Competence for Labor Law Claims Under Article 256(1) of the Labor Code: Jurisdiction Determined by Claimant's Headquarters, Not Branch Location, and No Recharacterization as Reversal of Execution

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 22.06.2017, reclamanta CN CF CFR S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regionala CF Iaşi a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 2062 RON reprezentând sumă nedatorată, obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunţării sentinţei şi până la restituirea efectivă a debitului restant, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 7095/12.10.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Iaşi.

În considerente, tribunalul a reţinut, în esenţă, că din motivarea cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta a pretins obligarea pârâtului la restituirea creanţei determinată prin hotărârea instanţei de fond, ce a fost desfiinţată în mod irevocabil ca urmare a modificării în parte a titlului executor, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 256 alin. (1) din Codul muncii. Potrivit acestui text legal, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. În speţă, plata sumei a fost efectuată de reclamanta debitoare în executarea unei obligaţii stabilite printr-un titlu executor, a cărei existenţă în patrimoniul debitorului a fost stabilită în urma analizei, în cadrul unei proceduri judiciare, a raporturilor juridice izvorâte din raportul de muncă, astfel că art. 256 alin. (1) din Codul muncii, care ar implica o nouă analiză a raporturilor de drept material, nu este incident în cauză. Art. 256 alin. (1) din Codul muncii instituie un caz de răspundere a salariatului, pentru a cărei angajare este necesar a cerceta inexistenţa dreptului salariatului la încasarea unei sume de bani, respectiv a îndeplinirii condiţiilor de angajare a răspunderii, ceea ce echivalează cu analizarea conţinutului raportului juridic dintre părţile contractului individual de muncă, ori în speţă acest lucru a făcut obiectul judecăţii.

A apreciat Tribunalul Bucureşti că situaţia reclamantei este reglementată de dispoziţiile art. 723 şi următoarele din C. proc. civ., referitoare la dreptul celui interesat la întoarcerea executării, în cazul în care s-a desfiinţat titlul executoriu sau executarea silită însăşi, întrucât prejudiciul invocat s-a creat ca urmare a executării unei obligaţii stabilite printr-un titlu ce a fost ulterior desfiinţat parţial. Potrivit art. 724 din C. proc. civ., restabilirea situaţiei anterioare executării se poate dispune, la cererea celui interesat, fie de către instanţa care a desfiinţat titlul executoriu sau actele de executare, fie de către instanţa care rejudecă fondul, după desfiinţarea hotărârii executate, fie de către instanţa judecătorească competentă, pe cale separată, în cazul în care aceasta nu s-a dispus în condiţiile anterioare.

Tribunalul Bucureşti a apreciat că dispoziţiile legale referitoare la întoarcerea executării sunt deopotrivă incidente şi în situaţia executării de bună voie a unei obligaţii stabilite printr-un titlu executoriu, iar nu numai cazurilor de plată efectuată în cadrul unei proceduri de executare silită, căci altfel s-ar crea o inechitate între debitorul care execută de bună voie şi cel care execută datoria silit, în condiţiile în care art. 622 din C. proc. civ. prevede atât executarea de bună voie, cât şi pe cea silită, ca modalităţi de aducere la îndeplinire a obligaţiei stabilită prin hotărârea unei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 3398 din 21 martie 2018, Judecătoria Iaşi, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea dosarului pentru pronunţarea regulatorului de competenţă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut faptul că, potrivit prevederilor art. 95 pct. 4 din C. proc. civ., tribunalele judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite conform C. proc. civ., iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau sediul.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Potrivit art. 256 alin. (1) din Codul muncii, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.

Potrivit art. 22 alin. (4), (5) din C. proc. civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

Cu titlu preliminar, instanţa a avut în vedere că instituţia întoarcerii executării silite are sediul materiei în cuprinsul art. 723-726 din C. proc. civ., reglementare din care rezultă fără echivoc că legiuitorul a avut în vedere întoarcerea de executare în toate cazurile, fără a distinge între cele două modalităţi - voluntară şi silită.

Pe de altă parte, angajatorul creditor are la dispoziţie şi procedura de recuperare a sumei prevăzută de dispoziţiile art. 256 alin. (1) din Codul muncii, temei de drept pe care l-a invocat în cererea formulată.

Aşadar, prin ambele proceduri judiciare, se urmăreşte tocmai finalitatea restabilirii situaţiei anterioare plăţii benevole, iar în măsura în care reclamanta a uzat de procedura prevăzută de art. 256 alin. (1) din Codul muncii, analizarea de către instanţă a situaţiei litigioase trebuie să se realizeze în raport de acest temei.

Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, faţă de obiectul acţiunii, în temeiul prevederilor art. 256 alin. (1) din Codul Muncii, competenţa de soluţionare a prezentei cauzei aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îţi are sediul reclamanta, judecătoria nefiind competentă.

Cu alte cuvinte, atât timp cât reclamanta a arătat că a înţeles să învestească Tribunalul Bucureşti pentru soluţionarea cererii sale în acord cu prevederile art. 256 alin. (1) din Codul Muncii, acesta stabilind cauza juridică a cererii sale, calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora a înţeles să limiteze dezbaterile, stăruind în această calificare, instanţa nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic al acţiunii sale, în acord cu prevederile art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., reţinând că reclamanta se află în situaţia unei cereri având ca obiect întoarcere de executare, o soluţie contrară echivalând cu încălcarea limitelor învestirii, soluţie care nu poate fi primită.

În determinarea instanţei competente în soluţionarea cauzei, nu prezintă relevanţă faptul că acţiunea introductivă a fost formulată de reclamanta CN CF CFR S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regională CF Iaşi, sucursală al cărei sediu este în municipiul Iaşi, deoarece în stabilirea instanţei competente, trebuie avut în vedere sediul/domiciliul reclamantului, şi nu sediul procedural ales sau sediul reprezentantului reclamantului, concluzie susţinută inclusiv de art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 581/1998, potrivit căruia se înfiinţează Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., denumită în continuare C.F.R., societate comercială pe acţiuni, cu sediul în municipiul Bucureşti, prin reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, iar potrivit aliniatului (3), C.F.R. poate înfiinţa sucursale, reprezentanţe, agenţii şi alte asemenea subunităţi, în ţară şi în străinătate, în condiţiile legii şi de Dispoziţia nr. 21/21.04.2005 a Directorului general al CFR S.A., fila 18, prin care s-a delegat competenţa de reprezentare a CFR S.A. în favoarea şefilor Oficiilor Juridice din cadrul Regionalelor CF.

Aşadar, faţă de faptul că în ceea ce priveşte conflictele de muncă, competenţa teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul sau locul de muncă reclamantul şi având în vedere dispoziţiile legale citate, precum şi faptul că sediul reclamantei este în Municipiul Bucureşti, Judecătoria Iaşi a constatat că Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă în soluţionarea prezentei cauze.

Analizând conflictul de competenţă cu a cărui soluţionare a fost învestită, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Litigiul supus analizei, având ca obiect cererea prin care reclamanta CN CF CFR S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regionala CF Iaşi, a chemat în judecată pe pârâtul A. şi a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 2062 RON, reprezentând sumă nedatorată şi a dobânzii legale de la data pronunţării sentinţei şi până la restituirea efectivă a debitului restant, este o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 256 alin. (1) din Codul Muncii, motivată de faptul că reclamanta a achitat, către pârât, suma de 2062 RON, în baza sentinţei civile nr. 2694/2014, pronunţate de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2014 şi a convenţiei de eşalonare la plată nr. 2.13.610/2015, însă prin decizia civilă nr. 1139/2015 a Curţii de Apel Iaşi s-a respins capătul de cerere privind diferenţa de drepturi salariale pentru perioada 01.01.2011 - 18.04.2013, astfel că suma încasată este necuvenită.

Potrivit art. 256 alin. (1) din Codul muncii, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.

Prin urmare, angajatorul creditor are la dispoziţie procedura de recuperare a sumei prevăzute de dispoziţiile art. 256 alin. (1) din Codul muncii, temei de drept pe care l-a invocat în cererea formulată.

Se reţine faptul că instituţia întoarcerii executării silite, amintite de Tribunalul Bucureşti în considerentele sentinţei de declinare, îşi are sediul materiei în cuprinsul art. 723-726 din C. proc. civ., reglementare din care rezultă fără echivoc că legiuitorul a avut în vedere întoarcerea de executare în toate cazurile, fără a distinge între cele două modalităţi - voluntară şi silită.

În cauza de faţă însă, atât timp cât reclamanta a arătat că înţelege să învestească Tribunalul Bucureşti cu soluţionarea cererii sale, în acord cu prevederile art. 256 alin. (1) din Codul Muncii, acesta stabilind cauza juridică a cererii sale, calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora a înţeles să limiteze dezbaterile, stăruind în această calificare, instanţa nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic al acţiunii sale, în acord cu prevederile art. 22 alin. (5) din C. proc. civ.

Se reţine, aşadar, faptul că obiectul acţiunii cu care a fost învestită instanţa, acţiune prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2062 RON reprezentând sumă nedatorată şi obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunţării sentinţei şi până la restituirea efectivă a debitului restant, este întemeiată pe prevederilor art. 256 alin. (1) din Codul Muncii.

În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a prezentei cauzei, aceasta aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îţi are sediul reclamanta, potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, potrivit căruia judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite conform C. proc. civ., iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau sediul.

În acelaşi sens, dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 statuează că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Referirea generică din aceste dispoziţii legale la domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului implică raportarea la persoana fizică sau juridică ce pretinde această calitate în proces.

Aşadar, în reglementarea actuală, în materia litigiilor de muncă, competenţa de soluţionare a unor asemenea cereri se stabileşte în funcţie de domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este salariatul sau angajatorul, spre deosebire de reglementarea anterioară, reprezentată de Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, în care se prevedea stabilirea competenţei în raport de sediul "unităţii", aşadar al angajatorului, indiferent dacă acesta avea sau nu calitatea de reclamant.

În ceea ce priveşte determinarea instanţei competente în soluţionarea cauzei, nu prezintă relevanţă faptul că acţiunea introductivă a fost formulată de reclamanta CN CF CFR S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regională CF Iaşi, sucursală al cărei sediu este în municipiul Iaşi, deoarece în stabilirea instanţei competente, trebuie avut în vedere sediul/domiciliul reclamantului, şi nu sediul procedural ales sau sediul reprezentantului reclamantului, concluzie susţinută inclusiv de art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 581/1998, potrivit căruia se înfiinţează Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., denumită în continuare C.F.R., societate comercială pe acţiuni, cu sediul în municipiul Bucureşti, prin reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, iar potrivit aliniatului 3, C.F.R. poate înfiinţa sucursale, reprezentanţe, agenţii şi alte asemenea subunităţi, în ţară şi în străinătate, în condiţiile legii şi de Dispoziţia nr. 21/21.04.2005 a Directorului general al CFR S.A., fila 18, prin care s-a delegat competenţa de reprezentare a CFR S.A. în favoarea şefilor Oficiilor Juridice din cadrul Regionalelor CF.

Astfel, în determinarea instanţei competente din punct de vedere teritorial, este important sediul unităţii ce are calitatea de reclamantă, iar nu sediul unităţii fără personalitate juridică, care acţionează ca mandatar al reclamantei, chiar dacă raportul de muncă s-ar fi derulat la sediul mandatarului.

În plus, în această ipoteză, nu operează nicio eventuală alegere a instanţei de judecată de către reclamant, deoarece dispoziţiile art. 116 şi art. 126 din C. proc. civ. sunt incidente numai în cazul unei necompetenţe relative sau de ordine privată, competenţa teritorială reglementată de art. 269 alin. (2) din Codul muncii fiind una exclusivă, ce nu poate fi înlăturată de părţile litigante.

Cum sediul Companiei Naţionale de Căi Ferate "C.F.R." - S.A, societate comercială pe acţiuni, este în municipiul Bucureşti, iar aceasta figurează în proces în calitate de reclamantă, instanţa competentă teritorial a soluţiona litigiul dedus judecăţii este instanţa în a cărei rază teritorială se află sediul societăţii reclamante.

Pentru argumentele expuse, în aplicarea art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29.05.2018.