Civil vs. administrative jurisdiction for compensation claims under political persecution reparations legislation

Prin cererea înregistrată la data de 11 noiembrie 2017, pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, sub numărul de dosar nr. x/2017, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâţii Inspectoratul Judeţean de Poliţie Olt şi Ministerul Afacerilor Interne, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 4000 euro şi repunerea în drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Prin Sentinţa civilă nr. 1383 din 8 decembrie 2017 Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului I Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Vâlcea a reţinut, în esenţă, că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor ia plata unor despăgubiri în cuantum de 4.000 euro, invocând, ca şi temei de drept, dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990.

În condiţiile în care acest act normativ nu stabileşte reguli speciale privind competenţa, se aplică dispoziţiile C. proc. civ.

În acest sens, art. 2 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă" iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că "de asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare."

Astfel, fiind vorba de o cerere evaluabilă în bani, prin prisma dispoziţiilor art. 98 alin. (1) teza l şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., competenţa materială se stabileşte după valoarea obiectului cererii, iar competenţa teritorială se stabileşte în funcţie de sediul pârâtului, conform regulii generale consacrate de art. 107 alin. (1) C. proc. civ.

În condiţiile în care valoarea obiectului litigiului este în cuantum de 4000 euro, prin prisma dispoziţiilor art. 98 alin. (1) teza I şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine Judecătoriei, iar, prin prisma dispoziţiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., competenţa teritorială de soluţionare a cauzei aparţine Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, din moment ce sediul pârâtului Ministerul Afacerilor Interne se află în circumscripţia acestei din urmă instanţe.

Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2018.

Judecătoria Sectorului l Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 1010 din 21 februarie 2018, a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi justiţie pentru a soluţiona conflictul.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a reţinut următoarele considerente:

Cererea reclamantului nu se referă la daune morale în cuantum de 4000 euro, astfel cum a reţinut Tribunalul Vâlcea, ci se solicită conform precizărilor de la dosarul judecătoriei, recunoaşterea "vechimii în muncă" "f. 12" a perioadei în care a fost internat nevoluntar şi "stabilirea unei pensii" "f. 10", în baza Legii nr. 118/1990, în ceea ce priveşte suma de 4000 euro, acesta fiind datorată cu titlu de "daune morale, materiale şi procesuale".

Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, invocată de reclamant în susţinerea pretenţiilor sale, prevede o competenţă specială, conform dispoziţiilor legii, acordarea drepturilor prevăzute de legea invocată se efectuează în baza cererii depuse la direcţiile de muncă şi protecţie socială sau de către consiliile locale, pe baza hotărârilor comisiilor pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, iar plângerea împotriva acestor decizii se soluţionează de instanţa de contencios administrativ potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit art. 10 alin. (5) din Decretul-Lege nr. 118/1990.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind suma de 4000 euro, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora "(2) în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt."

În consecinţă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Cu privire Ia conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) raportat la art. 133 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Art. 10 alin. (3), (4) şi (5) din Decretul-Lege nr. 118/1990 stipulează că cererea pentru stabilirea drepturilor titularilor se depune la direcţiile generale de muncă şi protecţie socială judeţene care se pronunţă printr-o decizie motivată ce poate fi atacată, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. De asemenea, alin. (1) din acelaşi articol prevede ca "Dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face, de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege."

Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia.

În speţă, acţiunea formulată vizează stabilirea unor drepturi şi obligarea la plata unei sume de 4.000 euro, cu titlu de "daune morale, materiale, procesuale", în conformitate cu dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, pentru reclamant, persoană care, potrivit celor susţinute în acţiune, ar fi fost internat nevoluntar în spitale de psihiatrie.

Reclamantul nu a urmat însă procedura prevăzută de art. 10 din Decretul Lege nr. 118/1990 în sensul de a se adresa mai întâi Direcţiei Generale de Muncă şi Protecţia Socială Judeţeană pentru a primi o rezolvare a cererii formulate printr-o decizie motivată a acestei instituţii, împotriva căreia reclamantul urmând a se adresa cu acţiune în faţa instanţei de contencios administrativ, ci, din contră, reclamantul a formulat direct cererea de chemare în judecată şi a motivat-o în sensul că cei doi pârâţi au refuzat să-i permită accesul ia dosarul de personal, motiv pentru care solicită obligarea celor doi pârâţi ia piaţa de daune, în cuantum de 4.000 euro, recunoaşterea vechimii în muncă a perioadei în care a fost internat nevoluntar şi stabilirea unei pensii.

Prin urmare, obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, motivată şi precizată, nu se încadrează în noţiunea de contestaţie, prevăzută de art. 10 alin. (5) din Decretul-Lege nr. 118/1990.

Pe de altă parte, legislaţia specială în materia acordării unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, prevede norme de competenţă specială numai pentru contestaţiile întemeiate pe prevederile art. 4 - 10 alin. (5) şi plângerile prevăzute la art. 14 alin. (3) din acest act normativ. Or, în speţă, reclamantul nu a formulat o astfel de plângere şi nici nu şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile menţionate.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că în prezenta cauză sunt aplicabile dispoziţiile generale în materie de competenţă ale noului C. proc. civ., având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Conform art. 94 pct. 1 alin. h) şi k) C. proc. civ. judecătoriile judecă în primă instanţă cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe, precum şi orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de 200.000 RON inclusiv indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.

Cererea introductivă de instanţă are, în mod cert şi neîndoielnic, ca obiect, o obligaţie de a face neevaluabilă în bani şi o cerere în pretenţii, iar nu o cerere de contencios administrativ.

Astfel, în speţă, prin petitul cererii introductive de instanţă se invocă omisiunea instituţiilor abilitate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 să-i soluţioneze cererea de eliberare către reclamant a unor înscrisuri ce ar dovedi, în opinia reclamantului, situaţia prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. c) din acest act normativ, respectiv internarea acestuia într-un spital de psihiatrie.

Prin obiectul său, cererea de chemare în judecată nu se circumscrie cadrului procesual al unei acţiuni în contencios administrativ, aşa cum este configurat prin art. 52 din Constituţia României şi art. 1 alin. (1), precum şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În temeiul acestor prevederi legale, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept ai său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ ori prin soluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri.

Ca atare, în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ, recunoaşterea sau realizarea unui drept ori a unui interes legitim nu pot fi solicitate decât în legătură cu un act administrativ tipic sau asimilat, supus controlului de legalitate exercitat de instanţă.

Refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal se asimilează actelor administrative, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Din întreaga reglementare a contenciosului administrativ rezultă că este supus controlului de legalitate pe această cale numai refuzul de rezolvare a unei cereri legate de un raport de drept administrativ.

Or, cererea de eliberare a unor înscrisuri ce ar dovedi, în opinia, reclamantului, situaţia prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. c) din Decretul-Lege nr. 118/1990, respectiv internarea acestuia nevoluntară într-un spital de psihiatrie reprezintă îndeplinirea unor atribuţii reglementate prin legile reparatorii, astfel cum este Decretul-Lege nr. 118/1990, iar nu atribuţii legale ale autorităţilor publice locale în limitele prevăzute de Legea nr. 554/2004, astfel încât, litigiul pendinte este în mod cert unul civil, iar nicidecum unul de contencios administrativ.

Prin urmare, prezentul litigiu are ca obiect o obligaţie de a face neevaluabilă în bani şi o cerere în pretenţii, astfel încât, prin prisma obiectului său, un astfel de litigiu este în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) şi k) C. proc. civ.

În egală măsură, Înalta Curte constată că scopul/interesul juridic ai unei acţiuni se fixează nu întotdeauna în raport cu temeiul legal al acţiunii, astfel cum este indicat de reclamant, ci, în principal, în acord cu temeiul juridic al acţiunii, care nu se reduce la indicarea normelor juridice invocate de reclamant în sprijinul acţiunii sale.

Sub acest aspect, insistenţa reclamantului de a i se judeca cauza de către o instanţă de contencios administrativ nu prezintă relevanţă juridică pentru stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei, poziţia procesuală a reclamantului putând fi evaluată cu ocazia judecării acţiunii acestora de către instanţa competentă, astfel cum este aceasta stabilită în procedura prevăzută de art. 20 - 22 C. proc. civ.

Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse, Înalta Curte constată că instanţa competentă material să soluţioneze prezentul litigiu în primă instanţă este Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2018.

Procesat de GGC - CL