Compensation for loss of use of land due to subterranean gas pipelines: conflict between gratuitous servitude under former gas law and just compensation under the Civil Code

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

Prin cererea din 15.11.2010, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 709.500 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului intravilan în suprafaţă de 750 m.p., situat în judeţul Prahova.

În motivare, a arătat că este proprietarul terenului sus menţionat, întabulat în CF x a localităţii Sinaia, în baza actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/2006 de BNP C.

În cursul anului 2009, a încercat să edifice o construcţie, însă i s-a comunicat că pe acest teren trece o conductă de gaze subterană, astfel că nu se poate bucura şi dispune de lucrul său potrivit art. 480 C. civ. Imposibilitatea folosirii terenului echivalează cu scoaterea sa din circuitul civil şi naşte dreptul de a obţine daune conform art. 44 din Constituţie.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată. Totodată, a formulat cerere de chemare în garanţie a D. S.A., la care ulterior a renunţat.

Prin sentinţa civilă nr. 1654/2011, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

La data de 15.09.2011, reclamantul şi-a precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că înţelege să mai cheme în judecată, ca şi pârâţi pe D. S.A şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestora la mutarea conductei de pe terenul proprietatea sa în maxim 90 de zile, pe cheltuiala pârâţilor şi plata despăgubirilor de 709.500 RON pentru lipsa de folosinţă a terenului de la data instalării conductei pe teren şi până la mutarea acesteia, precum şi la plata daunelor de 5.000 RON pentru fiecare zi de întârziere.

Pârâtul D. S.A a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

Prin cererea din 17.12.2012, reclamantul a precizat că pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului începând cu data de 15.12.2007.

La termenul din 17.09.2012, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. B.

Prin sentinţa civilă nr. 1221/03.06.2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată, a respins acţiunea astfel cum a fost precizată, a anulat cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. B. S.A., ca netimbrată şi a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că pârâtul Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, întrucât aceasta presupune o identitate între persoana pârâtului şi cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, altfel spus, calitatea procesuală pasivă aparţine persoanei care este obligată în cadrul raportului juridic respectiv. De asemenea, prin încheiere interlocutorie, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. B. S.A., instanţa reţinând că aceşti pârâţi nu pot fi obligaţi în raportul juridic dedus judecăţii.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a constatat că, potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art. 3, termenul de prescripţie este de 3 ani. Având în vedere că acţiunea a fost depusă pe data de 15.11.2010, nu se poate considera prescrisă solicitarea de acordare a daunelor începând cu data de 15.12.2007, pentru că nu a trecut termenul de trei ani prevăzut de lege.

Pe fondul litigiului, tribunalul a reţinut că reclamantul este proprietarul terenului situat în judeţul Prahova, intabulat în CF x a localităţii Sinaia, dreptul de proprietate fiind dobândit prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/2006 de BNP C.

În baza raportului de expertiză efectuat de expert E. şi a completării la acest raport, a reţinut că pe terenul proprietatea reclamantului în suprafaţă totală de 760 mp, se află conducte de gaz îngropate aparţinând pârâtei Transgaz, traseul fiind menţionat în schiţele la raport; conductele împreună cu zona de protecţie ocupă circa 570 mp din teren pe care nu poate fi construită niciun fel de clădire, iar pentru restul terenului de 190 m.p. este obligatorie obţinerea avizului scris al operatorului.

Tribunalul a constatat că potrivit art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora. De altfel, prin decizia nr. 200/2005 a Curţii Constituţionale, reluată ulterior şi în alte decizii, s-a arătat că prevederile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, instituie o sarcină gratuită care grevează proprietăţile afectate de capacităţi din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenţei acestora. Curtea Constituţională a apreciat că este greşită absolutizarea exerciţiului prerogativelor dreptului de proprietate, făcând abstracţie de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit căruia "conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege", precum şi de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private, "în condiţiile legii organice".

Potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul este, aşadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Prin reglementarea din Legea nr. 351/2004, legiuitorul nu a făcut altceva decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale.

Analizând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit acesteia, legiuitorul poate aprecia, în funcţie de nevoia reală a comunităţii, măsurile de limitare a exerciţiului dreptului de proprietate.

Tribunalul a constatat că, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse, prima conductă a fost construită şi pusă în funcţiune în anul 1951, înainte ca familia reclamantului să devină proprietara acestei suprafeţe de teren, iar bunicul reclamantului a cumpărat terenul deja grevat de sarcini în anul 1956, reclamantul devenind proprietar în anul 2006. Aşadar, prin construirea conductelor de transport de gaze, anterior dobândirii terenului de către familia reclamantului, s-a instituit în favoarea societăţii pârâte un drept de uz şi de servitute legală asupra terenului proprietatea acestuia, cu titlu gratuit, iar această servitute are caracter accesoriu şi de opozabilitate erga omnes, deoarece terenul nu putea fi dobândit decât grevat cu această sarcină.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea acestuia, modificarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată şi obligării pârâtei D. S.A. la plata despăgubirilor în cuantum de 709.500 RON pentru lipsa de folosinţă a terenului de la data de 15.12.2007 şi până la mutarea conductelor de pe terenul proprietatea reclamantului, argumentând nelegalitatea şi netemeinicia acesteia.

Prin decizia civilă nr. 190A/28.04.2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Plecând de la situaţia de fapt constatată la prima instanţă, curtea a reţinut că prevederile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 aplicabile cauzei în raport de data introducerii acţiunii, instituie o sarcină gratuită care grevează proprietăţile afectate de capacităţi din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenţei acestora. Prin decizia nr. 200/2005, Curtea Constituţională a statuat că dreptul de uz şi dreptul de servitute asupra acestor terenuri, stabilite potrivit alin. (1) al articolului 90 din lege, vizează utilitatea publică, au caracter legal şi se exercită pe toată durata de existenţă a capacităţii respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacităţi în funcţiune, reparaţiei, reviziei, lucrărilor de intervenţie în caz de avarie.

În speţă, nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât nu se pune problema unei diminuări a patrimoniului reclamantului prin existenţa conductei în discuţie, dreptul de proprietate grevat de această sarcină fiind dobândit ca atare de către acesta în anul 2006.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, care a solicitat modificarea acesteia, admiterea apelului, schimbarea sentinţei şi admiterea acţiunii, în sensul obligării D. la plata despăgubirilor de 709.500 RON corespunzătoare lipsei de folosinţă a imobilului în discuţie, cu începere la 15.12.2007 şi pana la mutarea conductelor de pe terenul proprietatea sa şi a reiterat motivele de nelegalitate ale acesteia.

Prin decizia civilă nr. 189/27.01.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a constatat, preliminar, că recurentul A. şi-a limitat recursul declarat împotriva deciziei nr. 190A/28.04.2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, exclusiv referitor la modalitatea în care, judecând pricina în fond, aceasta a soluţionat capătul de cerere în despăgubiri băneşti de 709.500 RON pentru lipsirea de folosinţă a terenului intravilan în suprafaţă de 750 m.p situat în judeţul Prahova, calculate de la 15.12.2007 şi până la mutarea conductelor de pe terenul proprietatea sa în contradictoriu cu pârâta D., iar nu şi cu privire la modalitatea de soluţionare a cauzei în privinţa celorlalte petite ale acţiunii iniţiale modificate sau cu privire la ceilalţi pârâţi.

Răspunzând motivelor de recurs, pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a arătat că în mod greşit instanţele de fond au considerat că dreptul de uz şi servitute asupra terenului proprietatea reclamantului este gratuit, prin interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 86-90 din Legea nr. 351/2004.

Sub acest aspect, instanţa de recurs a constatat că raportul juridic litigios în legătură cu folosinţa terenului proprietatea reclamantului, în suprafaţă de 750 m.p situat în judeţul Prahova a debutat în anul 2006, când reclamantul a devenit proprietar, prin efectul moştenirii.

La acea dată era în vigoare Legea nr. 351/2004, care reglementa exercitarea dreptului de uz şi servitute în favoarea concesionarilor din domeniul gazelor asupra terenurilor sau bunurilor aflate în proprietate publică sau privată persoanelor fizice ori juridice, drept conceput de lege pentru executarea intervenţiilor necesare realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităţilor din domeniul gazelor naturale, sau pentru asigurarea normalei funcţionării a acestora. Aceste drepturi au ca obiect utilitatea publică stabilită conform art. 23 din lege, au caracter legal şi se exercită pe toata durata de viaţă a capacităţii respective.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut însă că instanţele de fond nu au avut în vedere că la 01.10.2011 au intrat în vigoare dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi că, din nevoia de armonizare a legislaţiei, intrarea în vigoare a C. civ. a fost însoţită de abrogarea tuturor actelor normative speciale sau complementare preexistente care contraveneau reglementărilor sale. Astfel, prin dispoziţiile art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011 privitoare la punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, au fost abrogate dispoziţiile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 cu modificările şi completările ulterioare.

Aşadar, instanţele de fond nu au avut în vedere că începând cu data menţionată, 01.10.2011, legea sub imperiul căreia au tranşat raportul litigios nu mai era in vigoare, dar şi că ulterior, prin art. 200 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi gazelor naturale, Legea nr. 351/2004 a fost abrogată în totalitate.

Totodată, potrivit art. 5 alin. (2) al Legii nr. 71/2011, dispoziţiile C. civ. se aplică şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din starea şi capacitatea persoanelor, căsătorie, filiaţie, adopţie, obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii subzistă şi după intrarea în vigoare a C. civ.

Ca urmare, instanţa de recurs a reţinut că este necesar ca, dând efectivitate principiului aplicării imediate a legii noi statuat şi prin art. 6 alin. (5) şi (6) C. civ., instanţa de apel, cu prilejul rejudecării, să analizeze incidenţa art. 621 C. civ., care reglementează limitele legale aduse dreptului de proprietate particulară prin exercitarea dreptului de trecere pe acesta a utilităţilor publice, cu condiţia acordării de despăgubiri titularului dreptului afectat de aceste limitări, dar şi incidenţa dispoziţiilor art. 625 din acelaşi cod, care arată că îngrădirile cuprinse în secţiunea corespunzătoare a codului se completează cu dispoziţiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri.

Totodată, din perspectiva noii reglementări, este justificat a fi realizată în rejudecare distincţia între noţiunile juridice de servitute şi uz - veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate - pe de-o parte şi cea de limitare a dreptului de proprietate determinată prin suprapunerea materială asupra aceluiaşi bun (totală sau parţială) a dreptului de proprietate publică în concurs cu dreptul de proprietate privată, pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt în litigiul dedus judecăţii.

În ceea ce priveşte delimitarea pretenţiei pentru durata de timp cuprinsă între 15.12.2007, dată de la care reclamantul a pretins despăgubire, şi până la data intrării în vigoare a C. civ., dând efectivitate principiului tempus regit actum, Înalta Curte a apreciat că în mod corect instanţa de apel s-a raportat la incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 351/2004, respectiv, art. 86-90 din această lege.

Astfel, începând cu perioada arătată, reclamantului, titular al dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafaţă de 750 m.p situat în judeţul Prahova, i s-a impus o limitare pentru o suprafaţă totală de 570 mp, reprezentată de zona ocupată de conductele de gaze exploatate de către D., precum şi pentru zona de protecţie inclusă în distanţa de siguranţă. Această limitare constă în imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, ori pentru plantarea plantelor cu rădăcini adânci, deşi terenul se află în zona intravilană a oraşului Sinaia.

Această interdicţie plasată în sarcina proprietarului semnifică o limitare a dreptului său de proprietate, o ocupare continuă a terenului pe durata existenţei reţelei cu privire la această suprafaţă, deşi, teoretic, reclamantul se bucură de toate atributele proprietăţii. Dincolo de aparenţe, această limitare afectează în realitate însăşi substanţa dreptului de proprietate(în acest sens, a se vedea Cauza Vergu împotriva României, hotărârea din 11.01.2011). Mergând pe argumente date de prevalenţa Convenţiei în ordinea de drept intern şi a jurisprudenţei CEDO în materie, la care chiar instanţa de apel face referire, atingerea adusă respectării bunurilor trebuie să păstreze un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativul apărării dreptului fundamental de proprietate. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, inclusiv, măsurile care privează o persoană de proprietatea sa (cauza M. Atanasiu împotriva României, hotărârea din 12.10.2010).

Pentru a aprecia această conduită trebuie verificate nu numai existenţa, în concret, a modalităţilor de despăgubire aplicate, ci şi subordonarea lor scopului reparator comparativ cu natura interesului general ocrotit. Chiar dacă s-a acceptat că statul are dreptul de a reduce foarte mult nivelul acestor reparaţii, mijloacele legale opuse trebuie să fie nu doar apte să justifice proporţionalitatea anterior amintită, dar şi să prezinte un mecanism coerent şi consecvent de soluţionare a acestor limitări.

De aceea, chiar plecând de la aceste concepte, considerentele expuse în decizia nr. 856/2006 a Curţii Constituţionale, nu exclud că instanţele au căderea de a aprecia cazual asupra încălcării dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social şi dacă răspunde unei utilităţi publice şi dacă, potrivit considerentelor anterioare, păstrează un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativul apărării dreptului fundamental de proprietate.

Înalta Curte arată că dispoziţiile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, teza I, au in vedere nu o servitute ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, ci o servitute legală echivalentă limitării dreptului de proprietate particulară pe toată durata amplasamentului, o restrângere impusă proprietarului, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel.

Acest aspect este suficient pentru a demara în cauză analiza de compatibilitate a măsurii restricţiei cu interesul public şi caracterul rezonabil al mijloacelor folosite, precum şi existenţa în concret a unui mecanism coerent şi consecvent de rezolvare echitabilă a acestor limitări.

Instanţa de apel trebuie să cerceteze şi dacă la data dobândirii dreptului de către autorii acestuia, conductele de gaze erau deja amplasate pe teren, pentru a evalua dacă acest drept la despăgubire a putut face obiectul transmiterii, pe cale de succesiune.

Pentru toate argumentele suscitate, recursul a fost admis, iar decizia a fost casată, cu consecinţa trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului în limitele arătate.

Reluând judecata, prin decizia civilă nr. 507 A/27 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1221/3 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că la data cumpărării terenului de către bunicii reclamantului în anul 1956, terenul era deja grevat de sub traversarea unei conducte de gaz încă din anul 1951, conform adresei emisă de către pârâtă în rejudecare.

Ca urmare, reclamantul a dobândit terenul prin moştenire grevat de sarcina traversării conductei de gaz.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, care a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei şi admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtului D. S.A. la plata de despăgubiri în cuantum de 1472/lună de la data de 01.10.2011, pe toată durată de existenţa conductelor pe terenul proprietatea sa.

În susţinerea criticilor de nelegalitate şi netemeinicie invocate, reclamantul a susţinut că instanţa de apel nu a luat în considerare tot probatoriul administrat în cauză, respectiv întâmpinarea depusă iniţial de către pârâtă la 11.11.2011, din care rezultă că prima conductă Dn400 Km 5 Predeal - platou Izvor Sinaia poziţia 64 din acordul de concesiune - nr. x-anul punerii în funcţiune este 1958. De asemenea în documentul intitulat "precizări la raportul de expertiză din 15.12.2012" pârâta arată din nou în mod expres că anul punerii în funcţiune a conductei DN 400(DN 500- în zona) stâlp 89 Posada Nedelea tronson Km. 5 Predeal - platou Izvor Sinaia este 1958, figurând la poziţia 64 nr. x în acordul de concesiune. Ca urmare conducta nu era amplasată pe teren în anul 1956 când bunicul său a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului. Totodată, a criticat decizia sub aspectul neacordării de eficienţă de către instanţa de apel a dezlegărilor de drept din decizia de casare.

Prin decizia civilă nr. 201/14.02.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia şi a trimis causa spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a hotărî astfel, instanţa supremă a reţinut că instanţa de apel nu a suplimentat probatoriul pentru a stabili dacă terenul în litigiu era grevat de limitările impuse prin traversarea conductelor de gaz şi la momentul dobândirii proprietăţii de către autorii reclamantului.

De asemenea, aceeaşi instanţă nu a luat în considerare dezlegările de drept din prima decizie de casare, respectiv decizia nr. 189 din 27.01.2015 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie referitoare la aplicarea legii civile în timp şi aplicarea normelor de drept internaţional raportului juridic dedus judecăţii.

Prin decizia nr. nr. 131A din 9 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat apelantul reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 1221/03.06.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, în dosarul nr. x/2011 în contradictoriu cu intimatul chemat în garanţie S.C. B. S.A. Bucureşti şi intimaţii pârâţi D. S.A. Mediaş şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A schimbat în parte sentinţa şi a admis acţiunea precizată în raport de pârâta D. S.A. Mediaş.

A obligat-o pe pârâta D. S.A. Mediaş să plătească reclamantului suma de 111.872 RON despăgubiri pe perioada 01. X.2011 - 01. II.2018 şi în continuare câte 1.472 RON lunar pe toată durata menţinerii utilităţilor (conductelor) pe terenul proprietatea reclamantului.

A obligat pârâta să plătească reclamantului şi suma de 34.000 RON cheltuieli de judecată reduse, conform art. 276 C. proc. civ.

Curtea de apel, a reţinut următoarele:

Cu titlu preliminar, se constată că într-adevăr, prin întâmpinarea depusă de către pârâtă pentru termenul de judecată din 14 noiembrie 2011, aceasta a arătat în mod expres că prin Hotărârea Guvernului nr. 668/2002 a fost aprobat Acordul de concesiune a conductelor magistrale…aferente sistemului naţional de transport gaze naturale şi a activităţii de operare a D. încheiat între Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (A.N.R.M.) în calitate de concendent şi D. S.A. Mediaş în calitate de concensionar, acord în a cărui anexă sunt înscrise şi conductele de gaze naturale care subtraversează zona în care se află localizat terenul reclamantului, respectiv:

- Dn Gura Diham - Platoul Izvor Sinaia: poziţia 11 din Acordul de concesiune; nr. x, anul punerii în funcţiune 1973;

- Dn Valea Cerbului - Platou Izvor Sinaia: poziţia 31 din Acordul de concesiune; nr. x; anul punerii în funcţiune 1996:

- Dn 400 Km. 5 Predeal - Platou Izvor Sinaia: poziţia 64 din Acordul de concesiune, nr. x; anul punerii în funcţiune 1958;

De asemenea, în precizările depuse de către aceeaşi pârâtă la raportul de expertiză, aceasta a arătat că anul punerii în funcţiune a conductei de gaze naturale Dn 400 (Dn 500 în zonă) stâlp 89 Posada Nedelea este anul 1958 şi că aceasta face parte din domeniul public al statului la poziţia 64, nr. x. De asemenea, referitor la conducta de transport gaze naturale Dn 500 Colibri pct. B Bucureşti, tronson Valea Cerbului - Platoul Izvor Sinaia a indicat ca an al punerii în funcţiune 1956 cu reparaţie capitală în 1996 şi înscrisă în domeniul public al statului poziţia 31, nr. x.

Cu toate acestea, în Anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 668/20 iunie 2002 privind aprobarea Acordului de Concesiune încheiat între Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale aflată în copie din dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, depusă şi în prezenta rejudecare în apel, în aceeaşi formă, apare alt cod de clasificare, respectiv X poziţia 30 pentru o conductă indicată ca fiind ST 216 Valea Cerbului cu an de punere în funcţiune 1951 şi nu x poziţia 64. De asemenea, la nr. x apare înscrisă conducta Valea Cerbului Platou Izvor cu an de punere în funcţiune 1996, iar conducta de la nr. x Valea Cerbului Platou Izvor Sinaia apare cu an de punere în funcţiune 1973.

În raport de inadvertenţele din întâmpinări şi copiile din Acordul de Asociere, se apreciază că prima conductă cu nr. x din Valea Cerbului Platou Izvor a fost pusă în funcţiune în anul 1956 cu reparaţie capitală în 1996, iar conducta Dn 400 (Dn 500 m., zonă stâlp 89 Posada Nedelea de la nr. x poziţia 64 cu privire la care pârâta nu a depus anexa, este dată în funcţiune în anul 1958, cum însăşi aceasta a susţinut în cele două înscrisuri enumerate mai sus. Conducta de la nr. x ST 216 poziţia 11 Valea Cerbului pusă în funcţiune în anul 1951, nu formează obiectul litigiului conform probelor administrate până în prezent. Cea de a treia conductă Dn 700 Gura Diham Platou Izvor Sinaia de la nr. x este pusă în funcţiune în anul 1973.

Din contractul de vânzare cumpărare încheiat la 23.01.1956 în baza procesului-verbal nr. x/46 din 23.01.1956 de către Notariatul de stat al Raionului Câmpina, care a fost transcris în registrul de transcripţiuni sub nr. 89 din 2.02.1956, rezultă că autorii reclamantului G. şi H. au cumpărat de la I. şi J., suprafaţa de 750 m.p. teren situat în oraşul Sinaia, ce formează lotul nr. 14 B din parcela Vârful cu Dor, raionul Câmpina, Regiunea Ploieşti. Terenul a fost vândut ca fiind liber de sarcini.

Ca urmare a situaţiei de fapt constatate mai sus, se reţine că reclamantului i s-a transmis prin moştenire, în baza actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x de la 30.03.2006 de către Biroul Notarului Public C., dreptul de proprietate asupra terenului din litigiu grevat de sarcini, respectiv de servitutea de trecere a celor trei conducte de gaz metan, după cumpărarea acestuia de către bunicii săi, la începutul anului 1956.

În al doilea rând, urmează a lua în considerare dezlegările de drept date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 189/27.01.2015, în sensul că art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, care stabileşte că pe toată durata de amplasare a reţelelor de gaze naturale, administrarea acestora se face cu titlu gratuit, nu este aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, referitor la pretenţiile formulate începând cu data de 01.10.2011.

Aceasta întrucât prin art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011 privitoare la punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 dispoziţiile art. 90 alin. (2) din Legea Gazelor nr. 351/2004, au fost abrogate.

În această situaţie au devenit incidente prevederile art. 6 alin. (6) C. civ., cât şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., conform cu care dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din ….raporturile de proprietate, inclusiv regimul juridic al bunurilor şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Într-o astfel de situaţie se află raportul juridic dedus judecăţii, de vreme ce situaţia juridică generată de grevarea terenului proprietatea reclamantului cu cele trei conducte, este una continuă, subzistând şi în prezent, dar şi pentru viitor pe toată durata de funcţionare a conductelor.

Prin art. 621 alin. (1) din Noul C. civ. aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, este instituit dreptul de trecere pentru utilităţi în sensul că proprietarul este obligat să permită trecerea pe fondul său a reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau alte asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop.

Textul de lege susmenţionat instituie o servitute administrativă de trecere nu în interes privat ci în interes public, în favoarea autorităţilor publice competente sau a celor cărora li s-a acordat dreptul de a realiza asemenea reţele edilitare.

Conform art. 625 din C. civ., îngrădirile cuprinse în prezenta secţiune se completează cu dispoziţiile legale speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri.

În speţă, este incidentă şi Legea nr. 123/2012, privind energia electrică şi gazele naturale care a abrogat în totalitate Legea nr. 351/2004 şi care instituie prin art. 109 un drept de uz şi de servitute legală de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană în favoarea concesionarilor din sectorul gazelor naturale pe toată durata lucrărilor de dezvoltare, reabilitare, modernizare, respectiv de exploatare şi întreţinere a capacităţilor din sectorul gazelor naturale asupra terenurilor proprietate publică sau proprietate privată, a persoanelor fizice sau juridice.

Conform art. 113 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege drepturile de uz şi de servitute au ca obiect utilitatea publică, au caracter legal, iar conţinutul acestora este prevăzut la art. 109 şi se exercită fără înscriere în cartea funciară.

Atât dispoziţiile din art. 621 alin. (2) din C. civ., cât şi dispoziţiile art. 109 şi 113 alin. (1) şi (2) din legea nr. 123/2012, se înscriu în limitele legale de exercitare a drepturile de proprietate privată asupra terenurilor, instituind o servitute de trecere şi de uz în favoarea concesionarilor reţelelor de gaz metan, fiind apreciate de către legiuitor ca fiind de utilitate publică.

Aceste limite sunt admisibile în raport de dispoziţiile art. 555 din C. civ., conform cu care proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun, în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. În condiţiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalităţi şi dezmembrăminte, după caz. De asemenea prin art. 556 alin. (2) din C. civ. se stipulează că prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate.

Conform art. 44 alin. (1) din Constituţia României, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

Din concluziile raportului de expertiză şi completarea la acesta întocmit de expert tehnic judiciar în specialitatea topografie E. cu planul de situaţie anexat, rezultă că cele trei conducte de gaze menţionate mai sus, ocupă din suprafaţa de 760 m.p. teren proprietatea reclamantului, o suprafaţă de 570 m.p., iar diferenţa de 190 m.p. teren se află în zona de siguranţă a conductelor, respectiv 200 m. de o parte şi cealaltă a tronsonului. Pentru această din urmă suprafaţă de teren este obligatorie obţinerea avizului scris al operatorului pentru edificarea oricărei construcţii. Pe suprafaţa de 570 m.p. teren nu poate fi construită nici o clădire.

În raport de această situaţie de fapt, necontestată de către pârâtă şi de dispoziţiile legale susmenţionate, se reţine că întregul teren proprietatea reclamantului este afectat de dreptul de servitute de trecere instituit prin lege în favoarea pârâtei pentru cele trei conducte proprietatea acesteia.

Conform art. 44 alin. (5) din Constituţia României, pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.

În aplicarea acestui text constituţional, prin art. 621 alin. (3) din C. civ., se prevede că în toate cazurile (de instituire legală a dreptului de trecere pentru utilităţi, deci inclusiv cele pentru conductele de gaz), proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste. Dacă este vorba despre utilităţi noi, despăgubirea trebuie să fie şi prealabilă.

În baza textelor legale susmenţionate, reclamantul este îndrituit să primească despăgubiri juste, pentru limitarea dreptului său de proprietate în condiţiile în care nu poate folosi terenul după bunul său plac, respectiv nu poate edifica construcţii pe acesta, fiind practic lipsit de folosinţa sa, pe toată durata existenţei celor trei conducte

Îndreptăţirea sa la primirea de despăgubiri juste rezultă şi din prevederile art. 113 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 123/2012, conform cu care în scopul acordării de indemnizaţii şi despăgubiri juste aferente exercitării drepturilor de uz şi de servitute, titularii de licenţe şi autorizaţii încheie cu proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute o convenţie cadru al cărei conţinut este stabilit prin hotărâre de guvern. Titularii de licenţe şi autorizaţii sunt obligaţi să procedeze la încheierea convenţiilor cadru prevăzute la alin. (3), în termen de 30 de zile de la solicitarea proprietarilor afectaţi.

De asemenea, prin art. 123 alin. (7) din lege se stipulează că în cazul în care părţile nu se înţeleg, cuantumul despăgubirii se stabileşte prin acordul părţilor sau prin hotărâre judecătorească.

Faptul că prin art. 3 şi 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1240 din 12.12.2012, dată în aplicarea Legii nr. 123/2012, se limitează dreptul la despăgubiri doar pentru obiectivele din domeniul gazelor naturale realizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012, nu-l poate lipsi pe reclamant de dreptul la despăgubire instituit prin art. 44 din Constituţia României, art. 621 alin. (3) din C. civ. şi prin art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012.

Aceasta întrucât o hotărâre de guvern nu poate fi contrară Constituţiei României, dispoziţiilor din C. civ. şi nici nu poate depăşi cadrul dispoziţiilor din legea specială pe care o explicitează.

În baza textelor legale suscitate reclamantul este titularul unui bun, respectiv a unui drept de creanţă sub forma unei speranţe legitime pentru lipsa de folosinţă a terenului, de câte 1472 RON/lună, respectiv de 111.872 RON cu titlu de despăgubiri pentru perioada 01.10.2011 - 01.02.2018 şi în continuare a câte 1472 RON lunar pe toată perioada menţinerii utilităţilor (conductelor) pe terenul proprietatea sa.

Acordarea dreptului de despăgubiri se justifică şi în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform cu care orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Aceasta întrucât în mod practic pârâta ocupă terenul proprietatea reclamantului în baza unui drept de servitute, de trecere şi uz instituit prin Legea nr. 123/2013, ceea ce reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului său de proprietate, cum s-a statuat şi într-o cauză similară, respectiv cauza Vergu împotriva României din 11.01.2011.

Această ingerinţă respectă principiul legalităţii care presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor.

Cu toate acestea, nu este respectat echilibrul între exigenţele interesului general al comunităţii şi cerinţele obligatorii ale respectării drepturilor individuale,din punctul de vedere al tezei a II-a a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, atâta vreme cât pârâta refuză să-i recunoască reclamantului dreptul la acordarea de despăgubiri pentru limitarea exerciţiului dreptului său de proprietate.

În acest sens, în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit prin orice măsură aplicată de stat, inclusiv măsurile care privează o persoană de proprietatea sa. Curtea trebuie să verifice dacă din cauza acţiunii sau inacţiunii statului, persoana în cauză a fost nevoită să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, căci scopul convenţiei este să protejeze drepturi concrete şi efective şi nu iluzorii.

Aceste principii nu permit afectarea drepturilor private, în aşa măsură încât titularii lor să fie lipsiţi aproape complet atât de exerciţiul lor, cât şi de lipsa de despăgubiri în compensaţie, pentru limitarea dreptului lor de proprietate.

Aşa fiind şi în raport de jurisprudenţa din materia aplicării art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care are prioritate în aplicare în raport de dreptul intern conform art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, reclamantului i se cuvin despăgubirile menţionate mai sus, astfel cum au fost evaluate prin raportul de expertiză şi completarea la acesta.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale "Transgaz" S.A. Mediaş, invocând în drept, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motive care au fost recalificate de către instanţă în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a arătat că instanţa a făcut o greşită reţinere a situaţiei de fapt în ce priveşte momentele la care au fost puse în funcţiune cele trei conducte de gaze care traversează terenul reclamantului.

În raport de momentul punerii în funcţiune şi de dispoziţiile legii nr. 351/2004, forma în vigoare la data introducerii acţiunii, dreptul de restrângere a folosinţei imobilului se realizează cu titlu gratuit.

Totodată, s-a prevăzut în sarcina concesionarului de transport, obligaţia de a acorda despăgubiri pentru prejudiciile produse cu ocazia unor lucrări de reabilitare, retehnologizare, exploatare şi întreţinerea conductelor.

Terenul proprietatea reclamantului a fost dobândit grevat de această sarcină iar prin lege s-au adus limitări ale dreptului de proprietate cu caracter gratuit.

Dispoziţiile legale cuprinse în art. 90 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 351/2004 şi art. 109 şi următoarele din Legea nr. 123/2012 gazelor, nu se interpretează în sensul că, s-a dorit condiţionarea vreunuia dintre drepturile prevăzute de lege în favoarea concesionarului, de obţinerea unui acord al proprietarului şi de stabilirea acordării unor măsuri compensatorii (reparatorii), cu atât mai mult cu cât ne aflăm în ipoteza reglementarii unui domeniu ce a fost declarat, în mod expres, ca fiind un domeniu de interes naţional în cadrul căruia sunt reglementate activităţi specific de interes naţional.

În acest sens, prin Deciziile nr. 200/2005, nr. 230/20S6, nr. 98/2007 şi nr. 1188/2009, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că, în general, pentru solicitarea acestor despăgubiri se pleacă de la o premisă greşită şi se face abstracţie de dispoziţiile art. 44 din Constituţie, care la alin. (7) prevede: "dreptul de proprietate obliga la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului".

Aceste dispoziţii legale sunt în consonanţă cu cele cuprinse în art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie şi instituie obligaţia statului de a asigura "protejarea intereselor naţionale în activitatea economic, financiară şi valutară".

Sintetizând, drepturile de uz şi servitute legală sunt gratuite şi determinate în timp, condiţionate de durata de viaţă a capacităţilor respective şi nu se pune problema recompensării proprietarilor afectaţi pentru simpla exercitare a acestor drepturi, cu alte cuvinte, societatea nu este obligată la o contraprestaţie în schimbul exercitării acestor drepturi.

Articolele de lege care generează aceste drepturi au fost atacate, susţinându-se că sunt neconstituţionale, însă, Curtea Constituţională şi-a păstrat practica în sensul că a respins excepţiile de neconstituţionalitate invocate.

D. S.A. Mediaş este de acord să plătească despăgubiri proprietarilor de terenuri afectate de D., dar în condiţiile stricte prevăzute de legislaţia specială - Legea nr. 351/2004 şi Legea nr. 123/2012, modificată şi completată - doar dacă, într-adevăr, s-au produs pagube.

Stabilirea pagubei şi, în mod corelativ, a despăgubirilor, poate interveni doar post factum, orice referire la acest moment la un cuantum determinat contravenind principiilor de drept conform cărora prejudiciul trebuie să fie actual, nu eventual, deci trebuie să se fi produs.

În ceea ce priveşte dezlegările de drept date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 189/27.01.2015, în sensul că art. 99 alin, 2, teza a II-a din Legea nr. 351/2004, care stabileşte că pe toata durata de amplasare a reţelelor de gaze naturale, administrarea acestora se face cu titlu gratuit, nu este aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, referitor ia pretenţiile formulate începând cu data de 01.10.2011. Instanţa de apel greşit le-a interpretat, motivat de faptul că nu a ţinut seama de succesiunea actelor normative speciale în domeniul gazelor naturale. Pentru o perioadă de 9 luni de zile, dispoziţiile referitoare la gratuitatea servituţii instituite prin art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 au fost abrogate la data de 01.10.2010, prin art. 230 alin. (1) lit. "z" din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009. Prin Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, este abrogată în întregime Legea nr. 351/2004, dar au fost aduse şi reglementări noi în domeniul gazelor naturale.

La data de 16.07.2012 a fost adoptată Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, publicată în Monitorul Oficial numărul 485 din data de 16 iulie 2012, lege care reinstituie gratuitatea dreptului de servitute şi de uz din vechea lege a gazelor nr. 351/2004.

Având aceste modificări legislative referitoare la exercitarea dreptului de uz şi de servitute, reclamatul ar fi îndreptăţit să primească dezdăunări, pentru lipsa de folosinţă a terenului, numai pe perioada de timp în care gratuitatea dreptului de uz şi de servitute a fost abrogată 01.10.2011-19.07.2812.

Dispoziţiile noii legi a energiei electrice şi a gazelor naturale, Legea nr. 123/2012 (lege specială în raport cu C. civ.), exclud aplicarea dispoziţiilor C. civ. privind dreptul în sine al reclamantei de a exercita toate prerogativele conferite de din asemenea drept asupra terenului în litigiu.

Noua lege energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, prin art. 108 - 113, reglementează drepturile concesionarului, respectiv: Dreptul de uz şi dreptul de servitute; Dreptul de uz pentru executarea lucrărilor; Dreptul de uz pentru asigurarea funcţionării normale a obiectivului/sistemului; Dreptul de servitute legală de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană; Exercitarea drepturilor de uz şi de servitute şi Dreptul de a obţine restrângerea sau sistarea activităţilor.

Potrivit noilor dispoziţii legale (art. 109 - 113 din Legea nr. 123), Transgaz, în cazul în care va efectua intervenţii, reparaţii, revizii, modificări la cele trei conducte amplasate pe terenul în cauză, va trebui să acorde proprietarului indemnizaţii şi despăgubiri juste aferente exercitării drepturilor de uz şi de servitute.

Cuantumul despăgubirilor se vor stabilii prin acordul părţilor sau, în cazul în care părţile nu se înţeleg, prin hotărâre judecătorească.

Reţinerea Curţii de Apel Bucureşti cu privire la îndreptăţirea reclamantului de a primi despăgubiri juste în baza art. 113 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 123/2012, conform cu care în scopul acordării de indemnizaţii şi despăgubiri juste aferente exercitării drepturilor de uz şi de servitute, titularii de licenţe şi autorizaţii încheie cu proprietari terenurilor afectate de exercitarea dreptului de uz şi de servitute o convenţie cadru al cărei conţinut este stabilit prin hotărâre de guvern, este greşită.

Dispoziţiile art. 113 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 123/2012 şi H.G. nr. 1240/2012 nu sunt aplicabile prezentei speţe.

Potrivit art. 3 şi 4 din H.G. nr. 1240/2012, pot solicita încheierea unei convenţii în condiţiile art. 113 din Legea nr. 123/2012, numai:

Titularii dreptului de proprietate privată asupra terenurilor necesare realizării de obiective/sisteme din domeniul gazelor naturale, după intrarea în vigoare a H.G. nr. 1240/2012;

Titularii dreptului de proprietate privată asupra terenurilor pe care au fost realizate obiective/sisteme în domeniul gazelor naturale după intrarea în vigoare a Legii energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012.

Din starea de fapt existentă rezultă că reclamantul apelant nu se încadrează în niciuna din aceste situaţii, cele trei conducte de transport gaze naturale fiind realizate cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012 şi a H.G. nr. 1240/2012.

Conform prevederilor art. 113, alin. (5) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale "Dacă cu ocazia intervenţiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparaţii, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor din vecinătatea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligaţia să plătească despăgubiri în condiţiile legii". Reiese cu claritate şi fără nici un echivoc, din conţinutul textului de lege redat, că obligativitatea D. S.A. de a acorda despăgubiri este supusă unei condiţii suspensive, respectiv aceea de a produce pagube proprietarilor din vecinătatea obiectivelor D. cu ocazia intervenţiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparaţii, etc., Ori, întrucât în perioada pentru care reclamantul a solicitat despăgubiri, D. S.A. nu a efectuat nici o lucrare, intervenţie, etc. pe terenul acestuia şi, ca atare, nu s-a îndeplinit condiţia suspensivă de producere a unei pagube, hotărârea instanţei privind despăgubirea apelantului - reclamant nu are niciun temei legal.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar se constată că aspectele privind momentele la care au fost puse în funcţiune cele trei conducte de gaze sunt chestiuni de fapt care au fost reţinute de către instanţă în baza dovezilor care au fost apreciate şi nu mai pot face obiect de control al instanţei de recurs, întrucât privesc temeinicia şi nu legalitatea hotărârii.

De asemenea se constată că prin decizia nr. 189/27.01.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat în mod definitiv că începând cu data de 01.10.2011 au fost abrogate dispoziţiile art. 90 alin. (2) din legea gazelor nr. 351/2004 iar ulterior prin art. 200 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi gazelor naturale, Legea nr. 351/2004 a fost abrogată în totalitate.

De asemenea s-a statuat că pentru durata de timp cuprinsă între 15.12.2007, dată de la care reclamantul a pretins despăgubirea, şi până la data intrării în vigoare a C. civ. au fost incidente dispoziţiile art. 86-90 din Legea nr. 351/2004, privind caracterul gratuit al limitărilor dreptului de proprietate, constând în imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, ori pentru plantarea plantelor cu rădăcini adânci, deşi terenul se află în zona intravilană a oraşului Sinaia.

Toate aceste statuări ale instanţei de recurs au caracter obligatoriu, conform dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ. şi au fost respectate de către instanţa de apel şi nu mai pot face obiect de analiză în prezentul recurs.

Criticile privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 351/2004, prin raportare şi la deciziile Curţii Constituţionale sunt nefondate întrucât instanţa de apel a soluţionat cauza pe un alt temei juridic, reţinând că Legea nr. 351/2004 nu este incidentă în cauză raportat la cele statuate cu caracter obligatoriu de către Înalta Curte .

Susţinerea recurentei că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012 s-a prevăzut din nou gratuitatea dreptului de servitute şi de uz din vechea lege a gazelor nr. 351/2004 iar instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii nu este fondată.

Se constată, că Înalta Curte a statuat prin decizia de casare că trebui făcut distincţie între noţiunile juridice de servitute şi uz - veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate - pe de o parte şi cea de limitare a dreptului de proprietate determinată prin suprapunerea materială asupra aceluiaşi bun (totală sau parţială) a dreptului de proprietate publică în concurs cu proprietatea privată.

S-a statuat că drepturile concesionarului au în vedere nu o servitute ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, ci o servitute legală echivalentă limitării dreptului de proprietate particulară pe toată durata amplasamentului, o restrângere impusă proprietarului.

Instanţa de apel a reţinut în mod legal că în cauză atât dispoziţiile art. 621 alin. (2) C. civ., cât şi dispoziţiile art. 109 şi 113 alin. (1) şi 212 din Legea nr. 123/2012 se înscriu în limitele legale de exercitare a dreptului de proprietate, limitările exercitării prerogativelor dreptului de proprietate fiind permise şi admisibile în condiţiile art. 555 şi art. 556 alin. (2) C. civ.

În respectarea dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, prin art. 621 alin. (3) din C. civ. s-a prevăzut că în toate cazurile de limitare ale dreptului de proprietate, proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste.

Despăgubirea se acordă atât pentru utilităţile noi cât şi pentru cele vechi, cu menţiunea că pentru utilităţile noi, despăgubirea trebuie să fie şi prealabilă.

În mod legal a reţinut instanţa că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 şi 4 din H.G. nr. 1240/2012 şi prin care s-a limitat dreptul la despăgubiri doar pentru obiectivele realizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012, întrucât o hotărâre de guvern nu poate fi contrară Constituţiei şi C. civ. şi nici nu poate să adauge la lege, iar acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu o poate face.

Invocarea dispoziţiilor art. 113 alin. (5) din Legea nr. 123/2012 pentru a susţine că se pot acorda despăgubiri numai cu ocazia intervenţiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparaţii, revizii, avarii şi numai în condiţiile dovedirii producerii unei pagube proprietarului terenului este străină cauzei judecăţii, întrucât s-a invocat o pagubă produsă printr-o limitare continuă a folosinţei a imobilului, determinată de ocupaţiunea terenului şi imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, ori pentru plantarea plantelor cu rădăcini adânci.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. Mediaş împotriva deciziei nr. 131A din 9 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23.05.2018.