Trade union damages suit assigned to Tribunal Mureș, rejecting Bucharest seat jurisdiction.

Asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/3/2017, reclamantul A. Târgu Mureş în numele şi pentru membrul de sindicat B., în temeiul prevederilor art. 28 din Legea sindicatelor nr. 62/2011, a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş, solicitând: obligarea pârâtei DGASPC Mureş la plata despăgubirilor băneşti rezultate drept urmare a conduitei culpabile a pârâtei în calitate de autoritate contractantă, culpă concretizată prin neurmărirea corespunzătoare a aplicării clauzelor contractuale regăsite în contractul de prestării servicii sociale nr. x/31 august 2006 şi a actelor adiţionale la aceasta, culpă constatată de Camera de Conturi Mureş, prin Decizia nr. 23/2015 şi validată prin Sentinţa civilă nr. 395 din 31 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosar nr. x/2015, devenită irevocabilă prin Decizia Curţii de Apel Mureş nr. 921 din 21 decembrie 2016, pronunţată în acelaşi dosar; obligarea pârâtei DGASPC Mureş la actualizarea sumelor prevăzute la petitul 1 al prezentei acţiuni cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare aferente perioadei cuprinse între data de 3 august 2012 şi până la data plăţii efective a acestora; obligarea pârâtei DGASPC Mureş la plata cheltuielilor de judecată necesare soluţionării prezentei cauzei (onorarii expert, etc.).

Prin Sentinţa civilă nr. 7956 din 7 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile speciale ale art. 269 alin. (2) din C. muncii, potrivit cărora cererile referitoare la cauzele în materia conflictelor de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, precum şi ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, care stipulează:

"Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile legale anterior menţionate, care sunt imperative pentru determinarea competenţei teritoriale în materia conflictelor de muncă, s-a constatat că, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, în conformitate cu care organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi.

Alin. (2) al aceluiaşi articol arată că, în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1), organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune injustiţie în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauza se opune sau renunţă la judecată în mod expres.

În exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. (1) şi (2), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă, astfel cum se reglementează în alin. (3) al aceleiaşi norme.

Întrucât reclamantul A. Târgu Mureş a formulat acţiunea în numele membrului de sindicat B., competenţa teritorială de soluţionare a cauzei se va determina în raport de sediul sindicatului reclamant.

Sub acest aspect, tribunalul a ţinut seama şi de Sentinţa civilă nr. 3005 din 19 iunie 2017, pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş, prin care au fost autorizate modificările survenite în organele de conducere ale petentului, precum şi cele privitoare la statut privind deschiderea unui sediu secundar în Bucureşti, România, stabilind că acest aspect nu este de natură să conducă ia stabilirea competenţei prin raportare la acest sediu secundar, câtă vreme competenţa teritorială se determină prin raportarea la sediul sindicatului reclamant (ceea ce înseamnă că prezintă relevanţă sediul, ca element de identificare, în sensul în care rezultă din prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011 republicată), iar, în speţă, acesta este în Târgu Mureş, jud. Mureş. De asemenea, prin hotărârea menţionată, nu a fost modificat sediul sindicatului reclamant, ci doar s-au autorizat modificările privitoare la statut privind deschiderea unui sediu secundar.

Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, numai că, în dreptul muncii, aceasta înseamnă că are dreptul să aleagă între instanţele pe care C. muncii şi Legea nr. 62/2011 le individualizează ca fiind cele competente să soluţioneze litigiile.

În ceea ce priveşte sediului sindicatului reclamant, o astfel de alegere nu există, norma imperativă stabilind criteriul de determinare a competenţei teritoriale în raport de sediul sindicatului, ceea ce înseamnă că prezintă relevanţă sediul, ca element de identificare al organizaţiei sindicale, iar sediul secundar nu este relevant pentru determinarea competenţei teritoriale.

De altfel, şi prin Decizia nr. 1/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din C. muncii, instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Prin Sentinţa civilă nr. 258 din 29 martie 2018, Tribunalul Mureş, secţia civilă, a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. A constatat existenţa conflictului negativ de competenţă între cele două instanţe, a suspendat, din oficiu, judecarea cauzei şi a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În motivare, s-a reţinut că litigiul are ca obiect despăgubiri, fiind incidente dispoziţiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă, respectiv art. 269 alin. (1) şi (2) C. muncii, cât şi cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

În reglementarea art. 216 din Legea nr. 62/2011 se arată că:

"Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele ale C. proc. civ.".

Instanţa a considerat ca fiind relevante în speţă şi dezlegările date prin Decizia nr. 1/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat. De asemenea, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din C. muncii, instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

S-a apreciat că, în motivarea deciziei amintite, nu s-a făcut distincţie dintre sediul principal şi sediul secundar al sindicatului.

Din coroborarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011 şi Decizia nr. 1/2013, rezultă că s-a instituit o competenţă alternativă care dă posibilitatea reclamantului să aleagă fie instanţa competentă de la domiciliul său, fie cea de la locul de muncă, fie instanţa de la sediul sindicatului reclamant.

Or, în speţă, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, reclamantul A., care are sediul secundar în Bucureşti, a învestit instanţa judecătorească competentă de la sediul sindicatului, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul Bucureşti nu mai putea să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părţi, declinarea de competenţă.

Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte constată că, în cauză, competenţa soluţionării litigiului revine Tribunalului Mureş, pentru considerentele ce succed:

Ambele instanţe aflate în conflict au avut în vedere că litigiul dedus judecăţii îl reprezintă o acţiune în despăgubiri, iniţiată de reclamantul A. Târgu Mureş în numele şi pentru membrul de sindicat B., căreia îi sunt aplicabile, în ceea ce priveşte determinarea competenţei teritoriale, dispoziţiile speciale din materia conflictelor de muncă. Astfel, potrivit art. 269 alin. (2) din C. muncii, competenţa de soluţionare a unor asemenea cereri se stabileşte în funcţie de domiciliul sau sediul reclamantului. Similar, art. 210 din Legea nr. 62/2011 arată că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Pe de altă parte, faţă de natura cauzei, sunt incidente şi dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, care stipulează:

"(1) Organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi. (2) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1), organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune injustiţie în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecata în mod expres. (3) În exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. (1) şi (2), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă."

Prin Decizia nr. 1/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat, iar, în stabilirea competenţei teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) din C. muncii, se va ţine seama de sediul sindicatului reclamant.

În speţă, din Sentinţa civilă nr. 3005 din 19 iunie 2017 a Judecătoriei Târgu Mureş, rezultă că reclamantul are sediul în Târgu Mureş, judeţ Mureş, precum şi că au fost autorizate modificările privind statutul acestuia, în sensul deschiderii unui sediu secundar în Bucureşti, sector 2.

Astfel, se ridică problema dacă noţiunea de "sediu" are în vedere sediul social, considerat sediu principal şi ca element de identificare la care se face referire în art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011 sau cuprinde şi eventualele sedii secundare.

Este de observat că în motivarea Deciziei nr. 1/2013, pronunţată în recurs în interesul legii, nu se face distincţie între sediul principal şi cel secundar al sindicatului reclamant.

În aceste condiţii, instanţa apreciază că sediul reclamantului sindicat, vizat de textele legale evocate mai sus, aşa cum au fost interpretate prin decizia menţionată, este sediul principal, privit ca element de identificare cuprins în statut, independent de existenţa unor sedii secundare şi chiar dacă raportul juridic dedus judecăţii s-ar fi derulat la unul dintre acestea.

Existenţa unor eventuale sedii secundare, precum şi cazurile şi condiţiile în care acestea sunt recunoscute de lege, reprezintă o situaţie de excepţie, regula fiind constituită de sediul social, ca element obligatoriu de identificare a unei persoane juridice.

Dacă legiuitorul ar fi intenţionat stabilirea competenţei şi în funcţie de eventualele sedii secundare, ar fi inserat această posibilitate în mod expres în conţinutul normei legale. Tăcerea legiuitorului în această privinţă nu poate fi interpretată în sensul posibilităţii, pentru interpretul normei, de a extinde aplicarea acesteia şi la situaţiile de excepţie ce nu au fost reglementate expres, în caz contrar, adăugându-se nepermis Ia lege.

Aşa fiind, văzând că sediul social al reclamantului este în Târgu Mureş, judeţ Mureş, şi prin raportare la considerentele expuse, se constată că revine Tribunalului Mureş, în a cărui rază teritorială se află sediul, competenţa de soluţionare a pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 mai 2018.

Procesat de GGC - CL