. x/2015, seria DSA nr. 0007292, şi nr. 2/2015 nr. x) prin care s-au aplicat sancţiuni pecuniare pentru faptele de tăiere şi ridicare de arbori. S-a reţinut, totodată, că sancţiunile contravenţionale au fost aplicate pentru aceleaşi fapte pentru care s-a dispus trimiterea în judecată în prezenta cauză, precum şi că răspunderea contravenţională a fost antrenată, cele două procese-verbale fiind trimise în debit la autoritatea administrativă. Instanţa de apel şi-a însuşit atât situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, cât şi argumentaţia acesteia.

Făcând propria verificare a actelor dosarului, Înalta Curte constată că, prin procesele-verbale de constatare a contravenţiilor nr. x/2015 (nr. x din 9 ianuarie 2015) şi nr. 2/2015 (seria DSA nr. 0007316 din 22 iulie 2015), inculpatul A. a fost sancţionat contravenţional, potrivit art. 8 lit. c) din Legea nr. 171/2010, pentru aceea că, la datele de 24 decembrie 2014 şi 11 iulie 2015, a tăiat şi ridicat 3 şi, respectiv, 4 arbori, din pădurea privată situată în comuna Sălătrucu, judeţul Argeş, UP II, ua 87.

Examinând dispoziţiile legale incidente, se constată că, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 171/2010, privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, constituie contravenţii silvice: a) tăierea, ruperea sau scoaterea din rădăcini, fără drept, precum şi distrugerea ori vătămarea de arbori, puieţi sau lăstari, dacă valoarea prejudiciului adus pădurii, stabilită conform legii, este de până la 5 ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data constatării faptei, dacă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, şi b) sustragerea ori însuşirea fără drept a materialului lemnos, a puieţilor ori lăstarilor din fondul forestier naţional, dacă valoarea prejudiciului stabilită conform legii este de până la de 5 ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data constatării faptei, aceste fapte sancţionându-se, conform alin. (2) lit. c) al aceluiaşi text de lege, cu amendă de la 2000 RON la 5000 RON.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, republicată (art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la data de 9 septembrie 2015), sancţionează "tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate, constituie infracţiune silvică şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului produs nu depăşeşte limita prevăzută la lit. a), dar fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs depăşeşte limita prevăzută la lit. a) (respectiv de cel puţin 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data comiterii faptei)", iar art. 109 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, republicată (art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la data de 09 septembrie 2015), prevede ca infracţiune "furtul de arbori doborâţi sau rupţi de fenomene naturale ori de arbori, puieţi sau lăstari care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini, din păduri, perdele forestiere de protecţie, din terenuri degradate care au fost ameliorate prin lucrări de împădurire şi din vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional, precum şi al oricăror altor produse specifice ale fondului forestier naţional constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a materialului lemnos depăşeşte valoarea prevăzută la lit. a) (respectiv de cel puţin 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data comiterii faptei)".

Aşadar, pentru a constitui infracţiune este necesar ca activitatea imputabilă să aibă caracter de repetabilitate, să fie săvârşită într-un anumit interval de timp, iar prejudiciul produs să aibă un cuantum expres prevăzut de lege, care este mai mare decât cel stabilit în cazul contravenţiei. Prin urmare, Înalta Curte reţine că săvârşirea faptelor descrise mai sus o singură dată în decursul unui an calendaristic, cu producerea unui prejudiciu mai mic decât de 5 ori valoarea preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data constatării faptei, constituie contravenţie, iar comiterea aceloraşi fapte de cel puţin două ori în decursul aceluiaşi an, cu producerea unor prejudicii a căror valoare cumulată depăşeşte limitele arătate în normele incriminatoare (respectiv de cel puţin 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data comiterii faptei), constituie infracţiune şi se pedepseşte cu sancţiunile prevăzute de lege.

Totodată, verificând adresa din 11 mai 2017 transmisă de Primăria Comunei Sălătrucu, judeţul Argeş, Compartimentul Impozite şi taxe locale, la solicitarea Judecătoriei Curtea de Argeş, Înalta Curte constată că doar procesul-verbal de contravenţie silvică nr. x din 9 ianuarie 2015 a fost luat în debit de compartimentul menţionat, iar nu şi procesul-verbal nr. x din 22 iulie 2015, acesta nefiind transmis la registratura unităţii administrativ teritoriale. Acest aspect rezultă şi din adresa din 12 mai 2017, transmisă de Ocolul Silvic C. aceleiaşi instanţe, la care s-a anexat confirmarea nr. 330313054969 din 12 februarie 2015 (Agenţia Naţională de Administrare Fiscală) de luare în debit a primului proces-verbal de contravenţie, cu privire la cel de-al doilea (nr. x/2015, nr. x din 22 iulie 2015) precizându-se că nu a fost transmis în debit întrucât a fost transformat în infracţiune (art. 108 lit. b) din Legea nr. 46/2008) şi trimis la parchet.

Aşadar, contrar celor reţinute de instanţele de fond şi apel, doar primul proces-verbal de contravenţie a căpătat valoare de titlu executoriu şi a fost pus în executare, devenind, astfel, definitiv, iar nu şi cel de-al doilea, acesta din urmă fiind transmis, în conformitate cu dispoziţiile art. 113 din Legea nr. 46/2008 cu referire la art. 291 C. proc. pen., unităţii de parchet competente, în vederea efectuării de cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, republicată (art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la data de 9 septembrie 2015), şi art. 109 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 republicată (art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, în vigoare până la data de 9 septembrie 2015).

Or, raportat la aceste aspecte, Înalta Curte observă că, în speţă, nu există identitate între faptele ce au format obiectul celor două proceduri, contravenţională şi penală, infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. presupunând întrunirea unor condiţii specifice vizând numărul de acte săvârşite, perioada de timp în care trebuie comise şi o anume valoare a prejudiciului produs, diferită de cea care a format obiectul sancţionării administrative, ca elemente necesare pentru ca faptele să capete relevanţă penală.

În plus, Înalta Curte arată că sancţiunea contravenţională prevăzută de art. 8 din Legea nr. 171/2010 a îndeplinit rolul de descurajare generală a persoanelor tentate să taie şi să sustragă material lemnos, până la o anumită valoare, din fondul forestier naţional, în timp ce incriminarea ca infracţiune a aceleiaşi fapte, realizată în mod repetat, pe parcursul unui an, ce produce un prejudiciu expres prevăzut de lege, serveşte nu numai ca o descurajare, ci are şi un scop represiv, punitiv-educativ. De altfel, subsidiaritatea dreptului contravenţional faţă de dreptul penal este prevăzută ca regulă generală în art. 1 din O.G. nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor, precum şi, ca regulă specială, de dispoziţiile art. 8 alin. (1) lit. a) teza finală din Legea nr. 171/2010, în conformitate cu care fapta de tăiere a unor arbori, fără drept, constituie contravenţie, dacă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008.

Ca urmare, se constată că în cauză nu este incident principiul ne bis in idem, atât timp cât, deşi există identitate de persoană, nu există identitate de faptă şi, ca urmare, prima procedură nu se încadrează în noţiunea de "acuzaţie penală".

Sub acest aspect, se impune a se menţiona că, în jurisprudenţa sa (cauza A şi B împotriva Norvegiei, cererile nr. 24130/11 şi nr. 29758/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a exclus coexistenţa celor două răspunderi, contravenţională şi penală, în acele situaţii în care desfăşurarea dublei proceduri cu posibilitatea cumulării unor sancţiuni diferite este previzibilă. În acest sens este şi jurisprudenţa naţională, respectiv Decizia nr. 76/RC din 22 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2016 şi Decizia nr. 13 din 9 februarie 2015 pronunţată de Completul de 5 judecători, din cadrul aceleiaşi instanţe, în Dosarul nr. x/2014.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în mod greşit, instanţa de apel a menţinut soluţia de încetare a procesului penal faţă de inculpatul A. dispusă de judecătorul fondului, motiv pentru care, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va admite recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti împotriva Deciziei penale nr. 757/A din 8 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe inculpatul A., va casa în totalitate decizia penală atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Piteşti.

Soluţia dispusă, de rejudecare a cauzei de către instanţa de apel a cărei hotărâre a fost casată, se impune cu necesitate, întrucât, în faza căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, potrivit art. 433 C. proc. pen., Înalta Curte verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi nu aspecte ce ţin de stabilirea situaţiei de fapt, obligaţie care incumbă Curţii de Apel.

În consecinţă, Curtea de Apel Piteşti, în raport cu motivele de apel invocate şi, în urma examinării cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., va proceda, potrivit art. 421 C. proc. pen., urmând să se pronunţe asupra temeiniciei acuzaţiilor formulate prin actul de sesizare împotriva inculpatului A.

Având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti împotriva Deciziei penale nr. 757/A din 8 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe inculpatul A.

Casează în totalitate decizia penală atacată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Piteşti.

Cheltuielile ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 mai 2018.

Procesat de GGC - LM