Admissibility of appeal against ruling on prima facie admissibility of extraordinary appeal in criminal procedure

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 562/A din data de 30 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 1100 din 29.11.2017 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în Dosarul nr. x/90/2014.

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că, prin Decizia penală nr. 1100 din 29.11.2017 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în Dosarul nr. x/90/2014, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti împotriva sentinţei penale nr. 48 din 22.03.2016 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în Dosarul nr. x/2016.

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa şi, în esenţă, s-au descontopit pedepsele rezultante la care inculpaţii A., B. şi C. au fost condamnaţi.

S-au înlăturat condamnările inculpaţilor A., B. şi C., precum şi achitările acestora.

S-a înlăturat schimbarea de încadrare juridică a faptelor privind pe inculpaţii A., B. şi C.

Rejudecând, s-a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care inculpaţii A., B. şi C. au fost trimişi în judecată în infracţiunea prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. anterior rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 246 C. pen. anterior, rap. la art. 2481 C. pen. anterior cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 75 lit. a) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen.

Inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare şi interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior, pe o perioadă de 3 ani, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. anterior rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 246 rap. la art. 2481 C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 75 lit. a) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., în condiţii de penitenciar (art. 57 C. pen. anterior şi art. 60 C. pen.).

Printre altele, s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A.

Examinând sentinţa supusă apelului, în conformitate cu disp. art. 417 C. proc. pen., curtea de apel a constatat nefondată excepţia invocată, printre alţii, şi de inculpatul A. privind autoritatea de lucru judecat.

S-a reţinut că, aşa cum rezultă din actele şi probele dosarului, în cauză s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. şi a altora pentru emiterea de către comisiile de fond funciar a procesului-verbal nr. x din 27.06.2006 privind punerea în posesie a moştenitorilor autorilor D. pe suprafaţa de 202 ha teren cu vegetaţie forestieră în U.P. IV Puru, pentru care Comisia Judeţeană Vâlcea a emis titlul de proprietate nr. x din 27.07.2006. Tot în această cauză, s-a dispus trimiterea în judecată şi pentru procesul-verbal de punere în posesie nr. x din 31.07.2006 emis de către Comisia Locală Malaia pentru moştenitorii aceluiaşi autor vizând suprafaţa de 111,5 ha teren cu vegetaţie forestieră în U.P. II Latoriţa. Consecinţa a fost aceea că Comisia Judeţeană de Fond Funciar Vâlcea a emis titlul de proprietate nr. x din 08.08.2006.

Din acte a rezultat că, prin Rechizitorul nr. x/P/2009 din data de 6 februarie 2012, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A., B. şi C., printre altele, şi pentru săvârşirea infracţiunii de participare improprie la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată.

Prin sentinţa penală nr. 57 din 18.05.2015 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, definitivă prin Decizia nr. 662 din 3.06.2016 a Curţii de Apel Piteşti, instanţa a dispus condamnarea inculpaţilor şi pentru săvârşirea acestei infracţiuni.

S-a constatat de către Curte că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 6 C. proc. pen., deoarece pentru aceste fapte nu s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă şi, evident, inculpaţii nu au mai fost judecaţi pentru săvârşirea acestor fapte, iar prin urmare, excepţia invocată, printre alţii, de către inculpatul A. a fost apreciată ca fiind neîntemeiată, argumentele acestora fiind apreciate ca nefondate.

În cauză, Curtea a verificat condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei în anulare prev. de art. 431 C. proc. pen., care stabilesc că instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu citarea părţilor, analizând astfel dacă cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este unul dintre cele prevăzute la art. 426 C. proc. pen.., dar şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, şi a constatat că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

S-a reţinut că, fiind o cale de atac extraordinară, nu este lăsată la libertatea părţilor invocarea oricărui motiv care ar afecta legalitatea şi temeinicia hotărârii rămase definitivă, fiind prevăzute în mod expres şi limitativ, în art. 426 C. proc. pen., cazurile în care se poate uza de această cale extraordinară de atac, la lit. i) fiind indicată împrejurarea în care inculpatul ar fi fost condamnat, prin două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.

Astfel, Curtea analizând prevederile legale indicate a constatat că textul de lege face trimitere la situaţia în care există două sau mai multe hotărâri definitive (inclusiv în sens autonom european al noţiunii) în care aceeaşi persoană a fost judecată pentru aceeaşi faptă materială (identitate de faptă şi persoană şi de obiect), putând fi avute în vedere atât hotărârile definitive prin care instanţa a pronunţat o soluţie cu privire la acţiunea penală, cât şi hotărârile definitive prin care a fost menţinută o soluţie de netrimitere în judecată.

Referitor la cazul prev. de art. 426 lit. i) C. proc. pen.., s-a arătat că presupune o error in procedendo, constând în eroarea procedurală a instanţei de a se pronunţa cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, respectiv cea prev. de art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., pentru care existau probe în dosar, iar nu o error in iudicata, deoarece s-a apreciat că rolul acestui caz în anulare nu este acela de a înlătura greşita interpretare şi aplicare a legii în ipoteza în care instanţa a dezbătut şi analizat incidenţa cazului de încetare a procesului penal în cadrul hotărârii ce intră în puterea lucrului judecat.

Curtea a reţinut că, potrivit art. 16 lit. i) C. proc. pen., contestaţia în anulare are ca rezultat anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a primei hotărâri definitive, fiind expresia regulii ne bis in idem.

Astfel, s-a considerat că, dacă s-a realizat o astfel de analiză, apreciindu-se că nu este incident în cauză vreunul dintre impedimentele prev. de art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., nu se poate formula contestaţie în anulare prin care să se critice netemeinicia hotărârii pronunţate, fiind avute în vedere şi dispoziţiile Deciziei nr. 10/HP/2017.

Prin urmare, Curtea a constatat că acest caz de contestaţie în anulare a fost invocat de petent în mod formal, reluându-se apărări de fond care au fost analizate punctual de instanţa de apel, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 6 C. proc. pen., deoarece pentru aceste fapte nu s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă şi, evident, inculpatul nu a mai fost judecat anterior pentru săvârşirea acestor fapte, iar prin urmare, excepţia invocată de către inculpat a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru toate aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat că motivul pe care se sprijină contestaţia în anulare nu se circumscrie cazului invocat de contestator şi prevăzut de art. 426 lit. i) C. proc. pen.

Împotriva Deciziei penale nr. 562/A din data de 30 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 28.06.2018, a formulat apel contestatorul A.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 16.07.2018, formându-se Dosarul nr. x/2018.

Prin motivele scrise de apel, contestatorul A. a invocat art. 426 lit. i) C. proc. pen. apreciind că împotriva acestuia s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.

Apelantul contestator A. a invocat, în scris, şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen. şi sesizarea Curţii Constituţionale, apreciind că aceste dispoziţii contravin prevederilor constituţionale ale art. 11, art. 20 şi art. 21 din Constituţia României prin raportare la dispoziţiile art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană şi art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, fiindu-i încălcat accesul liber la justiţie şi dreptul la un remediu efectiv prin asigurarea dublului grad de jurisdicţie în materie penală, în sensul că împotriva unei sentinţe date în contestaţia în anulare în procedura admisibilităţii în principiu nu se poate face apel de către partea interesată. În esenţă, apelantul contestator a arătat că lipsa dublului grad de jurisdicţie în cazul unei cereri de contestaţie în anulare lipseşte de conţinut instituţia contestaţiei în anulare.

În privinţa solicitării formulate de apelantul contestator A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen., se constată următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 432 alin. (4) din C. proc. pen. cu denumirea marginală "Procedura de judecare referitoare la calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare", care au următorul conţinut:

"Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă".

Înalta Curte notează că potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992:

"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate, ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora".

Astfel, din economia prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe, stipulate expres de respectivul text de lege, şi anume:

- starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

- activitatea legii, în sensul că excepţia trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

- prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate; existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" putând fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

În analiza acestor condiţii, în prezenta cauză, se reţine că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen. a fost invocată de către condamnatul A. în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2018.

În concret, apelantul contestator A. critică dispoziţiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen. raportate la Decizia nr. 5/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 248 din 10 aprilie 2015, întrucât aceste prevederi încalcă dreptul cetăţeanului la accesul liber la justiţie şi dreptul la un remediu efectiv prin asigurarea dublului grad de jurisdicţie în materie penală.

Înalta Curte consideră că prin excepţia de neconstituţionalitate invocată se tinde practic la o modificare a normelor procedurale. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen. tinde a reevalua necesitatea dublului grad de jurisdicţie în faza evaluării admisibilităţii contestaţiei în anulare.

Or, prin jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi de natură procedurală în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituţionale, iar sistemul căilor de atac ţine de politica penală realizată de legiuitor.

Dintr-o altă perspectivă, se reţine că, printr-o decizie recentă, respectiv Decizia nr. 130 din 20.03.2018 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. 569 din 05.07.2018, Curtea Constituţională a statuat prin paragraful 24 că, din interpretarea gramaticală şi per a contrario a prevederilor art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., hotărârea pronunţată cu ocazia examinării admisibilităţii, în principiu, a contestaţiei în anulare, indiferent de soluţia pronunţată, este definitivă, concluzie desprinsă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 426- 432 din C. proc. pen., aspect despre care a considerat că nu este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al persoanelor interesate de admiterea în principiu a cererii de contestaţie în anulare, întrucât procedura analizată presupune verificarea de către instanţa de judecată a unor aspecte strict formale (referitoare la termenul introducerii cererii, la motivele acesteia şi la existenţa, la dosarul cauzei, a probelor invocate), ce nu vizează soluţionarea fondului cererii, iar această verificare se face cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, care pot participa şi, respectiv, participă, în mod activ, la procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de apelantul contestator A. cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen.

Examinând admisibilitatea apelului, Înalta Curte constată următoarele:

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

Astfel, dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice.

Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituţia României, iar încălcarea acestora atrage sancţiunea inadmisibilităţii.

C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Conform dispoziţiilor art. 431 C. proc. pen., contestaţia în anulare este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, instanţa fiind obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii înainte de a se pronunţa pe fondul contestaţiei. Astfel, fiind o etapă distinctă legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului a hotărârilor pronunţate în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunţate.

Prin urmare, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen. referitoare la căile de atac în materia contestaţiei în anulare vizează exclusiv procedura după admisibilitatea în principiu.

Contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva deciziilor penale definitive prin care se rezolvă acţiunea penală printr-o soluţie de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, aspect ce reiese din interpretarea sistematică a normelor ce reglementează această cale de atac.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Prin urmare, instanţa supremă constată că apelantul contestator A. a învestit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unei căi de atac neprevăzută de legea procesual penală, ceea ce încalcă principiul legalităţii căilor de atac. Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, şi din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 562/A din data de 30 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de apelantul contestator A. cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen.

Cu drept de recurs în 48 de ore de la pronunţare, conform art. 29 din Legea nr. 47/1992.

II. Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 562/A din data de 30 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 septembrie 2018.