Land restitution ownership dispute: Jurisdictional conflict resolved by assigning case to civil section of headquarters' location court.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 11 noiembrie 2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Locală de Fond Funciar solicitând să se constate existenţa şi întinderea dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 5,25 ha situat în raza comunei Adamclisi şi obligarea pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafeţele respective, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 165/2013.

De asemenea, a solicitat să se constate că pârâtele Comisia Locală de Fond Funciar şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor nu şi-au îndeplinit obligaţia de soluţionare a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate şi de acordare despăgubiri.

Printr-un ultim capăt de cerere, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să emită decizia de compensare prin puncte.

Prin Sentinţa nr. 199 din 15 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

În motivare, instanţa a reţinut că, prin acţiune, reclamantul A. a formulat două capete de cerere; primul în contradictoriu cu Comisia Locală de Fond Funciar - Primăria Comunei Adamclisi şi prin care solicită soluţionarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate privată asupra terenului în suprafaţă de 5,25 ha situat în raza comuna Adamclisi, judeţul Constanţa şi implicit emiterea deciziei de restituire în natură sau de acordare de măsuri compensatorii.

Cel de al doilea capăt de cerere, formulat în contradictoriu cu Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, are ca obiect obligarea pârâtei la emiterea deciziei de compensare prin puncte în conformitate cu Legea nr. 165/2013.

Instanţa a reţinut că cel de al doilea capăt de cerere este subsidiar şi nu poate fi soluţionat decât după stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenului de către Comisia Locală a comunei Adamclisi pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenului.

Numai după emiterea acestei decizii şi înaintarea dosarului la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor poate emite decizia de validare sau invalidare.

Prin urmare primul capăt de cerere reprezintă cererea principală în raport de care se stabileşte şi instanţa competentă potrivit art. 123 C. proc. civ.

Având în vedere dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi constatând că entitatea competenta să soluţioneze cererea de reconstituire a dreptului de proprietate îşi are sediul în Judeţul Constanţa, instanţa a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Investit prin declinare, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a pronunţat Sentinţa nr. 1090 din 22 mai 2017, prin care a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Medgidia.

În motivare, instanţa a reţinut incidenţa art. 94 pct. I) lit. h) C. proc. civ., potrivit căruia judecătoriile judecă în primă instanţă cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe.

A arătat că reclamantul a învestit instanţa cu o cerere prin care solicită obligarea Comisiei de Fond Funciar, potrivit competentelor, la soluţionarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate privată asupra terenului în suprafaţă de 5,25 ha situat în raza comunei Adamclisi, judeţul Constanţa şi emiterea deciziei de restituire în natură sau de acordare de măsuri compensatorii.

Referitor la ultimul capăt de cerere, tribunalul a reţinut că nu incidente dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora "competenţa de soluţionare a acţiunii în contencios administrativ având ca obiect contestarea deciziei adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau, după caz, refuzul acesteia de a emite decizia revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul".

Astfel, în privinţa pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamantul nu a invocat refuzul de a emite decizia, ci a solicitat ca, după primirea documentaţiei privind acordarea de despăgubiri, această pârâtă să fie obligată să emită decizia de compensare. De asemenea, acest petit este unul accesoriu, în condiţiile în care soluţionarea lui depinde de soluţia dată primelor capete de cerere.

În acest sens, tribunalul a reţinut că, în mod similar, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin Decizia în interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

Învestită prin declinare, Judecătoria Medgidia a pronunţat Sentinţa nr. 1530 din 31 octombrie 2017, prin care a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea conflictului de competenţă.

În motivare, instanţa a reţinut că prin precizările făcute la data de 25 octombrie 2017, reclamantul A. a învestit instanţa cu o contestaţie împotriva refuzului Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a îndeplini procedura administrativă de verificare a dosarului cu privire la existenţa dreptului reclamantului, respectiv de evaluare, validare/invalidare a propunerii de despăgubiri, în conformitate cu prevederile art. 17 coroborat cu art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013.

Reclamantul A. a învederat, prin aceleaşi precizări, că a fost soluţionat dosarul de către Comisia Locală de Fond Funciar Adamclisi, comisie care l-a înaintat pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care l-a restituit în mod abuziv.

De asemenea, prin notele de şedinţă depuse la data de 19 mai 2017 de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor în dosarul Tribunalului Constanţa, s-a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa, solicitând declinarea competenţei materiale de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în temeiul art. 35 din Legea nr. 165/2013.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost precizat de reclamant, judecătoria a reţinut că instanţa competentă să o soluţioneze este Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, instanţă care, potrivit prevederilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.

Analizând conflictul de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării".

Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede "cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi".

Prin precizările făcute la data de 25 octombrie 2017, reclamantul A. a învestit instanţa cu o cerere împotriva refuzului Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a îndeplini procedura administrativă de verificare a dosarului cu privire la existenţa dreptului reclamantului, respectiv de evaluare, validare/invalidare a propunerii de despăgubiri, în conformitate cu prevederile art. 17 coroborat cu art. 21 alin. 5 din Legea nr. 165/2013.

Reclamantul A. a învederat, prin aceleaşi precizări, că a fost soluţionat dosarul de către Comisia Locală de fond funciar Adamclisi, comisie care l-a înaintat pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care l-a restituit în mod abuziv.

De asemenea, prin notele de şedinţă depuse la data de 19 mai 2017 de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor în dosarul tribunalului Constanţa, chiar această pârâtă a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa, solicitând declinarea competenţei materiale de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în temeiul art. 35 din Legea nr. 165/2013.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost precizat de reclamant, Înalta Curte reţine că instanţa competentă să o soluţioneze este Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, instanţă care, potrivit prevederilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 mai 2018.

Procesat de GGC - CL