Competence for labor disputes: alternative jurisdiction based on workplace versus domicile under Law 62/2011 and Code of Civil Procedure

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, au solicitat instanţei să se constate discriminarea şi faptul că erau îndreptăţiţi, încă din anul 2007, la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON şi, pe cale de consecinţă, să fie obligaţi pârâţii să plătească diferenţele salariale actualizate cu indicele de inflaţie, calculate pe baza valorii de referinţă sectorială de 405 RON, pentru perioada 01.08.2004-01.12.2015, respectiv 445,5 RON pentru perioada 01.12.2015 până la acordarea pe cale administrativă a acestui coeficient şi pentru viitor, obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale începând cu data de 01.08.2014 şi până la data plăţii efective a sumelor cuvenite, obligarea pârâţilor să procedeze la punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 în mod retroactiv şi, pe cale de consecinţă, să achite sumele datorate.

Prin sentinţa civilă nr. 58564/15.12.2017, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În motivarea sentinţei se arată că, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, iar potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile având ca obiect litigii de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Tribunalul Prahova a reţinut faptul că reclamanţii au domiciliile în Bucureşti şi deţin calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, precum şi faptul că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ., neexistând niciun impediment pentru ca reclamanţii să se adreseze instanţei din raza teritorială unde au domiciliile.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 2319 din 15 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare cauzei în favoarea Tribunalului Prahova. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

Deliberând asupra excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul şi, în speţă, reclamanţii aveau posibilitatea de a alege între două instanţe deopotrivă competente, respectiv instanţa de la domiciliul lor sau instanţa de la locul de muncă.

S-a mai reţinut faptul că reclamanţii au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, cu sediul în Ploieşti, judeţul Prahova.

Prevederile art. 210 din Legea nr. 62 din 10 mai 2011 reprezintă dispoziţii speciale faţă de cele reglementate de art. 269 alin. (2) din Codul muncii, reglementând competenţa teritorială pentru situaţia conflictelor individuale de muncă, subcategorie a litigiilor de muncă. Prin aceste prevederi se acordă posibilitatea reclamantului să aleagă instanţa, din punctul de vedere al competenţei teritoriale, pe care să o învestească cu soluţionarea litigiului.

Art. 116 din C. proc. civ. dă posibilitatea reclamantului să aleagă instanţa căreia să se adreseze în cazul în care suntem în prezenţa unei competenţe alternative a instanţelor, fără ca instanţa să poată cenzura alegerea astfel făcută de reclamant.

Ca atare, pentru toate cazurile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a alege care dintre instanţele competente să fie sesizată revine, în respectarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, exclusiv reclamantului.

Aceasta este şi ipoteza din speţă, în care reclamanţii au ales instanţa în raza căreia se află locul de muncă, Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti, cu sediul în Ploieşti, judeţul Prahova .

Cum reclamanţii au ales să sesizeze instanţa aflată în circumscripţia locului de muncă, s-a reţinut că Tribunalul Prahova, iniţial şi legal sesizat, nu avea posibilitatea de a declina competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, în considerarea argumentelor ce succed:

Instanţele aflate în conflict negativ de competenţă au fost sesizate cu o acţiune având ca obiect plata unor drepturi salariale. Având în vedere cele solicitate în cuprinsul cererii de chemare de judecată, rezultă faptul că prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

Art. 269 alin. (1) din Codul muncii, stipulează faptul că "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite potrivit legii", iar alin. (2) prevede că "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa".

Pe de altă parte, în stabilirea instanţei competente teritorial să soluţioneze prezenta cauză, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Articolul 216 din acelaşi act normativ stipulează că: "dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ.".

Astfel, potrivit art. 116 din C. proc. civ., "reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

Se reţine, aşadar, că din coroborarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 din C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că s-a instituit o competenţă alternativă care dă posibilitate reclamantului să aleagă fie instanţa competentă de la domiciliul său, fie pe cea de la locul de muncă.

Or, în speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii, care au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, au învestit Tribunalul Prahova cu soluţionarea acţiunii, respectiv instanţa judecătorească competentă de la locul de muncă.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Prahova, reclamanţii au învestit legal această instanţă, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul Prahova nu mai poate să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părţi, declinarea competenţei, declarându-se necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenţei, care nu este de ordine publică.

Opţiunea reclamanţilor de a sesiza, fie instanţa de la locul în care îşi au domiciliul, fie pe cea de la locul în care îşi desfăşoară activitatea la data introducerii cererii de chemare în judecată, este în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale mai sus evocate.

Împrejurarea că, la data introducerii acţiunii, reclamanţii aveau domiciliul în Bucureşti, nu poate avea drept consecinţă atragerea competenţei instanţei de la domiciliul acestuia, aşa cum a reţinut Tribunalul Prahova, atâta vreme cât dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii coroborate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 trebuie interpretate în sensul în care raţiunea legiuitorului, în edictarea normelor de competenţă, a fost aceea a asigurării unui acces facil al reclamantului la desfăşurarea procesului, legea lăsându-i posibilitatea de a-şi alege instanţa competentă teritorial, respectiv cea în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ., amintite de instanţele aflate în conflict în cuprinsul considerentelor, aceste dispoziţii legale reglementează situaţia particulară a litigiilor în care este implicat un judecător în calitate de reclamant sau de pârât, raţiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluţionare părtinitoare a cauzei, din pricina calităţii părţii.

Textul de lege se aplică întocmai şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor şi vizează două situaţii, respectiv când una din aceste persoane are legitimare procesuală activă (este reclamant) şi când are legitimare procesuală pasivă (este pârât).

În cea dintâi situaţie, potrivit legii, reclamantul "va sesiza una din instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea".

Ca atare, pentru a opera prorogarea legală de competenţă teritorială specială în favoarea altei instanţe, de acelaşi grad, din circumscripţia unei curţi de apel învecinate, este necesar ca reclamantul să aibă calitatea de judecător, asistent judiciar sau grefier la instanţele competente, potrivit legii, să judece litigiul sau de procuror la parchetul care funcţionează pe lângă aceste instanţe.

Se constată însă că în cauză nu este îndeplinită această condiţie, având în vedere că din actele dosarului rezultă că reclamanţii au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti.

Prin urmare, potrivit dispoziţiilor art. 127 din C. proc. civ., Tribunalul Prahova nu reprezintă instanţa unde reclamanţii "îşi desfăşoară efectiv activitatea", sens în care textul legal nu este aplicabil şi nu poate justifica învestirea unui alt tribunal cu judecarea litigiului.

În aceleaşi sens este şi decizia nr. 7/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., prin care s-a decis că sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul articolului trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă.

În consecinţă, aşa cum s-a arătat în precedent, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, reclamanţii având posibilitatea de a alege între două instanţe deopotrivă competente, respectiv instanţa de la domiciliul lor sau instanţa de la locul de muncă, aceştia optând pentru instanţa de la locul de muncă.

Având în vedere considerentele expuse, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29.05.2018.