Reclamation of nationalized real estate barred by third-party good faith acquisition and preclusion through parallel nullity proceedings

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 07 aprilie 1998, pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, reclamanţii A., B., C., D., D., E., F. şi G. au chemat în judecată pe pârâţii H. S.A., DGAA Mehedinţi, I. Drobeta Turnu Severin, S.C. J. S.R.L., K. şi Statul Român, prin DGFPCFS Mehedinţi, solicitând obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Drobeta Turnu Severin şi parterul imobilului situat în Drobeta Turnu Severin, inclusiv dependinţele acestuia şi spaţiul comercial în suprafaţă de 27 mp.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că sunt moştenitorii defuncţilor L. şi LL., cărora, prin Decretul nr. 92/1950, le-au fost naţionalizate 5 apartamente situate în Dr. Tr. Severin Str. x nr. 26, Str. x nr. 27 şi Str. x nr. 44.

S-a mai arătat că, pe lângă cele 5 apartamente care, în momentul naţionalizării, aveau destinaţia de locuinţă, le-au fost preluate de către stat, în mod abuziv, şi alte spaţii din imobilele respective, care aveau altă destinaţie decât aceea de locuinţă, respectiv aceea de spaţii comerciale.

Reclamanţii au chemat în judecată şi ORSA Mehedinţi, deoarece, prin cererea de transmitere nr. x/08.06.1998, aceasta a preluat imobilul situat în Str. x nr. 26.

SC J. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. M. S.A.

Judecătoria Drobeta Turnu Severin, prin sentinţa civilă nr. 3551 din 15 aprilie 1999, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în revendicare în favoarea Tribunalului Mehedinţi, în baza art. 2 pct. b C. proc. civ.

La Tribunalul Mehedinţi, cauza a fost înregistrată sub nr. 3756/24.05.1999 şi, la primul termen de judecată, 17 iunie 1999, la cererea reprezentantului I. Drobeta Turnu Severin, pentru opozabilitate au fost introduşi în cauză, în calitate de pârâţi, N., O., P., Q., R., S. şi T., precizându-se că aceştia, au avut implicit, calitate de chiriaşi iar, ulterior, conform contractelor de vânzare-cumpărare aflate la filele 124-127, au devenit proprietari, fiind cumpărători de bună credinţă.

La 27 septembrie 1999, pârâta OJRSA Mehedinţi a formulat cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamanţilor la plata sumei de 632.651.000 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse la imobilul revendicat din Dr. Tr. Severin, Str. x nr. 26 şi, totodată, instituirea unui drept de retenţie în favoare OJRSA până la concurenţa sumei pretinse.

Prin sentinţa civilă nr. 223 din 11 oct. 1999, pronunţată în dosar nr. x/1999, Tribunalul Mehedinţi a respins acţiunea formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor H. S.A. Bucureşti, DGAA S.A. Bucureşti, I. RA Turnu Severin, S.C. J. S.R.L., K., ORSA Mehedinţi, Statul Român prin DGFPCFS Mehedinţi, Ministerul U. Bucureşti, O., P., Q., N., R., S. şi T.

S-au respins cererile de chemare în garanţie formulate de H. S.A. Bucureşti, împotriva S.C. M. S.A. Drobeta Turnu Severin, împotriva S.C. V. S.A. şi Fondul Proprietăţii de Stat Bucureşti şi cererea reconvenţională formulată de ORSA Mehedinţi.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, în temeiul art. 1 din Decretul nr. 92/1950, s-a procedat la naţionalizarea imobilelor revendicate de reclamanţi, imobile care, pe parcurs, au căpătat diferite destinaţii, majoritatea dintre ele devenind obiective de utilitate publică, astfel că ele au fost înstrăinate, motiv pentru care acţiunea în revendicare a fost apreciată ca nefondată .

Imobilul situat în Drobeta Turnu Severin, Str. x nr. 26 a intrat în mod legal în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, face parte din domeniul public al statului, fiind transmis legal Oficiului pentru reproducţia şi selecţia animalelor Mehedinţi.

Acest bun s-a considerat că face parte din domeniul public, este inalienabil, conform art. 23 şi 11 din Legea domeniului public, care prevăd, în mod expres, că terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile şi instituţiile publice aparţin domeniului public, astfel că nu poate fi revendicat, conform art. 480 C. civ.

În ceea ce priveşte imobilul situat în Str. x nr. 44, s-a reţinut că la data de 01.04.1996, a fost dobândit cu titlu oneros de către fosta ICSMI Drobeta Turnu Severin, actualmente S.C. M. S.A., de la MM. iar, ulterior, S.C. M. S.A. Mehedinţi, prin contractul nr. x/02.08.1995, încheiat cu FPS Bucureşti, a devenit societate comercială cu capital integral privat, obţinând drept de proprietate asupra parterului imobilului din Str. x nr. 44.

Cum, la data apariţiei Legii nr. 112/1995, imobilul nu se afla în posesia reclamanţilor şi era proprietatea S.C. M. S.A., contractele de vânzare-cumpărare încheiate de M. cu H. şi S.C. J. S.R.L. au fost considerate valabile şi legale.

Spaţiile de locuit deţinute în imobilul din Str. x nr. 44, de către pârâţii O., Q., N., P., R., S., T., au fost trecute legal în proprietatea statului şi au fost vândute, în baza dispoziţiilor Legii nr. 4/1973 şi HCM nr. 756/1974, acestor pârâţi, care au fost consideraţi cumpărători de bună - credinţă.

De altfel, în ceea ce priveşte aceste spaţii de locuit deţinute de pârâţi, reclamanţii nu au înţeles să le revendice prin acţiune, pârâţii fiind introduşi în cauză numai pentru opozabilitate.

Imobilul deţinut de către K. s-a reţinut că este ocupat conform contractului de închiriere a cărei valabilitate expiră în anul 2001, situaţie în care nu poate fi revendicat.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel G., în nume propriu şi în calitate de mandatar al celorlalţi reclamanţi, şi anume A., B., C., D., D., E., F.

În motivarea apelului, s-a arătat că hotărârea cuprinde motive contradictorii, deoarece imobilele revendicate au fost preluate de stat fără titlu valabil şi nu pot face parte din domeniul public, situaţie în care prevederile Legii nr. 112/1995 nu îşi găsesc aplicarea. S-a arătat că instanţa trebuia să stabilească existenţa sau inexistenţa titlului statului, aspect asupra căruia nu s-a pronunţat.

S-a arătat că instanţa nu a analizat pe fond acţiunea privind revendicarea imobilului din Str. x nr. 44, că, în mod greşit, titlurile invocate de reclamanţi şi pârâţi nu au fost comparate, iar concluzia la care ajunge instanţa este contrazisă de actele emise de comisia judeţeană de aplicare a Legii nr. 112/1995.

La data de 24 martie 2000, a fost formulată cerere de intervenţie accesorie în interesul OJRSA Mehedinţi de către Direcţia Judeţeană pentru Ameliorarea şi Reproducţie în Zootehnie Mehedinţi, în administrarea căreia se află în prezent imobilul din Str. x.

La data de 22 septembrie 2000, s-a dispus suspendarea judecării cauzei, în baza art. 244 C. proc. civ., la cererea pârâtei intimate H. S.A., motivat de faptul că, împotriva acesteia, s-a pornit procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995. După repunerea pe rol, aceasta a fost citată prin lichidator S.C. W.

Întrucât apelantul reclamant C. a decedat la 20 iulie 2000, au fost introduşi în cauză moştenitorii acestuia, X. şi Y.

La data de 29 noiembrie 2002, s-a dispus suspendarea judecăţii, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, până la soluţionarea dosarului nr. 7493/2004 al Curţii de Apel Craiova.

La data de 30 octombrie 2003, a decedat reclamantul G., fiind citat în cauză moştenitoarele sale, Z. şi AA.

La dosar a fost depusă decizia civilă nr. 606 din 27 septembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosar x/2004, prin care s-a soluţionat cererea reclamanţilor de restituire în natură a imobilului din Str. x nr. 26, solicitat prin notificarea din 21 mai 2001, instanţa dispunând restituirea în natură către reclamanţi a acestui imobil. Decizia a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr. 6634/15 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin respingerea recursului declarat de pârâţi.

La data de 19 iunie 2008 a fost formulată cerere de intervenţie în interes propriu de către BB., care a învederat că este moştenitorul intimaţilor pârâţi S. şi T., decedaţi. Cererea sa a fost calificată de instanţă drept cerere de introducere în cauză a moştenitorului acestor intimaţi.

La data de 28 mai 2008, reclamanţii au depus la dosar o cerere prin care au precizat acţiunea, arătând că imobilul din Str. x nr. 26 le-a fost restituit în natură şi că din imobilul situat în Str. x nr. 44 s-a dispus restituirea în natură a apartamentului în suprafaţă de 56 m.p., situat la etajul 1, fiind emisă în acest sens dispoziţia nr. 31/1.03.2004 a I., pentru restul din imobil fiind acordate despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001.

La data de 23 mai 2008 a decedat reclamanta B., având ca moştenitor pe X.

Prin decizia nr. 360 din 14 noiembrie 2008, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamanţii A., D., E., CC., DD., reclamanţii moştenitori X., Y., EE., împotriva sentinţei civile nr. 233 din 11 octombrie 1999, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr. x/1999 şi a cererii de intervenţie accesorie formulată de Direcţia Judeţeană pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie Mehedinţi, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi I. DR. TR. Severin, H. S.A. Bucureşti prin Lichidator S.C. W., Direcţia Generală pentru Agricultură şi Industrie Alimentară Mehedinţi, P., Q., R., K., N., intimatul pârât moştenitor BB., intimaţii pârâţi S.C. J. S.R.L., Direcţia Generală a U. Publice Mehedinţi, Statul Român prin Ministerul Economiei şi U. Bucureşti, D.J.R.S.A. Mehedinţi, S.C. M. S.A. Mehedinţi, S.C. V. S.A. Mehedinţi, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti.

A fost respinsă cererea de intervenţie accesorie formulată de Direcţia Judeţeană pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie Mehedinţi.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că, aşa cum rezultă din decizia civilă nr. 606 din 27 septembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Craiova şi din dispoziţia 31/1.03.2004 a I., reclamanţilor li s-a restituit, în procedura Legii nr. 10/2001, imobilul situat în Str. x nr. 26 şi apartamentul nr. 1 din imobilul din Str. x nr. 44, ocupat de chiriaşul K., aşa încât, cu privire la revendicarea acestor imobile, reclamanţii nu mai au interes în susţinerea cererii lor, care a rămas fără obiect.

În raport de această situaţie, este lipsită de interes şi va fi respinsă şi cererea de intervenţie în interesul OJRSA Mehedinţi, formulată în apel de către Direcţia Judeţeană pentru Ameliorarea şi Reproducţie în Zootehnie Mehedinţi, imobilul ocupat de acestea fiind restituit reclamanţilor.

Instanţa urmează să analizeze temeinicia cererii în revendicare, formulată de reclamanţi, privind imobilul din Str. x nr. 4, mai puţin apartamentul nr. 1.

În situaţia de faţă, ambele părţi ale litigiului invocă existenţa unor titluri de proprietate asupra aceluiaşi imobil, care nu provin de la acelaşi autor, situaţie în care aceste titluri vor fi comparate pentru a se da preferinţă celui mai bine caracterizat.

Reclamanţii invocă în favoarea lor principiul potrivit căruia statul nu putea transmite mai multe drepturi decât avea şi faptul că ei, ca adevăraţi proprietari, nu au consimţit la înstrăinarea imobilului, în timp ce pârâţii invocă principiul erorii comune şi invincibile care naşte drept, iar principiul echităţii şi al securităţii raporturilor juridice impune înclinarea balanţei în favoarea pârâţilor.

Reclamanţii au fost proprietarii iniţiali ai imobilului, dobândit de autorii lor, L. şi LL., în anul 1932, iar preluarea de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, a fost abuzivă, fiind încălcate prevederile Constituţiei în vigoare la data preluării, care prevedeau că lipsirea de proprietate nu se poate face cu titlu gratuit.

Posesia exercitată de stat asupra imobilului fiind fondată pe acte de violenţă nu este o posesie utilă şi nu a dus la ştergerea dreptului de proprietate al reclamanţilor.

Pe de altă parte, pârâţii persoane fizice sunt titularii unui drept de proprietate, dobândit prin cumpărarea de la stat, în anii 1975,1976, 1983, a apartamentelor pe care le ocupau în calitate de chiriaşi. Deşi statul nu era adevărat proprietar şi nu putea transmite mai multe drepturi decât avea în patrimoniu, incidenţa principiului aparenţei în drept duce la concluzia că reclamanţii nu îşi pot valorifica dreptul împotriva acestor pârâţi .

Denumit şi "principiul validităţii aparenţei în drept"; acest principiu înlătură nulitatea unui act încheiat intr-o situaţie de eroare comună, şi este consacrat doar în materia actelor de stare civilă, prin art. 7 din Legea nr. 119/1996, însă aplicabilitatea sa este recunoscută în jurisprudenţă şi doctrină şi în cazul drepturilor reale principale, în considerarea faptului că este posibilă inducerea din normele de drept cu aplicare restrânsă a unor principii cu aplicare generală.

Principiul error communis facit jus presupune că, între drept şi aparenţa sa, apare o contradicţie, însă, în conştiinţa publică, nu există această contradicţie, terţii având convingerea că titularul dreptului este una şi aceeaşi persoană cu cel care creează aparenţa, adică se comportă ca un proprietar, deşi, în realitate, el nu are această calitate.

Deşi ideea de aparenţă nu se confundă cu ideea de bună credinţă, numai dobânditorul de bună credinţă şi cu titlu oneros poate cere să fie ignorat dreptul adevăratului proprietar şi să i se recunoască lui acest drept pentru viitor, atunci când aparenţa întruneşte elementele unei erori comune şi invincibile, justificarea unei asemenea preferinţe la nivelul dreptului aflându-se în principiul echităţii.

Pârâţii au încheiat cu statul un contract translativ de proprietate, care are valoarea juridică a unui just titlu, statul având în perioada anilor 1970-1980 calitatea de proprietar aparent, iar, în temeiul acestui contract, ei nu au dobândit un drept de proprietate, pentru că dreptul asupra căruia s-a contractat nu aparţinea vânzătorului. Dreptul de proprietate a fost, totuşi, dobândit de terţii cumpărători de bună-credinţă pe temeiul unor elemente de fapt care, împreună cu justul titlu, alcătuiesc un fapt juridic, şi anume proprietatea aparentă, căreia i se acordă atât un efect achizitiv, cât şi unul extinctiv de proprietate.

La data contractării cu pârâţii, statul exercita asupra imobilului o posesie care cuprindea atât elementul subiectiv, credinţa că posedă ca adevărat proprietar, cât şi elementul obiectiv, adică ansamblul actelor materiale şi juridice în care se obiectivează dreptul de proprietate, el deţinea un titlu de proprietate creat de Decretul nr. 92/1950, a cărui valabilitate nu era pusă la îndoială, şi cadrul normativ creat de Legea nr. 4/1973 îi dădea posibilitatea să dispună de bun. Persistenţa în timp a elementelor materiale ale aparenţei au determinat eroarea comună şi invincibilă asupra calităţii sale de proprietar, astfel că pârâţii cumpărători au avut încredinţarea că dobândesc imobilul în mod valabil, cât timp mijloacele celui mai exigent membru al comunităţii de a cerceta originea dreptului nu ar fi putut duce la o altă concluzie.

Situaţia este diferită în cazul vânzărilor având ca obiect imobile preluate de stat, încheiate după anul 1989, deoarece, după căderea regimului comunist şi redefinirea proprietăţii de stat, terţii cumpărători puteau să cerceteze modul în care pretinsa proprietate de stat a fost dobândită, eroarea comună şi invincibilă nemaifiind operabilă.

Cum pârâţii au cumpărat în perioada în care statul era proprietar aparent, ei au dobândit un drept de proprietate în temeiul principiului enunţat şi nu mai pot fi evinşi de adevăratul proprietar. Dreptul lor de proprietate este în mod egal protejat de normele comune de drept civil, de normele constituţionale şi de cele ale legislaţiei europene, ca şi dreptul reclamanţilor, de la care statul a preluat imobilul, astfel că instanţa, aplicând normele de echitate, va da preferinţă dreptului pârâţilor. Din acest motiv, reclamanţii nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate, aşa cum este el reflectat în art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, ei având posibilitatea de a-şi valorifica dreptul pe calea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, în temeiul cărora au obţinut recunoaşterea dreptului la despăgubiri, fiind emisă în acest sens dispoziţia nr. 31/2004.

Practica reliefată în ultimii ani de hotărârile instanţei europene de la Strasbourg, în care s-a constatat încălcarea prevederilor Protocolului nr. 1, a vizat, în general, vânzări ale imobilelor preluate de stat, intervenite în temeiul Legii nr. 112/1995, nu şi cele încheiate în baza Legii nr. 4/1973. Atunci când asemenea vânzări se regăseau în datele speţei, chestiunea de drept adusă în discuţie era fie a încălcării dreptului la un proces echitabil, fie a nesocotirii dreptului de proprietate prin lipsirea reclamanţilor de bun, după ce dreptul lor de proprietate fusese reafirmat printr-o hotărâre judecătorească (vezi cauza Brumărescu).

Aplicarea principiului aparenţei şi preferinţa acordată subdobânditorului au fost afirmate şi de Curtea Constituţională în mai multe decizii (decizia nr. 344/28 iunie 2005, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 50 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, Decizia nr. 69 din 18 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 3 aprilie 2003, decizia nr. 314 din 14 septembrie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. d) şi ale) art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001).

Curtea Constituţională a constatat că buna-credinţă a fost consacrată de legiuitor ca o cauză de "asanare a nulităţii absolute a actelor de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil", astfel încât, în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună-credinţă al imobilului, a fost preferat cel din urmă, din raţiuni care vizează asigurarea securităţii circuitului civil şi stabilitatea raporturilor juridice. Ne aflăm în prezenţa unei erori comune a dobânditorilor cu privire la calitatea de proprietar a statului, eroare ce justifică o largă prezumţie de bună-credinţă a acestora, întrucât această eroare comună a tuturor dobânditorilor s-a bazat pe autoritatea unui act legislativ, astfel că nu poate fi decât de bună-credinţă cel ce se întemeiază pe o dispoziţie a legii.

Ca urmare, acţiunea în revendicarea apartamentelor din imobil ce au fost vândute în anii 1976, 1975, 1983 pârâţilor FF., N. şi GG. a fost corect respinsă de tribunal.

Situaţia de fapt şi motivarea soluţiei este identică pentru partea din imobil ocupată de societatea comercială (parterul), cu menţiunea că dreptul de proprietate s-a dobândit de persoana juridică în temeiul Legii nr. 15/1990, care constituie un mod originar de dobândire a proprietăţii şi poate fi opus reclamanţilor.

Cât priveşte terenul aferent construcţiei, care nu a făcut obiectul vânzărilor, se constată că, din actele de proprietate ale reclamanţilor, nu rezultă că, în afara terenului construit, s-ar fi inclus în proprietatea autorilor şi alte suprafeţe de teren din Str. x. Pentru terenul de sub clădire nu se poate admite acţiunea în revendicare, cât timp construcţia aparţine altor persoane, reclamanţii având posibilitatea de a obţine reparaţia prejudiciului suferit prin preluarea imobilului de către stat pe calea normelor cu caracter special din legile reparatorii.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii E., A., D., DD., CC., ulterior decedată, continuat de moştenitorul HH., EE., Z., AA., II. şi X., ulterior decedată, continuat de moştenitorul Y. reprezentat de mandatar JJ., solicitând, în principal, admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mehedinţi.

În susţinerea recursului, recurenţii au argumentat că Tribunalul Mehedinţi nu a analizat cererea lor, prin prisma textelor şi criteriilor specifice instituţiei revendicării, şi nu a făcut în niciun fel o comparare a titlului lor de proprietate cu titlurile invocate de pârâţi.

Deşi Curtea de Apel Craiova a reţinut, în considerente, că instanţa de fond şi-a motivat respingerea acţiunii pe ideea că "în ceea ce priveşte aceste spaţii de locuit deţinute de pârâţi, reclamanţii nu au înţeles să le revendice prin acţiune, pârâţii fiind introduşi în cauză numai pentru opozabilitate", totuşi, în mod greşit, nu face aplicarea art. 312 C. proc. civ., fiind evident că instanţa de fond nu cercetase practic fondul pricinii.

Dacă se va aprecia că cele două instanţe au cercetat fondul pricinii, recurenţii au solicitat a se constata că sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., cu următoarele argumente:

În acest dosar, au mai rămas de discutat drepturile invocate cu privire la imobilul din Str. x nr. 44, mai puţin apartamentul nr. 1, care le-a fost restituit în natură.

Astfel, titlul lor de proprietate îl constituie contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30.06.1937, transcris la data de 07.07.1937, prin care autorul lor a dobândit dreptul de proprietate cu privire la teren şi autorizaţia de construcţie nr. x/1937. Pârâţii persoane fizice au invocat acte prin care au dobândit de la stat apartamentele - spaţii de locuit, situate în imobil, invocând prevederile Legii nr. 4/1973.

Instanţa de apel se substituie pârâţilor intimaţi şi le creează o apărare care însă nu subzistă. Astfel, pornind de la principiul că, în materia revendicării, atunci când toate părţile invocă titluri de proprietate, trebuie să se compare titlurile, dacă acestea provin de la autori diferiţi, instanţa de apel ajunge la concluzia că trebuie să se rezolve situaţia prin a se da preferinţă "celui mai bine caracterizat".

Este o premisă greşită, deoarece practica şi doctrina sunt unanime în a aplica principiul potrivit căruia, atunci când titlurile provin de la autori diferiţi, va câştiga acea parte care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Soluţia apare ca fiind o aplicaţie a principiului nemo plus iuris (…).

Susţinând motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii invocă contradicţiile existente în motivarea instanţei de apel, care, pe de o parte, reţine, în favoarea pârâţilor, principiul erorii comune şi invincibile şi principiul securităţii raporturilor juridice, apreciind că pârâţii au un titlu valabil, iar, pe de altă parte, reţine, în favoarea lor, că titlul pe care-1 invocă are valoarea unui just titlu, deoarece statul ar fi avut, în perioada anilor 1970-1980, "calitatea de proprietar aparent".

Instanţa de apel a soluţionat problema erorii comune şi invincibile şi problema aparenţei de drept în baza unor elemente străine de natura pricinii, în condiţiile în care, deşi reţine că ideea de aparenţă nu se confundă cu ideea de bună-credinţă, transformă prezumţia bunei-credinţe în titlu de proprietate. Or, pentru a invoca principiul validităţii aparenţei de drept, a cărui esenţă este exprimată în adagiul "error communis facit jus", trebuie să se întrunească cumulativ două condiţii: eroarea cu privire la calitatea vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună sau unanimă şi, de asemenea, invincibilă şi condiţia privitoare la buna-credinţă, care trebuie să fie "perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia".

Or, în cauză, aceste condiţii nu sunt îndeplinite, deoarece, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că această eroare comună "a tuturor dobânditorilor s-a bazat pe autoritatea unui act legislativ", care ar fi Decretul nr. 92/1950, act legislativ cu o forţă juridică inferioară Constituţiei în vigoare la momentul emiterii lui.

Dacă, în opinia instanţei de apel, "autoritatea unui act legislativ" este aceea care tranşează problema validităţii aparenţei de drept, atunci titlul invocat de pârâţi trebuia verificat (şi instanţa de apel nu a făcut-o) prin prisma normelor în vigoare care au stat la baza încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, perfectate între pârâţi şi instituţiile statului. Această lege, respectiv Legea nr. 4/1973, poate fi privită ca reprezentând aşa-numita "autoritate a unui act legislativ".

În această privinţă însă, recurenţii au susţinut că pârâţii nu pot beneficia de principiul validităţii aparenţei de drept, întrucât nu s-au aflat într-o eroare comună şi invincibilă şi nici nu au fost de bună-credinţă, deoarece Legea nr. 4/1973, care a stat la baza încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu prevedea posibilitatea cumpărării de locuinţe care fuseseră preluate de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, ci prevedea posibilitatea vânzării unor locuinţe care făceau parte din fondul locativ de stat, aşa cum era determinat prin această lege specială, astfel încât imobilul aparţinând autorului lor nu intra sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 4/1973.

În aceste condiţii, instanţa de apel, atunci când reţine că esenţială este "autoritatea unui act legislativ", în justificarea bunei-credinţe, ar trebui să facă trimitere la dispoziţiile legale sub imperiul cărora s-au cumpărat apartamentele, dispoziţii care nu ofereau posibilitatea vânzării acestor apartamente.

Trimiterea pe care instanţa de apel o face la deciziile Curţii Constituţionale este cu totul neavenită, fiind vorba de decizii referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Legea nr. 10/2001, care nu sunt aplicabile în această cauză. În această cauză sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, şi, prin prisma dispoziţiilor din dreptul comun, trebuie analizată prezumţia bunei-credinţe, ca o componentă, alături de eroarea cu privire la calitate de proprietar a vânzătorului, a principiului validităţii aparenţei de drept.

Instanţa de apel face însă o trimitere greşită la texte străine de natura pricinii, respectiv la dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi aduce ca argument ilogic practica CEDO, reţinând că această practică a vizat vânzări ale imobilelor preluate de stat intervenite în temeiul Legii nr. 112/1995, "nu şi cele încheiate în baza Legii nr. 4/1973".

Instanţa de apel face abstracţie de practica mai recentă a CEDO, referitoare la apărarea dreptului de proprietate, respectiv cauza Păduraru contra României, relevantă în cauză. Potrivit acestei practici, simpla reticenţă în informare echivalează cu încălcarea principiului bunei-credinţe, iar cumpărătorul este considerat de rea-credinţă, dacă putea şi trebuia să efectueze simple cercetări cu privire la provenienţa bunului.

Lipseşte motivarea instanţei de apel privitoare la reţinerea în considerente că, după anul 1989, cumpărătorii "puteau să cerceteze modul în care pretinsa proprietate de stat a fost dobândită".

Este cu totul străină de natura pricinii motivarea conform căreia contractele pârâţilor sunt asimilate "unui just titlu". În materia proprietăţii, faptele juridice au importanţă numai dacă s-ar invoca uzucapiunea, or, niciuna din părţi nu a invocat această instituţie şi nu s-au formulat apărări cu privire la o chestiune atât de importantă.

Este greşită motivarea instanţei de apel, în sensul că, pentru partea din imobil (parterul) ocupată de societatea comercială, raţionamentul este identic, deoarece Legea nr. 15/1990 nu constituie un mod originar de dobândire a proprietăţii care să le poate fi opus reclamanţilor, prin prisma dispoziţiilor art. 20 alin. (3). Trimiterea generică pe care instanţa de apel o face la Legea nr. 15/1990 este în contradicţie cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Spaţiul comercial de la parterul imobilului a fost preluat în mod abuziv, fără titlu, de către stat, prin Decretul nr. 92/1950. Societatea M. S.A., care s-a privatizat în acest spaţiu, nu avea dreptul să se privatizeze prin cumpărarea de acţiuni de la FPS, potrivit art. 2 lit. j) alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 433/1995, încheiat între FPS şi S.C. M. S.A., nu putea da un drept legal de proprietate S.C. M. S.A. asupra vreunui activ şi nici asupra parterului imobilului în litigiu.

La momentul încheierii actelor de vânzare-cumpărare între S.C. M. S.A. şi S.C. H. S.A. şi între S.C. M. S.A. şi S.C. J. S.R.L., la Judecătoria Dr. Tr. Severin, se afla încă pe rol dosarul nr. x/1994, prin care reclamanţii solicitau să li restituie acest spaţiu comercial de către S.C. M. S.A.

În raportul de evaluare şi analiză diagnostic şi de detaliu, întocmit de S.C. M., la încheierea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x/1995, parterul imobilului figura ca "unităţi comerciale organizate pe spaţii din case naţionalizate".

Faţă de aceste ultime argumente, instanţa de apel a omis să analizeze cererea de restituire a garsonierei de la etajul 1, preluată odată cu întregul imobil prin Decretul nr. 92/1950 şi folosită de gospodăria de partid şi, apoi, de ziarul local "KK.".

Prin încheierea de şedinţă din 9.02.2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a constatat că nu s-a soluţionat irevocabil litigiul ce face obiectul dosarului nr. x/2004, devenit în rejudecare nr. x/2010 al Tribunalului Mehedinţi şi a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea irevocabilă a dosarului mai sus enunţat.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 15.09.2012, recurentul-reclamant HH. a solicitat întreruperea suspendării dosarului şi acordarea unui nou termen de judecată în vederea angajării unui avocat.

Prin încheierea de şedinţă din 26 septembrie 2012, s-a dispus menţinerea măsurii suspendării judecării cauzei dispusă prin încheierea din 9.02.2011.

Prin cererea înregistrată la aceeaşi instanţă, intimaţii Q. şi R. au formulat cerere de repunere pe rol, în vederea perimării, justificat de motivul că reclamanţii nu au mai întreprins niciun act de procedură în vederea judecării procesului, încă din data de 26.09.2012.

Prin încheierea de şedinţă din 20 mai 2015, Înalta Curte a respins cererea de repunere pe rol formulată de intimaţi; a respins excepţia perimării şi a menţinut măsura suspendării judecării cauzei dispusă prin încheierea de şedinţă din data de 9.02.2011, până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2012, aflat pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia I civilă, pentru considerentele conţinute în cuprinsul acelei încheieri.

La data de 23 mai 2018, constatându-se că a fost soluţionat în mod irevocabil dosarul nr. x/2012, (fost dosar nr. x/2010), al Tribunalului Mehedinţi, şi că, astfel, nu mai subzistă raţiunile menţinerii suspendării judecării cauzei, aceasta a fost repusă pe rol pentru soluţionarea recursului.

Analizând criticile formulate, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale relevante în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect, trebuie menţionat că, pentru a fixa limitele analizei prezentului recurs, este nevoie să reamintim că, prin efectul introducerii cererii de chemare, în virtutea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, reclamanţii fixează limitele obiective ale judecării cauzei - obiectul acesteia, precum şi limitele subiective - părţile cu care înţeleg să se judece.

Or, verificând conţinutul cererii de chemare în judecată, se poate observa că acţiunea în revendicare având ca obiect imobilul situat în Drobeta Turnu Severin, Str. x nr. 26 şi parterul imobilului situat în Drobeta Turnu Severin, Str. x nr. 44, inclusiv dependinţele acestuia şi spaţiul comercial în suprafaţă de 27 mp, a fost pornită exclusiv în contradictoriu cu pârâtele persoane juridice, iar persoanele fizice, cumpărătoare de părţi ale acestor imobile, au fost introduse doar pentru opozabilitatea hotărârii, la cererea intimatei I. Drobeta Turnu Severin, cererea de chemare în judecată nefiind niciodată modificată, în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. şi nefiind formulate pretenţii proprii de către reclamanţi împotriva intimaţilor persoane fizice.

În acelaşi sens, în etapa procesuală a apelului, schimbării obiectului cererii de chemare în judecată şi cauzei acesteia i se opuneau dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. (în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi), care, însă, nu au fost invocate de părţile interesate.

În acest context factual şi ţinând seama de limitele învestirii instanţei, prin efectul cererii de chemare în judecată, care se propagă până la cererea de recurs, instanţa apreciază că, prin motivele de recurs, nu pot fi invocate critici ce tind să modifice obiectul şi cauza juridică a cererii de chemare în judecată şi care exced limitelor a ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Or, invocând faptul că instanţele de judecată nu au comparat titlurile reclamanţilor cu cele ale persoanelor fizice cumpărătoare şi nu au dat preferinţă titlului reclamanţilor, recurenţii schimbă, în mod nelegal, obiectul şi cauza juridică a cererii iniţiale şi solicită, prin intermediul motivelor de recurs, ca instanţa de recurs să analizeze aspecte de legalitate care nu a făcut obiect al judecăţii în primă instanţă.

În acelaşi sens, al fixării limitelor analizei prezentului recurs, şi luând în considerare împrejurarea că prezenta cauză a fost suspendată pentru că părţile interesate au declanşat şi parcurs procedura specială de restituire a imobilelor preluate cu titlu abuziv, reglementată de Legea nr. 10/2001, iar, în acest timp, au fost soluţionate şi varii litigii având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu privire la părţi din imobilele solicitate, trebuie să notăm că obiectul cererii de chemare în judecată s-a restrâns prin satisfacerea pretenţiilor deduse judecăţii, în cadrul acestor proceduri, ceea ce determină, în mod necesar, şi o analiză particulară a motivelor de recurs.

Astfel, imobilul situat în Drobeta Turnu Severin, Str. x nr. 26 le-a fost restituit în natură sau prin echivalent reclamanţilor, în procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 şi ca urmare a parcurgerii procedurilor judiciare având ca obiect contestaţia împotriva dispoziţiei nr. 31/2004, emisă de I. Drobeta Turnu Severin, în acea procedură (a se vedea în acest sens decizia civilă nr. 278/31 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2012).

Mai mult, se poate constata că acţiunile în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect spaţii din imobilele pretinse în prezentul litigiu, cumpărate de persoanele fizice, acte încheiate în perioada 1975-1983, în baza Legii nr. 4/1973 şi HCM nr. 880/1973, au fost respinse în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 26/2014, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, toate aceste titluri de proprietate rămânând valabile şi consolidându-se.

În acelaşi sens, se poate reţine şi că o parte a imobilului situat în Str. x nr. 44 a fost restituită în natură reclamanţilor, rămânând în dezbatere spaţiile comerciale de la parterul acestui imobil.

Or, aceste spaţii comerciale au fost dobândite prin contractele de vânzare - cumpărare de acţiuni, acte succesive - nr. 947/1.03.1996 şi nr. x/2.10.1996, încheiate între S.C. M. S.A. şi S.C. H. S.A., respectiv între S.C. M. S.A. şi S.C. J. S.R.L., contracte a căror legalitate a fost supusă cenzurii instanţelor de judecată în alte litigii având acest obiect şi a căror soluţionare, în favoarea intimaţilor, se opune recurenţilor, părţi în acele litigii, cu puterea lucrului judecat (a se vedea în acest sens sentinţa civilă nr. 1217/24 martie 2015, pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, în dosarul nr. x/2013, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 170/R/20.10.2015 a Tribunalului Mehedinţi).

În acelaşi sens, în considerentele sentinţei civile nr. 17/11 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2012, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 258/31 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a statuat că, respingându-se în mod irevocabil cererea reclamanţilor prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de privatizare a S.C. M. S.A. - procesul-verbal nr. x/1995 -, precum şi a contractelor de vânzare - cumpărare subsecvente încheiate de această societate cu H. Bucureşti şi S.C. J. S.R.L. - contractele de vânzare - cumpărare nr. x/1.03.1996 şi nr. x/2.10.1996, spaţiile comerciale nu pot fi restituite în natură, reclamanţii fiind persoane îndreptăţite la despăgubiri în echivalent pentru acestea.

În consecinţă, nemulţumirile faţă de aceste soluţii sau alegaţiile recurenţilor la adresa unor persoane sau instituţii, ce nu sunt întemeiate pe dispoziţii legale care să le susţină, nu pot constitui veritabile motive de recurs care să determine reformarea hotărârii recurate.

În acest sens, motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., privind contrarietatea motivării instanţei de apel, nu poate fi primit, câtă vreme instanţa de apel a expus argumentele de fapt şi de drept ce au întemeiat raţionamentul judiciar, respectând exigenţele art. 261 alin. (5) C. proc. civ. şi cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ce reglementează procesul echitabil, neputând fi decelate contradicţii în enunţarea argumentelor ce reprezintă considerentele instanţei de apel.

Astfel, deşi instanţa de apel a extins analiza apelului la ceea ce reclamanţii nu solicitaseră prin cererea de chemare în judecată, soluţia de respingere a apelului este legală şi se impune a fi menţinută, în absenţa posibilităţii legale a celorlalte părţi, care au câştigat litigiul, de a ataca exclusiv considerentele deciziei pronunţate în apel, posibilitate ce a fost introdusă prin intermediul dispoziţiilor noului C. proc. civ. (art. 461 alin. (2) din noul C. proc. civ. care prevede că, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces (…), instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate), inaplicabil în cauză din perspectivă ratione temporae.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de recurs îl apreciază, de asemenea, nefondat, întrucât ansamblul criticilor invocate de către recurenţi cu privire la soluţionarea cauzei în apel privesc pretinsa nelegalitate a înstrăinării apartamentelor din imobilul situat în Str. x nr. 26 şi din Str. x nr. 44, precum şi spaţiilor comerciale de la parterul imobilului din Str. x nr. 44, ce s-ar fi făcut cu încălcarea Legii nr. 4/1973 şi a Legii nr. 15/1990. Or, modul în care au fost încheiate aceste contracte, ce au avut ca obiect atât apartamentele şi spaţiile comerciale, cât şi terenurile aferente şi dependinţele, au făcut obiectul altor judecăţi în cadrul acţiunilor în nulitate exercitate împotriva acestor acte, instanţele tranşând în mod irevocabil asupra legalităţii şi menţinerii lor, astfel cum s-a arătat în analiza realizată supra.

În ceea ce priveşte critica privind invocarea nelegală de către instanţa de apel a deciziilor Curţii Constituţionale sau a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de recurs consideră că şi aceasta este nefondată, întrucât instanţa de apel a aplicat corect în cauza dedusă judecăţii principiul securităţii raporturilor juridice, ce decurge din jurisprudenţa acestor instanţe.

În acest context, trebuie menţionat şi faptul că jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor omului a evoluat de la cauza Păduraru contra României, invocată de recurenţi.

Astfel, în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, hotărârea pilot din 12 octombrie 2010, s-a statuat că, în ceea ce priveşte noţiunea de bun actual, acesta există în patrimoniul fostului proprietar, deposedat abuziv de stat, doar dacă, în prealabil, s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi executorie, prin care, constatându-se calitatea acestuia de proprietar, s-a dispus în mod expres şi restituirea bunului, ipoteză care, în litigiul dedus judecăţii, nu se verifică.

În speţă, neexistând o astfel de hotărâre, reclamanţii îşi întemeiază pretenţia dedusă judecăţii pe simpla speranţă de a li se vedea recunoscută supravieţuirea unui fost drept de proprietate, aflat de multă vreme în imposibilitate de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată drept un bun actual, în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, în materia imobilelor preluate în mod abuziv de stat, art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează exclusiv dreptul la restituirea în natură, ci impune statului obligaţia de a respecta dreptul de proprietate al fostului proprietar, fie prin restituirea bunului în materialitatea sa, fie prin măsuri reparatorii în echivalent, în funcţie de situaţia particulară şi concretă a fiecărui litigiu dedus judecăţii.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii E., A., D., DD., CC., ulterior decedată, continuat de moştenitorul HH., EE., Z., AA., II. şi X., ulterior decedată, continuat de moştenitorul Y., reprezentat de mandatar JJ., împotriva deciziei nr. 360 din 14 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii E., A., D., DD., CC., ulterior decedată, continuat de moştenitorul HH., EE., Z., AA., II. şi X., ulterior decedată, continuat de moştenitorul Y., reprezentat de mandatar JJ., împotriva deciziei nr. 360 din 14 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23.05.2018.