Insurer wins appeal; annuity and penalty accrual rulings quashed and remanded under special insurance norms.

Asupra cauzei de faţă, deliberând, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, la data de 6 iunie 2014, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâţii S.C. D. S.A. şi E., solicitând obligarea pârâtei de rândul 1 la plata: sumei de 24.101 RON, reprezentând daune materiale; sumei de 300 euro/lună pentru fiecare dintre reclamanţii B. şi C., fiii defunctei F., cu titlu de rentă viageră; sumei de 1.500.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fiecare dintre cei trei reclamanţi; penalităţi în cuantum de 0,2%/zi de întârziere, începând cu data înregistrării cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a sumelor solicitate; cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanţei de fond;

Prin sentinţa civilă nr. 572 din 10.03.2016 a Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în calitate de moştenitori ai defunctei F. decedată la 30.06.2015, în contradictoriu cu pârâţii S.C. D. S.A. şi E. şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta S.C. D. S.A. să plătească reclamantului A. despăgubiri materiale în cuantum de 24.101 RON şi daune morale în cuantum de 100.000 euro; a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor B. şi C. câte 200 euro cu titlu de rentă lunară începând cu 14.06.2016 şi până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu ca aceştia să împlinească vârsta de 26 ani şi daune morale în cuantum de câte 150.000 euro pentru fiecare; a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor penalităţi de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, aferente sumelor menţionate, începând cu 14.06.2016 şi până la plata efectivă.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, precum şi pârâta S.C. D. S.A.

Hotărârea instanţei de apel;

Prin Decizia civilă nr. 424 din 12.07.2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanţi, a admis apelul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 572 din 10.03.2016 a Tribunalului Maramureş, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acţiunea reclamanţilor, a obligat pârâta să achite fiecărui reclamant daune morale în cuantum de 100.000 de euro, echivalent în RON la data plăţii, a obligat pârâta să achite reclamanţilor suma de 3451,57 RON reprezentând daune materiale, a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate; a respins cererea reclamanţilor de obligare la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta S.C. D. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivele de recurs;

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că, deşi prin motivele de apel a formulat critici cu privire la dispoziţia primei instanţe care vizează daunele materiale, daunele morale, acordarea rentei şi a penalităţilor de întârziere, instanţa de apel nu s-a pronunţat decât cu privire la daunele morale acordate fiilor.

În cadrul aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta susţine că despăgubirea pe care asigurătorul RCA o poate acorda nu urmează în totalitate dezdăunarea pe care persoana vinovată este obligată să o plătească în conformitate cu principiul reparaţiei integrale a prejudiciului, statuat de C. civ., ci trebuie să fie în conformitate cu legislaţia specifică asigurărilor, în concordanţă cu principiul specialia generalibus derogant.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică, sub un prim aspect, dispoziţia instanţei de apel privind acordarea daunelor materiale, susţinând că decizia recurată este contrară legii, întrucât instanţa de apel trebuia să cenzureze cuantumul acestora la limita celor dovedite cu înscrisuri justificative, conform dispoziţiilor art. 50 alin. (2) lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014, iar nu cu martori sau pe baza unor presupuneri, raportat la unele situaţii similare.

Recurenta susţine că decizia recurată este nelegală şi sub aspectul acordării unei rente viagere reclamanţilor B. şi C., faţă de împrejurarea că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere legislaţia specifică asigurărilor, conform principiului specialia generalibus derogant, iar nu dispoziţiile C. civ.

Este nelegală şi soluţia privind acordarea penalităţilor de întârziere cu începere de la data introducerii cererii de chemare în judecată, această dispoziţie a instanţei încălcând prevederile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014.

Sub acest aspect, instanţa a reţinut că penalităţile de întârziere se datorează de la data introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât asigurătorul nu a făcut o ofertă reclamanţilor privind acordarea unor daune morale, anterior formulării cererii de chemare în judecată.

Acest considerent este greşit, având în vedere că stabilirea daunelor morale este un atribut exclusiv al instanţelor de judecată, astfel că asigurătorul nu putea face o propunere reclamanţilor, anterior demersului judiciar al acestora.

Sub un ultim aspect, recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale şi principiile care reglementează răspunderea civilă delictuală şi repararea prejudiciului, potrivit cărora daunele morale se stabilesc in conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În acest sens, recurenta susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere studiul emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) în colaborare cu Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii (FPVS) şi Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare din România (UNSAR), având ca obiect daunele morale acordate de-a lungul timpului în urma producerii de accidente rutiere, soldate cu victime.

Acest studiu a avut în vedere 2.339 soluţii ale Curţilor de Apel din România şi s-a materializat în Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale, potrivit căruia, sumele acordate cu titlu de daune morale ar fi trebuit să fie mult mai mici decât cele acordate de instanţa de apel.

Recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea dosarului Curţii de Apel Cluj în vederea rejudecării cauzei în conformitate cu dispoziţiile legilor speciale aplicabile.

Analizând criticile formulate prin memoriul de recurs cu care a fost învestită, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta a încadrat criticile formulate prin memoriul de recurs în dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu referire la cazul de modificare fondat pe prevederile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., astfel cum a fost invocat de recurentă - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, se observă că, în speţă, susţinerile recurenţei nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind amplu argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii fiind susţinută de considerente care nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

Nu poate fi primită susţinerea recurentei în sensul că hotărârea ar fi nemotivată întrucât, deşi a admis în parte apelul pe care aceasta l-a declarat, instanţa de apel a motivat doar în ce priveşte daunele morale acordate fiilor persoanei decedate.

Aceasta întrucât, din considerentele deciziei rezultă că instanţa de apel a analizat toate criticile cu care a fost învestită, relative la îndreptăţirea reclamanţilor la despăgubiri reprezentând daune materiale, daune morale, renta viageră şi penalităţile de întârziere.

În cadrul aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta susţine că despăgubirea pe care asigurătorul RCA o poate acorda nu urmează în totalitate dezdăunarea pe care persoana vinovată este obligată să o plătească în conformitate cu principiul reparaţiei integrale a prejudiciului, statuat de C. civ., ci trebuie să fie în conformitate cu legislaţia specifică asigurărilor, în concordanţă cu principiul specialia generalibus derogant.

Această critică nu poate fi încadrată în motivul de nelegalitate reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., urmând a fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ce priveşte criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

O primă critică vizează soluţia privind acordarea daunelor materiale, formulată în sensul că instanţa de apel trebuia să cenzureze cuantumul acestora la limita celor dovedite cu înscrisuri justificative, conform dispoziţiilor art. 50 alin. (2) lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014, iar nu cu martori sau pe baza unor presupuneri, raportat la unele situaţii similare.

Această critică este nefondată.

Astfel, instanţa de apel a diminuat cuantumul daunelor materiale acordate reclamanţilor prin hotărârea fondului, în limita dovedirii acestor cheltuieli cu înscrisuri, reţinând în acest sens că:

"Daunele materiale nu se stabilesc în echitate, ele se acordă în măsura în care este dovedit prejudiciul şi nerecuperarea acestuia, astfel că statuările primei instanţe cu privire la daunele materiale pentru care nu au fost prezentate documente justificative apar ca fiind lipsite de fundament având în vedere că depoziţiile martorilor, prin conţinutul lor, nu au relevat elemente suficiente pentru a constitui probe în acest sens."

Aşa fiind, susţinerea recurentei în ce priveşte soluţia instanţei de apel privind acordarea daunelor materiale este neîntemeiată şi nu poate fi primită.

Înalta Curte reţine caracterul nefondat şi al criticii vizând nerespectarea criteriilor legale în stabilirea despăgubirilor cu titlu de daune morale cuvenite reclamanţilor, apreciind că instanţele de fond au avut în vedere jurisprudenţa în materie atunci când au stabilit cuantumul daunelor morale.

În analiza acestei critici se are în vedere, ca prim aspect, faptul că, în faza procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac.

Se poate invoca, însă, nesocotirea unor criterii legale care ar fi stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, în măsura în care acestea există. Cum legislaţia nu cuprinde criterii concrete de evaluare, recurenta susţine că jurisprudenţa instanţelor naţionale este unicul criteriu oferit de lege, a cărui corectă aplicare poate face obiectul controlului judiciar în recurs. Din această perspectivă, solicită a fi utilizat Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale elaborat de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor în colaborare cu Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii şi Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare din România, care are la bază 2.339 cazuri de accidente soldate cu decesul victimelor, similare dosarului pendinte, pe baza cărora s-au calculat statistic anumite valori ale daunelor morale ce au fost acordate rudelor victimelor.

Este reală afirmaţia recurentei în sensul că, în aprecierea cuantumului daunelor morale, soluţiile adoptate trebuie să se înscrie în linia jurisprudenţei naţionale, însă studiul de practică judiciară intitulat "Ghid pentru soluţionarea daunelor morale", invocat de recurentă, nu poate constitui, în lipsa unei dispoziţii legale care să îl definească ca atare, un criteriu legal obligatoriu pentru instanţe, a cărui neaplicare să atragă desfiinţarea unei hotărâri pentru lipsă de temei legal.

În plus, analiza unei jurisprudenţe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situaţii similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudenţială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.

Simplele cifre statistice, culese din cazurile soldate cu decesul victimei, în funcţie de vârsta celor aflaţi în raport de rudenie cu victima şi gradul de rudenie, astfel cum sunt conţinute în ghid, nu sunt suficiente pentru a putea fi considerate relevante din punctul de vedere al exigenţelor unui criteriu şi nu se pot impune, cu forţă obligatorie, în lipsa unei trimiteri normative exprese la atare mecanism de cuantificare, având, cel mult, un caracter orientativ pentru o parte a jurisprudenţei.

De asemenea, Înalta Curte reţine că, în speţa de faţă, recurenta nu a indicat, în mod concret, care este acea jurisprudenţă constantă care ar justifica acordarea despăgubirilor într-un alt cuantum, considerat echitabil din perspectiva sa.

Acesta este şi motivul pentru care instanţa de apel nu s-a prevalat, ca mijloc de probă, de ghidul invocat de pârâtă, acesta neconstituind un criteriu legal pe care instanţele sunt ţinute a-l respecta în stabilirea plafonului de despăgubiri, ci a considerat, în mod pertinent, că instanţa de fond a respectat criteriile jurisprudenţiale şi limitele de apreciere asupra cuantumului daunelor morale, soluţia astfel pronunţată înscriindu-se în marja jurisprudenţei constante şi unitare pentru cazuri similare, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate de distrugerea legăturii afective şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

În consecinţă, în raport de cele reţinute anterior, Înalta Curte constată ca fiind nefondate criticile vizând nerespectarea criteriilor de stabilire a cuantumului daunelor morale.

Înalta Curte constată însă caracterul fondat al criticilor recurentei referitoare dispoziţia instanţei de apel privind acordarea rentei în favoarea fiilor persoanei decedate şi a momentului de la care s-a dispus acordarea penalităţilor de întârziere, în considerarea argumentelor şi a limitelor ce succed.

În ce priveşte critica vizând acordarea penalităţilor de întârziere;

Recurenta critică soluţia privind acordarea penalităţilor de întârziere, cu începere de la data introducerii cererii de chemare în judecată, susţinând că această dispoziţie a instanţei încalcă prevederile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014.

Această critică se vădeşte a fi fondată, având în vedere următoarele considerente:

Situaţia despăgubirilor şi a penalităţilor datorate de către asigurator este reglementată de art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014. Conform art. 37 alin. (4) din Norma menţionată, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza II).

În cauza dedusă judecăţii, despăgubirea cuvenită reclamanţilor, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalităţile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.

Aceasta întrucât, numai din momentul în care instanţa a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamanţilor, acestea se transformă într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, deci într-o obligaţie care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naştere dreptului de a obţine daune moratorii, până la completa ei achitare.

Rezultă că, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid şi exigibil, astfel că nu se poate dispune acordarea penalităţilor de întârziere anterior acestui moment.

Aşa fiind, contrar susţinerilor reclamanţilor, formulate prin întâmpinare, cât timp părţile nu au ajuns la o înţelegere amiabilă cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, aceea potrivit căreia, obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Faţă de aceste considerente, în raport de care se constată că decizia recurată este nelegală sub aspectul momentului de la care s-a dispus obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere şi având în vedere prevederile art. 497 C. proc. civ., se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare sub acest aspect.

Critica vizând acordarea rentei lunare este privită ca fiind fondată, în considerarea următoarelor argumente:

În cauza dedusă judecăţii, temeiul despăgubirilor solicitate de reclamanţi izvorăşte din fapta delictuală a conducătorului auto asigurat G., materializată în producerea evenimentului rutier din data de 12.05.2015, soldat cu decesul numitei F., soţia şi respectiv, mama reclamanţilor, împrejurare care atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 şi ale Normei ASF nr. 23/2014.

Instanţa de apel a dispus acordarea rentei lunare în favoarea fiilor persoanei decedate, reclamanţii B. şi C., în temeiul dispoziţiilor art. 1390 alin. (1) C. civ.

Art. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România prevede:

"În asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin prezenta lege", iar art. 50 prevede:

"Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea sau distrugerea de bunuri."

Art. 50 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014 prevede:

"La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

2. În caz de deces:

a) cheltuielile de înmormântare;

b) cheltuielile cu transportul cadavrului, inclusiv cele de îmbălsămare;

c) veniturile nete nerealizate si alte eventuale cheltuieli rezultate in perioada de la data producerii accidentului si pana la data decesului (...);"

d) daunele morale in conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România."

Legea nr. 136/1995, împreună cu normele emise în baza acesteia de către instituţiile în materie de asigurări, reprezintă norme cu caracter special faţă de dispoziţiile C. civ., în ceea ce priveşte despăgubirile ce se acordă de către asigurator cu titlu de dezdăunare persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces.

Aşa fiind, în baza principiului specialia generalibus derogant, norma generală este înlăturată de la aplicare în favoarea normei speciale, ceea ce înseamnă că motivarea acordării rentei pe dispoziţiile C. civ. de către instanţa de apel este greşită, sens în care critica recurentei sub acest aspect este fondată.

Pe de altă parte, analizând norma specială, respectiv prevederile art. 50 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014, se constată că, printre despăgubirile ce urmează a fi plătite de asigurator, în cazul decesului unei persoane, nu se regăseşte renta.

Aşa fiind, critica vizând acordarea rentei lunare în favoarea fiilor persoanei decedate, reclamanţii B. şi C., apare ca fiind fondată, din perspectiva normei speciale, aplicabilă în cauză, sens în care se impune casarea deciziei recurate, faţă de dispoziţiile art. 497 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa motivului de casare înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în baza dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., se impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care urmează să verifice modul de soluţionare a capătului de cerere privind obligarea la plata penalităţilor de întârziere relativ la momentul de la care acestea urmează a fi plătite, precum şi a celui privind obligarea la plata rentei viagere, urmând a avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva Deciziei nr. 424 din 12 iulie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2018.