Heirs prevail in revendication; appeal against reinstatement of land title rejected as unfounded.

Prin sentinţa civilă nr. 327/23.03.2001 a Tribunalului Bucureşti s-a admis, în parte, acţiunea precizată şi completată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. E. S.A., S.C. X. S.A., S.C. F. S.A., S.C. Y. S.A., S.C. G. S.A., S.C. H. S.A., S.C. I. S.A. şi S.C. J. S.A., au fost obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă totală de 131.995,39 mp situat în perimetrul Bucureşti, s-a constatat că nu au calitate procesuală pasivă o parte din pârâţii enumeraţi în dispozitiv, s-a respins acţiunea împotriva acestor pârâţi pe acest temei, s-a luat act de renunţarea la judecata faţă de pârâta S.C. G. S.A., s-a respins, ca nefondată, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de S.C. F. S.A.

S-a reţinut că, prin actul de adjudecare nr. 8427/1919, autentificat şi transcris la Tribunalul Ilfov, numiţii K., C. şi L. au dobândit în proprietate terenul în suprafaţă de 158.750 mp şi construcţiile existente pe acest teren; prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x.511/1934 la Tribunalul Ilfov, reclamanţii au dobândit suprafaţa de teren de 20.000 mp, în aceeaşi zonă; din conţinutul proceselor-verbale nr. x şi nr. y emise de Comisia pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti a rezultat că numiţii K., L., B. şi N. au dobândit, în zona Glocozei din Bucureşti, două terenuri, unul în suprafaţă de 8913 mp, iar celălalt în suprafaţă de 24.922 mp; numitul K. a devenit proprietar pe o suprafaţă de teren de 3345 mp, în aceeaşi zonă, în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1929 la Tribunalul Ilfov; reclamantul A. este unic moştenitor al defunctului K., conform certificatului de moştenitor nr. x/1970 emis de Notariatul Sector 2 Bucureşti; reclamanta B. este unica moştenitoare a defunctului L., conform jurnalului 8911/1939 al Tribunalului Ilfov, unit cu actele de stare civilă depuse la dosar; reclamanţii C. şi D. sunt moştenitorii defunctului C. şi al soţiei acestuia, N., conform actelor de stare civilă aflate la dosar şi actului de partaj şi predare de legat autentificat sub nr. x/1939 la Tribunalul Ilfov. Însumând suprafeţele de teren ce au aparţinut autorilor reclamanţilor a rezultat că C., K. şi L. au deţinut în proprietate o suprafaţă totală de 215.935 mp, al cărui amplasament se află, la momentul actual, în Bucureşti, sector 2, în perimetrul străzilor Barbu Văcărescu, O. şi P., amplasament ce rezultă din conţinutul celor două expertize întocmite în cauză.

Din adresa nr. x/1999 a Primăriei Municipiului Bucureşti a rezultat că o suprafaţă de 160.220 mp a trecut în proprietatea statului, fiind expropriată pentru cauză de utilitate publică, potrivit Decretului nr. 105//1950.

Din raportul de expertiza întocmită în cauză de expert Q. şi din înscrisurile depuse de pârâţi şi intervenienta a rezultat că terenul în suprafaţă de 131 995,99 mp este deţinut de către unii din pârâţi şi de către intervenienta; s-a reţinut totodată că S.C. J. deţine terenul în suprafaţă de 3345 mp.

Instanţa de fond a reţinut că nu s-a probat modul de preluare de către stat a terenului pentru că nu s-a depus Decretul nr. 105/1950 şi celelalte decizii administrative, astfel că nu s-a făcut dovada existenţei titlului de proprietate al statului asupra terenului ce a aparţinut autorilor reclamanţilor. A mai reţinut că, chiar dacă s-ar fi depus decretul, faţă de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu s-ar fi probat un titlu valabil, pentru că acesta contravenea prevederilor Constituţiei şi dispoziţiilor art. 481 din C. civ., nefăcându-se dovada existenţei unei juste şi prealabile despăgubiri.

Nici certificatele de atestare a dreptului de proprietate emise conform H.G. nr. 834/1991 nu pot avea prioritate faţă de titlul ce a aparţinut autorilor reclamanţilor, nu doar pentru că acesta din urmă este mai vechi, ci şi pentru că nu s-a făcut dovada unui titlu valabil al pârâţilor şi al statului. Pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu a prezentat nici un înscris care să justifice stăpânirea terenului, fiind extrem de neclar modul în care autorii reclamanţilor au fost deposedaţi de întreaga suprafaţă de teren ce le-a aparţinut. Prin expertizele întocmite în cauză s-a dovedit că o parte din teren este ocupat de un ansamblu de blocuri de locuinţe care nu poate fi restituit în natură, reclamanţilor, aceştia urmând a obţine eventualele despăgubiri conform Legii nr. 10/2001.

Instanţa de fond a reţinut astfel că autorii reclamanţilor nu au pierdut niciodată proprietatea asupra terenurilor, iar reclamanţii, conform art. 644 din C. civ., au devenit prin moştenire proprietari, astfel că în baza art. 480 şi urm. din C. civ., instanţa de fond a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată şi completată.

Prin decizia civilă nr. 169/08.04.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă s-a respins ca rămas fără obiect apelul reclamanţilor.

Apelul formulat de S.C. J. a fost respins ca nefondat, întrucât nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenului revendicat, arătând doar că este succesoarea societăţii R., care ar fi fost proprietara terenului. La dosar, nu s-au depus însă acte de proprietate în acest sens, ci numai o cerere a societăţii menţionate prin care se solicita organelor fiscale rectificarea rolului fiscal ca urmare a reformei monetare. De altfel, dacă pretinsa autoare a apelantei-pârâte ar fi fost proprietara terenului, aceasta ar fi figurat în anexa la Decretul nr. 105//1950.

Prin decizia civilă nr. 7588/04.12.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-au respins, ca neîntemeiate, recursurile. În recursul declarat de S.C. J. s-a reţinut că acesta este nefondat, pentru că nu s-a dovedit dreptul său de proprietate asupra terenului revendicat.

Prin decizia civilă nr. 6124/28.05.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-a admis contestaţia în anulare formulată de S.C. J., s-a anulat în parte decizia civilă nr. 7588/04.12.2005, în limita motivelor de recurs necercetate, s-a fixat termenul pentru rejudecarea recursului S.C. J.

Prin decizia civilă nr. 1018/17.02.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de S.C. J., s-a casat în parte decizia şi s-a trimis cauza pentru rejudecarea apelului declarat de S.C. J., menţinându-se celelalte dispoziţii ale deciziei. S-a reţinut că instanţa de apel nu a răspuns criticilor acestei pârâte cu privire la încălcarea dreptului de proprietate conferit prin certificatul de atestare emis de autoritatea competentă şi, implicit, nu a stabilit cu exactitate dacă statul a preluat terenul în discuţie de la autorii reclamanţilor sau de la Societatea R.

Prin decizia civilă nr. 185A/03.05.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de S.C. J.

Prin decizia civilă nr. 2301/18.04.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a I a civilă s-a admis recursul, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza la aceeaşi instanţă. În esenţă, s-a reţinut că instanţa nu a avut în vedere la pronunţarea deciziei recurate, îndrumările obligatorii date de instanţa supremă. Astfel, nu s-a analizat de către instanţa de apel dacă terenul în litigiu a fost sau nu preluat de la autorii reclamanţilor prin decretul de expropriere, şi nu s-au analizat criticile relative la încălcarea drepturilor conferite de certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în beneficiul SC "J." S.A. Carpaţi.

Prin decizia civilă nr. 185A/11 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.

În rejudecare, s-a admis pentru părţi proba cu înscrisuri pentru a se dovedi dacă dreptul de proprietate asupra terenului a trecut sau nu de la reclamanţi la societatea pârâtă, precum şi expertiza pentru identificarea terenului. Din conţinutul expertizei dispusă în cauză a rezultat că terenul revendicat nu face parte din terenul expropriat prin Decretul nr. 105/1950, aflându-se la sud de terenul expropriat; s-a stabilit totodată că terenul se afla în incinta imobilului din str. x, pentru care recurenta-pârâtă deţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 09.04.1993; a rezultat şi că terenul ce a fost deţinut de către S.C. R. S.A. se învecinează cu terenurile ce fac obiectul cauzei pendinte; s-a stabilit că parcela S2 are o suprafaţă de 830 mp, respectiv că suprafaţa de 415 mp face parte din suprafaţa de 830 mp, cu care se află în indiviziune.

Apreciind probatoriul administrat, instanţa de rejudecare a concluzionat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:

Prin decizia civilă nr. 2301 din 18 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că instanţa de apel nu a analizat dacă terenul în litigiu a fost sau nu preluat de la autorii reclamanţilor prin decretul de expropriere şi nu s-au analizat criticile relative la încălcarea drepturilor conferite de certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în beneficiul S.C. J.

Din raportul de expertiză tehnică judiciară şi anexele la aceasta, instanţa a reţinut că terenul revendicat de 3 345 mp, din care 2 930 mp în proprietate exclusivă, şi 415 mp în indiviziune cu S., T. şi U. şi care este inclusă în suprafaţa de 830 mp, nu face parte din terenul expropriat prin Decretul nr. 105/1950; terenul revendicat se află în incinta imobilului din str. x pentru care S.C. J. deţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate, seria x nr. x din 9.04.1993.

Concluzia instanţei de apel a fost aceea că imobilul nu a fost preluat de Statul român prin Decretul nr. 105/1950 şi că, în lipsa unui titlu, preluarea s-a făcut în fapt.

În ceea ce priveşte dreptul de proprietate al apelantei conferit prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 09.04.1993 s-a avut în vedere art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, conform cărora "bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu".

Din examinarea susţinerilor apelantei a rezultat că aceasta a pretins că terenul a aparţinut S.C. R. S.A. care a fost naţionalizată şi că bunurile din patrimoniul acesteia au fost preluate de S.C. J., în calitate de succesor. Din bilanţul încheiat la 11 iunie 1948 a rezultat că, la naţionalizare, S.C. R. S.A. deţinea în patrimoniu terenuri în suprafaţă totală de 3.803.507 mp. Din răspunsul la obiecţiuni a rezultat că terenul care a fost deţinut de S.C. R. S.A. este diferit de terenul revendicat cu care se învecinează. De asemenea, a rezultat că terenul de 415 mp revendicat se afla în indiviziune şi în cadrul suprafeţei de 830 mp şi se identifica cu suprafaţa notată cu S2 în planul proprietăţilor întocmit de ing. L., anexa 8.

În consecinţă, pentru că terenul revendicat nu s-a aflat în proprietatea S.C. R. S.A., statul nu a naţionalizat terenul revendicat odată cu naţionalizarea S.C. R. S.A., ceea ce înseamnă că apelanta nu a dobândit vreun drept de proprietate de la S.C. R. S.A.

În aceste condiţii, S.C. J. S.A. nu a avut în patrimoniu terenul revendicat, astfel că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 - terenul nu a devenit obiect de proprietate al S.C. J. S.A.

În drept, au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 1 şi art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 834 din 14.12.1991.

S-a apreciat că Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 09.04.1993 cu încălcarea atât a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 cât şi a art. 1 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, în sensul că au cuprins în certificatul de atestare a dreptului de proprietate şi terenul revendicat de către reclamanţi, deşi nu s-a aflat în patrimoniu S.C. J. S.A.

Procedând la compararea titlurilor părţilor, s-a apreciat că apelanta-pârâtă a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate de la un non-proprietar, în timp ce titlul reclamanţilor provine de la adevăratul proprietar, motiv pentru care s-a dat preferabilitate titlului de proprietate al reclamanţilor, într-o acţiune în revendicare nefiind necesară anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Referitor la pretinsa ignorare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991 şi la faptul că terenul revendicat de către reclamanţi ar fi trecut în proprietatea statului, conform Decretului nr. 105/1950, critica este nefondată, pentru că terenul nu a intrat în proprietatea statului. Aşa cum a rezultat din expertiza întocmită în cauză, prin Decretul nr. 105/1950 nu s-a expropriat şi terenul revendicat de către reclamanţi.

Referitor la pretinsa ignorare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 1 din H.G. nr. 556/1990, critica este nefondată. Textul citat nu se referă la terenul revendicat de către reclamanţi pentru că textul are în vedere numai acele imobile - terenuri şi construcţii - în care construcţiile au fost demolate iar pe terenuri s-au realizat investiţii. De altfel, chiar apelanta arată că pe teren exista anumite construcţii care nu au fost demolate.

Deşi terenul revendicat este menţionat în certificatul de atestare a dreptului de proprietate şi pe teren exista construcţii vechi necesare îndeplinirii obiectului de activitate, critica nu poate fi primită pentru că, în faza rejudecării apelului, s-a refăcut raportul de expertiză, ocazie cu care s-a constatat existenţa pe teren a unor garaje pe suprafeţe de teren de 830 mp pentru care însă apelanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate şi nici existenţa unor autorizaţii de construirii. Cum terenul este proprietatea reclamanţilor, urmează ca aceştia să decidă cu privire la garajele existente pe terenul lor.

Împotriva deciziei civile nr. 185A/11.03.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a formulat cerere de recurs pârâta S.C. J., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Prin decizia civilă nr. 2301 din 18 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtei, reţinând nelegalitatea hotărârii recurate, considerentele instanţei reitererând ceea ce se impusese deja cu titlu de îndrumări obligatorii prin decizia civilă nr. 1018/17.02.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, s-a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 315 din C. proc. civ., întrucât instanţa trebuia să se pronunţe asupra următoarelor aspecte relevante pentru cauză: dacă terenul revendicat a fost expropriat de la autorii reclamanţilor, prin Decretul nr. 105/1950, sau dacă acest teren a fost în proprietatea societăţii R. S.A, autoarea pârâtei, şi a fost preluat de către stat de la aceasta, în temeiul Legii nr. 119/1948; încălcarea drepturilor conferite pârâtei prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Scopul îndrumărilor date de instanţele de recurs a fost acela de a stabili continuitatea dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor reclamanţilor de la momentul dobândirii acestuia, până la data preluării terenului de către stat. Motivaţia cercetării acestui aspect a rezultat din probatoriul administrat în cauză, la nivelul anilor 1943-1948, terenul revendicat apărând a fi proprietatea societăţii R. S.A, autoarea pârâtei.

Pentru a fi admisă acţiunea lor în revendicare, intimaţii-reclamanţi nu trebuie să dovedească doar faptul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului, ci şi faptul că acesta a existat în patrimoniul autorilor lor până la data exproprierii.

Cunoaşterea persoanei de la care s-a preluat imobilul, ar conduce automat şi la stabilirea titularului dreptului de proprietate la acel moment şi astfel, la dovedirea dreptului de proprietate al reclamanţilor. Singura prezumţie cu caracter absolut al dreptului de proprietate şi care priveşte exclusiv dobândirea acestuia, o reprezentă uzucapiunea imobiliară. Toate celelalte prezumţii ale dreptului de proprietate, care ţin să dovedească dobândirea acestuia şi continuitatea lui în patrimoniul unei persoane, sunt prezumţii cu caracter relativ şi care, odată înfrânte, trebuie înlocuite cu alte mijloace de probă.

În cazul prezentei pricini, cu privire la dreptul de proprietate al intimaţilor-reclamanţi, apărările pârâtei tind la înfrângerea prezumţiei continuităţii dreptului de proprietate, pe care, de altfel, aceştia nu au putut-o dovedi în niciun alt mod.

Motivul care a determinat un asemenea raţionament în prezenta cauză a fost determinat de următoarele două aspecte: prin Decretul nr. 105/1950, reclamanţilor nu le-a fost expropriată şi parcela de teren pe care o revendică în prezenta cauză, ci doar un teren limitrof; la nivelul anilor 1943-1948, în patrimoniul societăţii R. S.A. figura un teren situat în aceeaşi zonă, cu privire la care aceasta deţinea proprietatea. Dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu al societăţii R. S.A., ar conduce subsecvent şi la concluzia că terenul nu a fost preluat de stat din patrimoniul autorilor reclamanţilor, ci din cel al societăţii R.

Cu aceste precizări prealabile, recurenta-pârâtă a susţinut următoarele critici punctuale de pretinsă nelegalitate:

Instanţa de apel nu a respectat îndrumările instanţei de recurs - art. 304 pct. 5, raportat la art. 105 alin. (2), coroborat cu art. 315 din C. proc. civ. Instanţa de apel nu a stabilit dacă terenul a fost preluat de către stat de la autorii intimaţilor-reclamanţi sau de la societatea R. S.A. În esenţă, instanţa de apel nu a identificat persoana de la care statul a preluat imobilul la nivelul anilor 1940-1950.

În ciclurile procesuale anterioare, instanţele de recurs au impus instanţei de fond ca, în rejudecare, să stabilească care a fost persoana de la care statul a preluat imobilul, având în vedere că, din materialul probator existent la dosarul cauzei, a rezultat că terenul nu a fost expropriat prin Decretul nr. 105/1950 de la autorii reclamanţilor, ci că acesta exista în patrimoniul societăţii R. S.A. care, prin Legea nr. 119/1948, a fost naţionalizată de către stat, acesta din urmă fiind în realitate modul de dobândire a dreptului de proprietate de către stat.

În ultimul ciclu procesual, instanţa de apel a reţinut că, în lipsa unui titlu, preluarea s-a făcut în fapt, fără a stabili astfel, în niciun fel, de la cine s-a preluat acest teren. Soluţia instanţei de apel este una nelegală, dată cu nerespectarea îndrumărilor date în mod obligatoriu de instanţele de recurs, întrucât: s-a reţinut în mod judicios, că terenul nu a fost expropriat de la autorii reclamanţilor în temeiul Decretului nr. 105/1950, dar se menţionează şi faptul că terenul nu ar fi fost naţionalizat nici de la societatea R. S.A., autoarea pârâtei, în baza concluziilor raportului de expertiză ce identifică terenul acestei societăţi la nivelul anului 1938, iar nu la nivelul anului 1948.

Este lipsită de relevanţă analiza instanţei cu privire la identificarea terenului din 1938 al societăţii R. S.A, în condiţiile în care nu a contestat nimeni situaţia de la acea dată şi existenţa dreptului de proprietate asupra terenului revendicat în patrimoniul autorilor reclamanţilor, ci perpetuitatea dreptului lor asupra acestuia după anul 1936, în condiţiile în care la nivelul anilor 1943-1948 există dovezi care certifică existenţa dreptului de proprietate asupra aceluiaşi teren în patrimoniul societăţii R. S.A.

Stabilirea faptului că terenul nu a fost expropriat de la autorii reclamanţilor prin Decretul nr. 105/1950, este o concluzie ce ar putea conduce la admiterea apelului şi la respingerea cererii de chemare în judecată, faţă de împrejurarea că autorii reclamanţilor nu au făcut dovada preluării terenului de către stat în mod nelegal (pentru a dovedi indirect deţinerea în patrimoniu a dreptului de proprietate aferent acestui teren). În mod corelativ acestei statuări, instanţa trebuia să identifice de la cine a fost preluat terenul, pentru a se verifica dacă autorii acestora mai deţineau în patrimoniul dreptul de proprietate, sau acesta aparţinea societăţii R. S.A., conform dovezilor existente la dosar, ce instituie o prezumţie în acest sens.

Aceste considerente ale instanţei de apel sunt şi contradictorii. Dacă într-o primă fază, instanţa reţine că terenul a fost preluat de către stat doar în fapt (fără a se specifica de la cine), ulterior, se menţionează că terenul revendicat de către reclamant nu a intrat în proprietatea statului. Lipsa unei concluzii în această privinţă, conduce la imposibilitatea dovedirii dreptului de proprietate al reclamanţilor de la momentul preluării, pentru a se putea dispune în mod corespunzător, restituirea terenului către aceştia.

Decizia instanţei de apel nu cuprinde considerentele pe care se sprijină, ori cuprinde considerente contradictorii - art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. Acest motiv vizează aceeaşi chestiune litigioasă, respectiv, stabilirea în concret a persoanei de la care statut a preluat cu titlu, sau fără titlu, terenul revendicat la nivelul anilor 1948-1950.

Chiar dacă intimaţii-reclamanţi au făcut dovada unui titlu de proprietate asupra terenului, aceeaşi dovadă a fost făcută şi de către pârâtă, ambele valabile şi necontestate.

Coexistenţa acestor titluri de proprietate a condus la o specificitate aparte a acţiunii în revendicare; titlul reclamanţilor de proprietate şi înscrisurile existente la dosarul cauzei dovedeau existenţa dreptului de proprietate până la nivelul anului 1936; la nivelul anilor 1943-1948, s-a făcut dovada existenţei dreptului de proprietate asupra aceluiaşi teren în patrimoniul autoarei pârâtei. Această situaţie atipică a condus la necesitatea analizei persoanei de la care statul a preluat terenul, în condiţiile în care, prin Decretul nr. 105/1950, autorilor reclamanţilor le-a fost expropriat un teren ce nu se suprapune cu cel revendicat; prin Legea nr. 119/1948, societatea R. S.A a fost naţionalizată, iar din documentele existente la dosar, rezultă că aceasta deţinea în proprietate terenul revendicat.

Instanţa de apel a reţinut fără niciun fundament şi fără nicio motivaţie că terenul nu a fost expropriat prin Decretul nr. 105/1950; în lipsa unui titlu, preluarea s-a făcut în fapt; nu s-a aflat în proprietatea societăţii R. la momentul naţionalizării, cu toate că identificarea acestuia s-a făcut la nivelul anului 1938, iar nu la nivelul anului 1948, când s-a realizat naţionalizarea, pentru ca în final, să constate că terenul revendicat de către reclamant nu a intrat în niciun fel în proprietatea statului. Cu excepţia primului aspect reţinut în mod corect (terenul nu a fost preluat de către stat prin expropriere de la autorii reclamanţilor prin Decretul nr. 105/1950, dovedit prin expertiza topometrică efectuată în cauză), niciuna dintre concluziile instanţei de apel nu este motivată.

În privinţa preluării terenului de către stat, în fapt, instanţa nu motivează în niciun fel cum a ajuns la această concluzie, de unde rezultă această preluare în fapt, când a fost făcută această preluare, de la ce persoană, etc. După anul 1938, intimaţii reclamanţi nu au dovedit faptul că dreptul lor de proprietate a avut o perpetuitate în patrimoniul autorilor lor.

Ultimele documente ce fac vorbire de terenul revendicat de către intimaţii-reclamanţi sunt reprezentate de procesele-verbale pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti nr. x şi nr. y, însă acestea creează nu doar o îndoială cu privire la existenţa dreptului de proprietate asupra terenului, ci şi cu privire la întinderea acestuia şi titularii lui. Astfel, în baza aceluiaşi titlu de proprietate, respectiv a contractului autentificat sub nr. x din 13 iulie 1929, au fost deschise ambele procese-verbale pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare menţionate anterior, în care se menţionează următoarele: în procesul-verbal nr. x apare că imobilul dobândit în baza acestui act este un teren viran în suprafaţă de 3 hectare şi 1.383 mp, cu toate că actul de vânzare autentificat sub acest număr, avea ca obiect doar terenul de 3.345 mp; în procesul-verbal nr. x apare, în baza aceluiaşi titlu, un imobil teren viran în suprafaţă de 5.320 mp şi cu privire la care apare şi societatea R. ca proprietar pentru 6/12 (adică 1/2), în baza unui contract de vânzare încheiat cu ing. S., T. şi U., nenumerotat; această cotă de 6/12 (1/2) se referă la întreg terenul, nefiind făcută nicio distincţie.

Aceste înscrisuri, nu doar că nu pot face dovada dreptului de proprietate, dar creează premisele unei situaţii de coproprietate cu privire la terenul revendicat, or, starea de coproprietate cu privire la un anumit imobil, face ca acţiunea în revendicare exercitată de unui dintre coproprietari, împotriva unui alt coproprietar, să fie nu doar neîntemeiată, dar chiar inadmisibilă.

În privinţa identificării terenului ce se afla în proprietatea societăţii R. S.A. la momentul naţionalizării, instanţa de apel nu are nicio argumentaţie faptică sau juridică, pentru care a stabilit care era acesta la momentul anului 1948, data naţionalizării societăţii. Expertiza la care se raportează instanţa de apel, identifică terenul revendicat la nivelul anului 1938, în baza unui plan de situaţie desenat de mână, el provenind chiar de la reclamanţi. Astfel, hotărârea instanţei nu cuprinde niciun considerent din care să rezulte că terenul nu a fost expropriat de la societatea R. S.A.

Analizând critica pârâtei cu privire la încălcarea prevederilor art. 35 din Legea nr. 18/1991, care stabilesc că terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate ca atare în sistemul de evidenţa al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice, instanţa de apel statuează că, în concret, terenul nu ar fi intrat niciodată în proprietatea statului, cu toate că, anterior, menţiona că acesta a fost preluat fără a exista titlu. Or, contradictorialitatea considerentelor hotărârii conduce la o veritabilă lipsă a motivării.

Nu se poate reţine că acelaşi teren a fost preluat în patrimoniul statului de la autorii reclamanţilor, fără titlu, reţinându-se o preluare abuzivă, pentru ca ulterior, analizând apărările pârâtei (nu le poate fi încălcat dreptul de proprietate izvorât din certificatul de atestare a dreptului de proprietate), instanţa să revină şi să menţioneze că, de fapt, terenul oricum nu a intrat în proprietatea statului, pentru a concluziona că nici titlul pârâtei nu este astfel valabil.

Instanţa de apel nu a fost învestită cu o cerere privind constatarea legalităţii/nelegalitătii certificatului de atestare a dreptului de proprietate al subscrisei - încălcarea principiului disponibilităţii si al contradictorialităţii - art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din C. proc. civ.

Prin apărările formulate, s-a învederat faptul că instanţa nu poate da câştig de cauză reclamanţilor în acţiunea în revendicare, faţă de coexistenţa a două titluri de proprietate, necontestate, dat fiind că cel ai pârâtei este reprezentat de un act administrativ ce se bucură de prezumţia de legalitate şi că efectele acestuia nu pot fi negate în condiţiile unui analize juridice de natură civilă.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate reprezintă un act administrativ ale cărui efecte juridice nu pot fi înlăturate prin mecanisme specifice materiei civile, nici măcar în cadrul unei acţiuni în revendicare, ci doar pe calea unor demersuri administrative sau jurisdicţionale de invalidare, specifice dreptului administrativ.

Analizând aceste aspecte, instanţa de apel procedează în mod direct la o invalidare a titlului pârâtei de proprietate, făcând o analiză proprie şi pronunţând, prin considerentele hotărârii recurate, "nelegalitatea" actului administrativ, cu toate că, reclamanţii nu au formulat un astfel de capăt de cerere.

Soluţia instanţei este în mod vădit nelegală, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., prin nerespectarea principiului disponibilităţii acţiunii civile, instanţa de apel pronunţându-se asupra unei aspect nesolicitat de către reclamanţi. Vătămarea există în mod evident, în condiţiile în care niciuna dintre părţi nu a susţinut/contracarat elementele de legalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Singurul aspect asupra căruia se putea pronunţa instanţa de apel în prezenta cauză, cu privire la care fusese chemată a se pronunţa, era acela al posibilităţii admiterii acţiunii în revendicare împotriva pârâtei, câtă vreme nu a fost invalidat în niciun un mod titlul acesteia de proprietate. Or, singura menţiune în acest sens al instanţei de apel este în sensul negării apărării pârâtei, fără nicio motivare.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, efectele juridice ale certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu puteau fi înlăturate decât printr-o acţiune specifică invalidării actului administrativ (acţiune în anulare sau excepţie de nelegalitate), neexercitată de către intimaţii reclamanţi - art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Soluţia instanţei de apel este nelegală şi prin prisma pronunţării pe cale incidentală a nelegalităţii unui act administrativ ce reprezintă, în realitate titlul pârâtei de proprietate. În lipsa oricărei contestări ale acestui act pe cale administrativă/judiciară, într-un cadru procesual reglementat de dispoziţii legale de drept administrativ, acţiunea reclamantului nu poate fi admisă decât prin încălcarea flagrantă a dreptului pârâtei de proprietate şi a competenţei de invalidare a unui act administrativ.

Jurisprudenţa a reţinut în mod constat imposibilitatea invalidării unui act administrativ pe calea unei acţiunii civile, fie că această măsură urmează a fi făcută pe cale directă sau incidentală.

Totodată, instanţa de apel ignoră cu desăvârşire faptul că pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în mod legal, cu bună-credinţă, cu interpretarea în mod greşit a dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 şi ale H.G. nr. 553/1992. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate cu titlu oneros. Emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x s-a făcut în baza dispoziţiilor legilor în vigoare.

Terenul din str. x a intrat în patrimoniul S.C. J. în baza H.G. nr. 553/1992 privind înfiinţarea unor societăţi comerciale pe acţiuni, prin reorganizarea Regiei Autonome de Construcţii Carpaţi, proprietara acestui teren în baza Legii nr. 15/1990.

Prin cumpărarea acţiunilor de la V. şi W. de către Asociaţia J. - Programul Acţiunilor Salariaţilor, S.C. J. S.A a devenit societate cu capital integral privat, în preţul acţiunilor ce au făcut obiectul acestor contracte intrând şi valoarea terenului în litigiu. Preţul acestor acţiuni a fost achitat integral, aşa cum atesta adresa V. nr. x/13.01.1995, anexă Completării cererii de apel.

Valoarea patrimonială a terenului a fost inclusă în valoarea acţiunilor care, ulterior, au fost cumpărare (act esenţialmente cu titlu oneros) şi astfel, nu se poate reţine că emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate ar reprezenta un act cu titlu gratuit. Or, în măsura în care dreptul de proprietate al societăţii pârâte ar fi negat în prezenta cauză, fără ca totuşi certificatul de atestare a dreptului de proprietate să nu fie invalidat de o instanţă de contencios administrativ, s-ar goli de conţinut dreptul dobândit în baza unui act cu titlu oneros, valabil şi necontestat.

Recursul este nefondat.

S-a susţinut că instanţa de apel nu a respectat îndrumările instanţei de recurs, în acest sens fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 5, raportat la art. 105 alin. (2), coroborat cu art. 315 din C. proc. civ.

Critica este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Din decizia civilă nr. 1018/17 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă că motivele care au impus rejudecarea au fost următoarele; instanţa de apel nu a răspuns criticilor pârâtei cu privire la încălcarea dreptului de proprietate conferit prin certificatul de atestare emis de autoritatea competent, respectiv ignorarea unor prevederi legale în vigoare - art. 35 din Legea nr. 18/1991 şi H.G. nr. 556/1990; din această omisiune a rezultat că instanţa de apel nu a cercetat criticile menţionate şi, implicit, nu a stablit cu exactitate dacă statul a preluat terenul în discuţie de la autorii reclamanţilor sau de la societatea R.

Prin decizia civilă nr. 2301/18 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că instanţa nu a avut în vedere la pronunţarea deciziei recurate, îndrumările obligatorii date de instanţa supremă. Astfel, nu s-a analizat de către instanţa de apel dacă terenul în litigiu a fost sau nu preluat de la autorii reclamanţilor prin decretul de expropriere şi nu s-au analizat criticile relative la încălcarea drepturilor conferite de certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în beneficiul S.C. J.

În rejudecare, sub aspectul situaţiei de fapt, instanţa de apel a identificat terenul revendicat de reclamanţi şi a stabilit că acesta nu face parte din terenul expropriat prin Decretul nr. 105/1950. Cercetarea judecătorească a stabilit totodată că terenul revendicat se află în incinta imobilului din str. x, pentru care S.C. J. deţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate, seria x nr. x din 9.04.1993.

Concluzia instanţei de apel în urma aprecierii probatoriului administrat a fost aceea că imobilul nu a fost preluat de stat prin Decretul nr. 105/1950 şi că, în lipsa unui titlu, preluarea s-a făcut în fapt.

Toate aceste considerente au condus instanţa spre o primă concluzie corectă în privinţa cadrului procesual de învestire, anume aceea că, în litigiul pendinte - acţiune în revendicare imobiliară, aspect necontestat de părţi - compararea titlurilor părţilor presupune, prin ipoteză, existenţa unor titluri valabile, şi că, într-o astfel de acţiune în revendicare nu este necesară anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

După regulile tradiţionale ale dreptului intern, în mod corect instanţa de fond a aplicat raţionamentul comparării titlurilor de proprietate, respectiv titlul de proprietate al reclamanţilor cu cel invocat de către pârâtă, concluzia firească fiind aceea că, titlul reclamanţilor este preferabil, întrucât provine de la proprietarul al cărui titlu este necontestat, în timp ce titlul pârâtei provine de la o persoană care nu dobandise legal proprietatea imobilului.

Instanţa de apel a consemnat sub asectul situaţiei de fapt că terenul revendicat de către reclamanţi nu s-a aflat în proprietatea S.C. R. S.A., respectiv că statul nu a naţionalizat terenul revendicat odată cu naţionalizarea S.C. R. S.A., ceea ce înseamnă că apelanta nu a dobândit vreun drept de proprietate de la S.C. R. S.A.

Cât timp reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune în revendicare, în condiţiile particulare ale cauzei pendinte - existenţa dreptului de proprietate asupra terenului revendicat în patrimoniul autorilor reclamanţilor nefiind contestată la nivelul anului 1938; instanţa de fond a stabilit că imobilul în litigiu nu a fost preluat de stat prin Decretul nr. 105/1950 şi că, în lipsa unui titlu, preluarea s-a făcut în fapt; a stabilit şi faptul că statul nu a naţionalizat terenul revendicat odată cu naţionalizarea S.C. R. S.A., ceea ce înseamnă că apelanta nu a dobândit vreun drept de proprietate de la S.C. R. S.A. - raţionamentul acesteia nu putea fi decât în conformitate cu regimul juridic al dreptului de propritate şi al acţiunii specifice de apărare a acestui drept (acţiunea în revendicare imobiliară).

Redând astfel considerentele de fapt şi de drept care au fundamentat hotărârea pronunţată, critica referitoare la faptul că instanţa de apel nu ar fi stabilit dacă terenul a fost preluat de către stat de la autorii intimaţilor-reclamanţi sau de la societatea R. S.A, apare ca fiind total neîntemeiată. Instanţa de apel a stabilit nu numai că imobilul nu a fost preluat de stat prin Decretul nr. 105/1950 şi că, în lipsa unui titlu, preluarea s-a făcut în fapt (precizarea că această preluare s-a făcut de la autorii reclamanţilor, nu se mai impunea, câtă vreme exproprierea a fost cercetată în legătură cu patrimoniul acestora), ci şi faptul că terenul în litigiu nu s-a aflat niciodată în proprietatea S.C. R. S.A., respectiv că statul nu a naţionalizat terenul revendicat odată cu naţionalizarea S.C. R. S.A., ceea ce înseamnă că apelanta nu a dobândit vreun drept de proprietate de la S.C. R. S.A. Nu în ultimul rând, s-a stabilit că terenul revendicat se află în incinta imobilului din str. x, pentru care S.C. J. deţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate, seria x nr. x din 9.04.1993.

Toate celelalte susţineri ale recurentei-pârâte referitoare la chestiuni de fapt punctuale, dar irelevante în economia cauzei pendinte - pretinsa necercetare a persoanei de la care statul a preluat imobilul la nivelul anilor 1940-1950; instanţa de apel a reţinut că, în lipsa unui titlu, preluarea s-a făcut în fapt, fără a stabili astfel, în niciun fel, de la cine s-a preluat acest teren; nu interesează identificarea terenului societăţii R. S.A. la nivelul 1938, ci la nivelul anului 1948, când societatea a fost naţionalizată cu toate bunurile mobile şi imobile aflate în patrimoniul acesteia - nu pot fi primite, întrucât intră în categoria unor critici de netemeinicie, exprimând în esenţă nemulţumirea acestei părţi faţă de modul de apreciere de către instanţă a înscrisurilor administrate în cauză şi a concluziilor raportului de expertiză.

Important de reţinut este şi faptul că recurenta-pârâtă precizează în mod explicit că este lipsită de relevanţă analiza instanţei cu privire la identificarea terenului la nivelul anului 1938, în condiţiile în care nu a contestat nimeni situaţia de la acea dată şi existenţa dreptului de proprietate asupra terenului revendicat în patrimoniul autorilor reclamanţilor. O astfel de recunoaştere este importantă în circumstanţele reale ale cauzei pendinte, întrucât, având de comparat titlurile părţilor litigante ce emană de la autori diferiţi, se impunea evaluarea provenienţei drepturilor acestora din urmă. Or, aşa cum rezultă din paragraful anterior, recurenta-pârâtă nu a contestat existenţa dreptului de proprietate asupra terenului revendicat în patrimoniul autorilor reclamanţilor, iar în ceea ce priveşte titlul de proprietate al societăţii R. S.A., aceasta a făcut o generică trimitere la dovezilor existente la dosar, ce ar institui o prezumţie în acest sens.

Instanţa de trimitere a cercetat ceea ce era relevant pentru cauza aflată pe rol, anume dacă societatea R. a deţinut cu titlu de proprietar imobilul în litigiu - aspect asupra căruia recurenta-pârâtă a avut în permanenţă o poziţie ambiguă, neclară, prin trimiterea generică la dovezile administrate în cauză şi care, în nici un caz, nu se constituiau în probe ale dreptului de proprietate (titluri de proprietate), astfel încât acest imobil să fi putut ajunge ulterior în patrimoniul statului şi, ulterior, la recurenta-pârâtă.

S-a susţinut astfel corect că, înscrisurile administrate de recurenta-pârâtă în susţinerea poziţiei sale, nu intră în sfera noţiunii de titlu de proprietate definită de doctrina de specialitate ca fiind actul juridic, jurisdicţional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.

Confruntarea dintre cele două părţi cu interese contrare din procesul pendinte a pornit de la premisa că imobilul care este disputat judiciar a trecut în stăpânirea statului fără titlu valabil, în mod abuziv, ceea ce înseamnă recunoaşterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate în patrimoniul proprietarului originar. Demersurile reclamanţilor de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, şi, în acelaşi timp, a lipsei oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamanţi, care să pună capăt acestei încălcări.

Pentru toate aceste considerente, instanţa supremă apreciază că decizia nr. 185A/11 martie 2016 a fost dată de instanţa de apel cu respectarea îndrumărilor obligatorii date prin deciziile de casare, astfel că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

S-a susţinut totodată că decizia instanţei de apel nu cuprinde considerentele pe care se sprijină, ori cuprinde considerente contradictorii - art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., respectiv că acest motiv vizează aceeaşi chestiune litigioasă, respectiv, stabilirea în concret a persoanei de la care statut a preluat cu titlu, sau fără titlu, terenul revendicat la nivelul anilor 1948-1950.

Critica este neîntemeiată, întrucât consemnarea faptului că terenul a fost preluat de către stat doar în fapt, de la autorii reclamanţilor, corespunde concluziei logice şi juridice ulterioare, aceea că terenul revendicat de către reclamant nu a intrat în proprietatea statului. Toate considerentele de fapt reţinute de instanţa anterioară şi cu care recurenta-pârâtă nu este de acord, contestându-le în recurs (din perspectiva unor pretinse critici de nelegalitate), au circumstanţiat situaţia raportului juridic litigios, atât din perspectiva situaţiei juridice a imobilului, cât mai ales din perspectiva efectului unei astfel de constatări asupra dreptului de proprietate originar, respectiv al protecţiei si garanţiilor ce trebuie recunoscute reclamanţilor pe temeiul dispoziţiilor Constituţiei în vigoare la momentul preluării în fapt a imobilului (art. 8 şi art. 10 în materia ocrotirii proprietăţii particulare) şi al dispoziţiilor art. 480-481 din C. civ.

Am consemnat în paragrafele anterioare faptul că instanţa de fond a fost preocupată să clarifice chestiuni de fapt şi de drept relevante în economia cauzei pendinte, considerentele deciziei fiind ele însele dovada motivării hotărârii pronunţate, fără nici un aspect de contradictorialitate. De altfel, s-a susţinut corect, în apărare, că toate susţinerile recurentei-pârâte apar ca fiind expresia unei nemultumiri evidente faţă de modul de interpretare şi apreciere a probelor de către instanţa de apel.

Cu alte cuvinte, se poate lesne admite că recurenta-pârâtă a invocat din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., critici de netemeinicie a deciziei, în sensul că aceasta nu ar fi susţinută de vreun element probator, ceea ce nu poate fi acceptat drept critică pertinentă de nelegalitate.

Recurenta-pârâtă a consemnat însă corect că, chiar dacă intimaţii-reclamanţi au făcut dovada unui titlu de proprietate asupra terenului, aceeaşi dovadă a fost făcută şi de către pârâtă, ambele valabile şi necontestate, fiind astfel de acord cu situaţia premisă propusă dintru-început de instanţele fondului. În concursul dintre reclamanţi şi pârâtă, primii se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce se impunea a fi reconfirmat acestora, cu efect retroactiv, în concret, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat, şi, implicit, recunoaşterea existenţei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului imobil, în patrimoniul lor.

Instanţa de apel, procedând la compararea titlurilor părţilor, a constatat că apelanta-pârâtă a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate de la un non-proprietar, în timp ce titlul reclamanţilor provine de la adevăratul proprietar, motiv pentru care s-a dat preferabilitate titlului de proprietate al reclamanţilor.

Modalitatea concretă de evaluare a dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991 a fost determinată atat de situaţia de fapt a imobilului în litigiu, astfel cum probatoriul administrat a configurat-o în cauză, cât şi de specificitatea acţiunii în revendicare prin comparare de titluri. Într-un astfel de context procesual necontestat, împrejurarea că instanţa anterioară a reţinut că terenul nu a intrat în proprietatea statului, pentru a se putea da eficienţă dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991, nu este incompatibilă cu constatarea de fapt iniţială, anume aceea că terenul trecuse în patrimoniul statului printr-o preluare abuzivă, fără titlu, întrucât trebuie făcută cuvenita disticţie între situaţia de fapt a raportului juridic litigios pendine şi semnificaţia pe care o astfel de situaţie o are în drept, în plan juridic.

Aşadar, în speţă, având de comparat titlurile părţilor litigante ce proveneau de la autori diferiţi, instanţa a fost interesată şi de evaluarea provenienţei drepturilor acestora din urmă (în esenţă, autorul recurentei-pârâte nu a putut justifica actul de preluare a unui bun imobil aflat în mod legitim în patrimoniul altui subiect de drept).

Instanţele anterioare - singurele abilitate cu stabilirea deplină a situaţiei de fapt - au consemnat în expunerea de motive a hotărârilor pronunţate chestiuni relevante pentru cauza pendinte, cu repercusiuni asupra situaţiei juridice a fiecărei părţi cu interese contrare din dosarul de faţă, astfel încât este neîntemeiată critica referitoare la lipsa considerentelor sau la existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei pronunţate.

Critica referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii si al contradictorialităţii - art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din C. proc. civ. - nu este întemeiată, întrucât, instanţa de apel a apreciat în mod judicios că formularea unei acţiuni în revendicare nu este condiţionată de constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acţiunea în revendicare având valenţele unui mijloc juridic complex pus la îndemâna proprietarului pentru apărarea dreptului său de proprietate, în esenţă, o acţiune prin care proprietarul urmăreşte stabilirea preferinţei titlului său de proprietate faţă de un alt titlu care i se opune de către un terţ, aceasta fiind ipoteza specifică a comparării titlurilor de proprietate.

Reclamanţii-intimaţi au formulat şi susţinut o acţiune în revendicare împotriva recurentei-pârâte, solicitând lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului în litigiu, iar instanţele anterioare s-au pronunţat cu privire la acţiunea în revendicare. Nu există vreo altă soluţie în dispozitiv în afara aceleia cu privire la acţiunea în revendicare.

Faptul că titlul recurentei-pârâte este reprezentat de un act administrativ ce se bucură de prezumţia de legalitate a fost pe deplin respectat de instanta de apel, aceasta apreciind că, în contextul unei acţiuni în revendicare, compararea titlurilor părţilor presupune, prin ipoteză, existenţa unor titluri valabile, şi mai mult că, într-o astfel de acţiune nu este necesară anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 din C. proc. civ., nu pot fi reţinute criticile referitoare la nesocotirea principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii, întrucât contextul procedural a fost respectat din perspectiva obiectului şi al temeiului juridic, raţionamentul instanţei fiind influenţat de modalitatea concretă în care recurenta-pârâta s-a apărat, exhibând un certificat de atestare a dreptului de proprietate, pe care l-a opus pretenţiilor reclamanţilor, dar şi de specificul acţiunii în revendicare prin comparare de titluri. Intanţele civile, în cadrul acţiunilor în revendicare, pot proceda la compararea certificatelor de atestare a drepturilor de proprietate cu alte titluri de proprietate, cum este şi situaţia cauzei pendinte.

În concluzie, nu a avut loc nicio încălcare a principiul disponibilităţii, deoarece instanţa de apel a rejudecat doar acţiunea în revendicare şi a procedat la compararea celor două titluri. De altfel, principiul disponibilităţii le-a permis reclamanţilor să-şi apere dreptul de proprietate prin invocarea expresă a art. 480 din C. civ., in forma specifică a comparării de titluri, în condiţiile în care nicio altă normă de drept nu le-a interzis această opţiune juridică.

În egală măsură, nu a avut loc nicio încălcare a principiului contradictorialităţii, întrucât, în concret, nu au fost indicate împrejurări relevante care să nu fi fost puse în discuţia părţilor, în faţa instanţei de apel, ambele părţi şi-au prezentat argumentele pentru care au considerat că titlul uneia ar fi preferabil celeilalte. Instanţa de apel a oferit o motivare pentru care titlul reclamantului este preferabil, în esenţă, reţinându-se că autorul recurentei-pârâte nu a avut în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului.

În situaţia în care recurenta-pârâtă a invocat un mod derivat de dobândire a dreptului de proprietate, instanţa de apel a procedat la verificarea valabilităţii titlului autorului recurentei pentru a concluziona dacă statul a dobândit sau nu dreptul de proprietate asupra terenului. Din analiza făcută de instanţă, a reieşit că statul nu a dobândit dreptul de proprietate potrivit Legii nr. 119/1948.

Referirea recurentei-pârâte la aspecte de fapt punctuale şi nevalorizate în propria argumentaţie juridică a instanţei anterioare, în raport de care s-a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun în această fază procesuală, cu toate consecinţele în ce priveşte soluţiile pronunţate anterior de instanţele de fond, nu poate fi primită, întrucât ar însemna ca reclamanţilor să li se nesocotească, pe de o parte, rezultatul cercetarii judecatoresti in faţa a doua instante de fond si, pe de alta parte, dreptul concret şi efectiv de a se adresa instanţei de judecată pentru soluţionarea litigiului pendinte. Reclamanţii trebuie să beneficieze de dreptul de acces la judecată, situaţie ce nu poate fi conciliată cu admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare. Actiunea in revendicare de drept comun, in configuratia specifica compararii titlurilor de proprietate, nu este inadmisibila, intrucat dispoziţiile art. 21 din Constituţia României consacră accesul liber la justiţie ca drept fundamental al omului, prevăzându-se in termeni expresi că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Anterior hotărârii pronunţate în cauza Lupaş şi alţii c. României, practica instanţelor române era covârşitor majoritară în sensul respingerii acţiunilor în revendicarea unui bun proprietate comună pe cote-părţi dacă nu figurau ca reclamanţi toţi coproprietarii. În urma acestei hotărâri în care Curtea Europeană a statuat că, prin raportare la circumstanţele specifice cazului, impunerea respectării regulii unanimităţii reprezintă un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize, instanţele învestite cu astfel de cereri nu au înlăturat de plano aplicarea regulii unanimităţii, ci au fost preocupate să stabilească împrejurări relevante pentru cauză, anume dacă reclamantul a fost în imposibilitate să identifice restul coproprietarilor imobilului şi să obţină acceptul acestora de a i se alătura în acţiunea în revendicare, numai o astfel de abordare fiind conformă interpretării nuanţate date de Curtea Europeană regulii unanimităţii, (care impune analizarea tuturor circumstanţelor cauzei). O astfel de preocupare din partea recurentei-pârâte nu a existat, ceea ce înseamnă că nici nu poate fi reţinută vreo neregularitate în privinţa dreptului de acces la instanţă.

Motivul de recurs prin care s-a susţinut că hotărârea ar fi fost dată cu încălcarea legii, în sensul că efectele juridice ale certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu ar fi putut fi înlăturate decât printr-o acţiune specifică invalidării actului administrativ, neexercitată de către intimaţii-reclamanţi, este nefondat.

S-a susţinut corect în apărare că existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu face proba absolută a dreptului de proprietate, instanţa fiind obligată să cerceteze dacă statul avea acest drept înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990, o astfel de verificare a valabilităţii dreptului statului fiind în competenţa instanţelor civile, dat fiind contextul învestirii.

Pe de altă parte, aşa cum s-a consemnat în paragrafele anterioare, în cauză, se pune problema comparării preferabilităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate cu titlul reclamanţilor. Această comparare ţine exclusiv de competenţa instanţelor civile, iar nu de cea a instanţelor de contencios administrativ care nu judecă acţiuni în revendicare.

Cât timp situaţia de fapt a fost pe deplin stabilită iar instanţa de fond a aplicat raţionamentul comparării titlurilor de proprietate - titlul reclamanţilor este preferabil, întrucât provine de la proprietarul al cărui titlu este necontestat, în timp ce titlul pârâtei provine de la o persoană care nu dobandise legal proprietatea imobilului - după regulile tradiţionale ale dreptului intern, susţinerile referitoare la continuitatea dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamanţilor de la data dobândirii (anul 1929) şi până la data preluării imobilului de către stat, pretinsa nesocotire a efectele juridice ale certificatului de atestare a dreptului de proprietate (efecte ce nu ar putea fi înlăturate decât printr-o acţiune specifică invalidării actului administrativ) încalcă în mod flagrant caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, dar şi regimul juridic al acţiunii în revendicare imobiliară.

Instanţa de fond a aplicat raţionamentul comparării titlurilor de proprietate, respectiv titlul de proprietate al reclamanţilor cu cel invocat de către pârâtă, concluzia firească fiind aceea că, titlul reclamanţilor este preferabil, întrucât provine de la proprietarul al cărui titlu este necontestat, în timp ce titlul pârâtei provine de la o persoană care nu dobandise legal proprietatea imobilului.

Premisa raţionamentului instanţei de fond a fost de la început stabilită, anume că, în cadrul comparării de titluri, nu este necesară nici anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, tot la fel cum nu este necesară nici anularea titlului de proprietate prezentat de către reclamant, ci doar stabilirea dreptului preferabil. Cum ambele părţi au prezentat titluri de proprietate, instanţele de fond au procedat, potrivii regulilor acţiunii în revendicare, la compararea titlurilor pentru a decide în favoarea aceleia al cărui drept este preferabil. Instanţa civilă în judecarea acţiunii în revendicare pendinte avea deplina competenţa de a da preferinţă titlului reclamanţilor în detrimentului certificatului de atestare a dreptului de proprietate deţinut de recurenta-pârâtă.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge recursul pârâtei, ca nefondat.

ÎNALTA CURTE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. J. împotriva deciziei nr. 185A din data de 11 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24.05.2018.