Recusal and jurisdiction transfer appeal dismissed; procedural refusals do not constitute grounds for recusal

Analizând recursul în condiţiile art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reţine următoarele:

Împotriva încheierii din data de 12 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, petentul A. a declarat, în termen legal, recurs.

Cererea de recurs nu a fost motivată în drept, însă aspectele invocate de recurentul-petent pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul-petent arătând că încheierea recurată este nulă întrucât în mod nelegal în considerentele acesteia a fost soluţionată pe lângă cererea de recuzare şi cererea de strămutare.

De asemenea, apreciază că cererea de recuzare a fost respinsă nelegal întrucât petentul nu a depus probe din care să rezulte bănuiala legitimă, în condiţiile în care a solicitat ca mijloc de probă ataşarea dosarelor de fond.

Învestită cu soluţionarea recursului la data de 9 octombrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la comunicarea cererii de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 31 octombrie 2017 intimatul B. a depus la dosar întâmpinare, în termenul prevăzut de lege, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 23 noiembrie 2017 a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, dispunându-se comunicarea acestuia părţilor.

Prin încheierea din data de 18 ianuarie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017/a2, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. civ., formulată de petentul A.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru a analizat admisibilitatea, în principiu, a recursului şi a stabilit termen de judecată la data de 22 martie 2018, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat împotriva încheierii din data de 12 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Examinând încheierea atacată, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Fundamentul instituţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 41 - 44 C. proc. civ., este acela al respectării dreptului la judecarea cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială, care să analizeze obiectiv circumstanţele cauzei, fiind o cerinţă ridicată la nivel de principiu constituţional prin dispoziţiile art. 124 alin. (2) din Constituţie, care prevede că justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

Prin încheierea din data de 12 septembrie 2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins cererea de recuzare formulată de petentul A., completul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare reţinând că în cauză nu există motiv de incompatibilitate, respectiv că nu este incident niciunul dintre cazurile de recuzare expres şi limitativ prevăzute de lege, respectiv de dispoziţiile art. 44 C. proc. civ. - text care face trimitere la cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 şi art. 42 din acelaşi cod.

Într-un prim motiv de recurs, recurentul-petent îşi arată nemulţumirea faţă de faptul că în cuprinsul încheierii prin care s-a soluţionat cererea de recuzare, instanţa a reţinut că "susţinerile petentului din cererea de recuzare constituire critici ce nu pot face obiectul unei cereri de recuzare şi nici al unei cereri de strămutare, mai ales că petentul nu a adus probe din care să rezulte bănuiala legitimă".

Faptul că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare, în considerentele încheierii prin care a soluţionat recuzarea, a făcut referire la cererea de strămutare ce face obiectul dosarului-mamă (în cadrul căruia s-a formulat cererea de recuzare), nu poate conduce, astfel cum pretinde recurentul-petent, la concluzia că "s-a pronunţat nelegal şi asupra cererii de strămutare". De altfel, această instanţă nici nu se putea pronunţa asupra cererii de strămutare, obiectul analizei fiind limitat la motivele de recuzare formulate de petent.

"Pronunţarea" - în termeni strict juridici - presupune existenţa unei minute (dispozitivul hotărârii) în cuprinsul căreia să fie consemnată soluţia instanţei, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 401 C. proc. civ.: după ce a fost luată hotărârea, se va întocmi de îndată o minută care va cuprinde soluţia şi în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate.

De altfel, art. 461 C. proc. civ. dispune: (1) Calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei pronunţate în dispozitivul hotărârii. (2) Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv al cererii de recurs, recurentul-petent arată că încheierea prin care s-a soluţionat cererea de recuzare este lovită de nulitate absolută deoarece prin aceasta i-a fost respinsă nelegal cererea de recuzare întrucât nu a depus probe din care să rezulte bănuiala legitimă, în condiţiile în care a solicitat ataşarea dosarelor nr. x/2017 şi nr. x/2015 ale Tribunalului Dâmboviţa.

Contrar susţinerilor recurentului-petent, Înalta Curte constată că motivele pentru care completul învestit cu soluţionarea recuzării a respins cererea de recuzare formulată de petentul A. au fost consemnate în cuprinsul încheierii din data de 12 septembrie 2017, instanţa reţinând că în cauză nu există un motiv de incompatibilitate, de natura celor expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, care să impună admiterea cererii şi că din actele dosarului nu rezultă că există motive care să conducă la susţinerea că magistratul care judecă cererea de strămutare ar fi imparţial.

Acestea au fost, în esenţă, considerentele pentru care a fost respinsă cererea de recuzare, şi nu aşa cum precizează recurentul-petent, faptul că nu a depus probe din care să rezulte bănuiala legitimă.

Examinând motivele invocate de petent în susţinerea cererii de recuzare, în vederea exercitării controlului legalităţii încheierii recurate, Înalta Curte constată că nemulţumirile părţii au vizat, în principal, aspecte ce ţin de anumite măsuri procedurale pe care, în opinia petentului, instanţa nu le-a încuviinţat în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile în speţă.

Or, faptul că instanţa a refuzat să dispună ataşarea unor dosare, la solicitarea petentului A., nu se poate constitui într-un veritabil motiv de recuzare, nici măcar în sensul dispoziţiilor art. 42 alin. (13) C. proc. civ., instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare reţinând, în mod corect, că din actele dosarului nu rezultă că există motive care să conducă la susţinerea că magistratul care soluţionează cererea de strămutare ar fi imparţial.

De altfel, dispoziţiile art. 142 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că la primirea cererii de strămutare, instanţa competentă să o soluţioneze va putea să solicite dosarul cauzei.

Aşa cum a menţionat şi recurentul-petent în cuprinsul punctului de vedere înregistrat la dosar la data de 15 decembrie 2017, cu referire la cererea de strămutare ce a făcut obiectul dosarului în care a fost formulată cererea de recuzare, legiuitorul a lăsat la aprecierea instanţei posibilitatea de a solicita sau nu dosarul cauzei, respectiv dosarul a cărui strămutare se solicită.

Rezolvarea anumitor solicitări ale părţilor, în condiţii conforme cu cele impuse de C. proc. civ., reprezintă o prerogativă a judecătorului care este îndrituit să încuviinţeze acele cereri sau să dispună administrarea acelor probe pe care le consideră necesare în soluţionarea cauzei. Respingerea unei anumite cereri, inclusiv neîncuviinţarea administrării unei anumite probe sunt măsuri procedurale ce pot fi dispuse în condiţii legale, fără a induce vreunei părţi concluzia că judecătorul şi-a exprimat deja o opinie asupra modului în care va soluţiona în final cauza sau că există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

Al treilea motiv din cuprinsul cererii de recurs reiterează aspectele prezentate în motivul al doilea de recurs, fiind, de asemenea, neîntemeiat, pentru considerentele anterior dezvoltate.

În finalul cererii de recurs, recurentul-petent arată că cererea de chemare în judecată din dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Găeşti este lovită de nulitate absolută, ca de altfel şi toate actele de procedură ulterioare, întrucât nu este semnată de reclamant, ci de apărătorul acestuia, care nu ar fi avut drept de reprezentare.

Aceste aspecte ţin de soluţionarea unei alte cauze care, chiar şi dacă ar avea legătură cu dosarul a cărui strămutare se solicită, nu ar putea fi supusă analizei în faţa instanţei învestite cu soluţionarea recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare formulată în dosarul având ca obiect cererea de recuzare.

Ca o ultimă chestiune ce se impune a fi lămurită în cauza dedusă judecăţii, se constată că în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar la data de 29 ianuarie 2018 recurentul-petent susţine că încheierea din data de 18 ianuarie 2018 pronunţată de prezentul complet în dosarul nr. x/2017/a2 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a intrat în puterea lucrului judecat şi produce efecte în cauza de faţă, fapt pentru care solicită să se constate că nu era de competenţa Curţii de Apel Ploieşti să soluţioneze cererea de strămutare şi nici cererea de recuzare.

Cu referire la această susţinere, se constată că motivul respingerii ca inadmisibile a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. civ. a fost dat de faptul că instanţa de contencios constituţional se pronunţase deja asupra conformităţii cu legea fundamentală a dispoziţiilor respective, reţinând în cuprinsul Deciziei nr. 169 din data de 24 mai 2016 că prevederile art. 142 alin. (1) C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de parte a curţii de apel în raza căreia funcţionează instanţa învestită cu judecarea litigiului.

Or, în speţă, curtea de apel nu a figurat efectiv ca parte nici în cererea de strămutare şi, cu atât mai mult, nici în cererea de recuzare - obiect al analizei în prezentul recurs. Faptul că în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Găeşti - din care derivă pretenţiile (reprezentând cheltuieli de judecată) ce fac obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Dâmboviţa, respectiv dosarului nr. x/2017 al aceleiaşi instanţe (ce a avut ca obiect apel - contestaţie în anulare împotriva deciziei pronunţate în dosarul nr. x/2015) - Curtea de Apel Ploieşti a figurat ca parte, nu poate determina aplicarea directă, în cadrul recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare formulată în dosarul de strămutare, a ipotezei avută în vedere de decizia Curţii Constituţionale mai sus menţionată. Cum în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Dâmboviţa în care a fost pronunţată Decizia nr. 1.199 din data de 7 noiembrie 2016, ce face obiectul contestaţiei în anulare din dosarul nr. x/2017 al aceleiaşi instanţe (dosar a cărui strămutare s-a solicitat) figurează ca părţi contestatorul A. (care a preluat calitatea procesuală de la autoarea sa C.), respectiv intimatul B., susţinerile recurentului-petent din cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar apar ca fiind neîntemeiate.

Faţă de argumentele anterior expuse, se constată că soluţia pronunţată de instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare, bazată pe analiza motivelor invocate în cerere, este una legală, fiind fundamentată pe o corectă aplicare şi interpretare a normelor legale incidente în cauză.

Pentru considerentele prezentate, constatând legalitatea încheierii recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 53 alin. (3) C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii din data de 12 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 martie 2018.

Procesat de ED