Territorial jurisdiction in labor disputes: alternative competence under Law 62/2011 and waiver of private-order incompetence exception

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/114/2017, reclamantul A. şi alţi 71 reclamanţi, în calitate de personal auxiliar de specialitate din cadrul Tribunalului Bucureşti, au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei. Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional Pentru Combaterea Discriminării, pentru a se constata discriminarea şi faptul că erau îndreptăţi încă din anul 2007 la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON şi, pe cale de consecinţă, să fie obligaţi pârâţii să plătească reclamanţilor diferenţele de salarii (actualizate cu indicele de inflaţie) calculate (cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în legile de salarizare unitară) pe baza valorii de referinţă sectorială de 405 RON (rezultată prin aplicarea procentelor de 2%, 5% şi 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 asupra valorii de referinţă sectorială), pentru perioada 03.05.2014-01.12.2015, respectiv 445,5 RON, pentru perioada 01.12.2015-24.02.2017 şi pentru viitor, precum şi la plata dobânzii legale (penalizatoare) calculate începând cu data de 03.05.2014 şi până la data plăţii efective a sumelor cuvenite şi să procedeze la punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, în mod retroactiv, şi, pe cale de consecinţă, să le achite sumele datorate (indexate cu indicele de inflaţie).

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile O.G. nr. 10/2007, Legea nr. 53/2003, art. 7 şi 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 7 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art. 14 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 4 din Carta socială europeană revizuită, O.G. nr. 137/2000, Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15.12.2016, art. 1 alin. (5), art. 20 alin. (1), art. 16, art. 41, art. 53, art. 147 din Constituţia României.

La termenul din 04 septembrie 2017, instanţa a disjuns cererea formulată de reclamantul A., formându-se Dosarul nr. x/114/2017, disjungerea fiind realizată în raport de sediul angajatorului şi domiciliul reclamanţilor din dosarul iniţial.

Prin sentinţa civilă nr. 690 din 4 septembrie 2017, pronunţata de Tribunalul Buzău, secţia I civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, invocată din oficiu, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Analizându-şi competenţa, instanţa a constatat că, în raport de dispoziţiile art. 129 alin. (2) din C. proc. civ. şi art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., în cauză, necompetenţa teritorială este exclusivă, de ordine publică, motiv pentru care poate fi invocată inclusiv de instanţă, din oficiu, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Instanţa a reţinut că este învestită cu soluţionarea unei cereri având ca obiect acordare drepturi salariale, fiind incidente în cauză prevederile art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii şi ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, ce determină instanţa competentă ca fund cea de la domiciliul sau reşedinţa reclamantului, acest text instituind o competenţă teritorială de ordine publică.

A reţinut instanţa că locul de muncă al reclamantului este în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, ceea ce ar atrage competenţa acestei instanţe, tribunal în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea reclamantul, în raport de reglementările din legislaţia munci, însă, faţă de prevederile art. 127 din C. proc. civ. reclamantul nu ar fi putut sesiza Tribunalul Bucureşti.

Pe de altă parte, Tribunalul a reţinut că domiciliul reclamantului este în judeţul Vrancea, motiv pentru care în cauză nu sunt incidente prevederile art. 127 alin. (3) raportat la alin. (1) din C. proc. civ., care să-i permită reclamantului sesizarea oricărui tribunal de la o curte de apel învecinată, întrucât se aplică art. 269 alin. (1) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, în sensul că reclamantul va sesiza instanţa de la domiciliul sau.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vrancea, sub acelaşi nr. x/114/2017, pe data de 14 septembrie 2017.

La rândul său, Tribunalul Vrancea, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 701 din data de 31 octombrie 2017, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, declinând competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, instanţa a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Instanţa a reţinut că, raportat la obiectul său, litigiul face parte din categoria celor date de lege în competenţa jurisdicţiei muncii, astfel cum este definită de art. 266 din Codul muncii, reprezentând un conflict individual de muncă, conform art. 1 Iit. p) din Legea nr. 62/2011.

Reţinând incidenţa în cauză a prevederilor art. 269 din Codul muncii şi a art. 210 din Legea nr. 62/2011, Tribunalul a apreciat că în situaţia în care 72 de reclamanţi, care fac parte din personalul auxiliar de specialitate din cadrul Tribunalului Bucureşti, solicită stabilirea drepturilor lor salariale, sunt aplicabile dispoziţiile art. 59 din C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală activă, prin raportare la prevederile art. 216 din Legea nr. 62/2011, întrucât între drepturile reclamanţilor există o strânsă legătură, aceştia fiind interesaţi să promoveze o acţiune comună, nu numai prin prisma utilităţii administrării unui probatoriu comun, ci şi a aplicării unitare a reglementărilor privind stabilirea drepturilor salariale raportat la aceeaşi valoare de referinţă sectorială pentru persoane care fac parte din aceeaşi categorie de personal şi au acelaşi loc de muncă.

În consecinţă, instanţa a reţinut că reclamanţii aveau posibilitatea de a alege între instanţele competente de la domiciliul oricăruia dintre aceştia, prin depunerea cererii la Tribunalul Buzău reclamanţii investind în mod legal această instanţă, stabilind în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia, astfel încât Tribunalul Buzău nu putea, nici măcar în urma disjungerii acţiunii formulate de reclamantul A., care avea domiciliul într-o localitate ce nu se află în circumscripţia Tribunalului Buzău, să se declare necompetent teritorial în soluţionarea acesteia.

Analizând conflictul de competenţă dedus prezentei judecăţi, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Se constată că litigiul de faţă este disjuns din Dosarul nr. x/114/2017, înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău, având ca obiect cererea formulată de reclamantul A. şi alţi 71 reclamanţi, în calitate de personal auxiliar de specialitate din cadrul Tribunalului Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, cu citarea Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi băneşti.

Cererea formulată are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Se reţine că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei dispoziţiile art. 269 din Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 din C. muncii:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform C. proc. civ.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul muncii: "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de munca reclamantul "

Din interpretarea literală a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 din Codul muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare. în schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă.

Se mai observă că, potrivit art. 216 din Legea nr. 62/2001:

"Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ."

Conform prevederilor cuprinse la art. 116 din C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Art. 129 din C. proc. civ. reglementează excepţiile de necompetenţă, pe care le califică ca fiind de ordine publică sau privată, iar dispoziţiile art. 130 alin. (3) din acelaşi act normativ prevăd că: "Necompetenţă de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe".

Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv litigiu de muncă întemeiat pe dispoziţiile legii speciale, sunt incidente dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, dispoziţii derogatorii de la norma generală stipulată în art. 107 din C. proc. civ.

În speţă nu a fost instituită însă o normă de competenţă teritorială exclusivă, ci, în termenii indicaţi de textul art. 210 din Legea nr. 62/2011, o normă de competenţă alternativă. Prin urmare, reclamantul putea opta între mai multe instanţe deopotrivă competente, conform art. 116 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, în cauză, pârâţii nu au invocat prin întâmpinare excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, ceea ce înseamnă că, la primul termen de judecată cu părţile legal citate, Tribunalul Buzău avea dobândită competenţa sub aspect teritorial, în raport de dispoziţiile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ.

Aşadar, la primul termen de judecată cu părţile lega! citate, eventuala necompetenţă teritorială de ordine privată era acoperită prin neinvocarea excepţiei de către partea interesată în termenul de decădere expres prevăzut de art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., astfel că Tribunalul Buzău a rămas competent să judece litigiul.

În consecinţă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, instanţă competentă teritorial faţă de dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, coroborate cu prevederile art. 129 şi 130 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi 20 martie 2018.