Inadmissibility of annulment appeal against non-appealable decision resolving procedural delay complaint

Prin cererea înregistrată la 5 decembrie 2017 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, petenta A. a formulat contestaţie privind tergiversarea procesului ce face obiectul Dosarului nr. x/3/2015, invocând, în drept, dispoziţiile art. 524 alin. (2), pct. 3 şi 4 C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 decembrie 2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia la. tergiversare formulată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, raportându-se la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale incidente, că nu există o tergiversare a soluţionării cauzei, întrucât măsurile dispuse se înscriu în prevederile legale.

Astfel, s-a constatat că la termenul din 3 mai 2017, a fost formulată de S.C. B. S.R.L., o cerere de intervenţie accesorie în favoarea apelantului

C.. Instanţa a dispus comunicarea cererii de intervenţie, pe care, apoi, la termenul din 31 mai 2017, a respins-o, ca inadmisibilă. S-a acordat termen la 20 septembrie 2017, în vederea exercitării şi soluţionării căii de atac a recursului împotriva soluţiei menţionate.

De asemenea, la 20 septembrie 2017, a fost formulată o altă cerere de intervenţie accesorie de către Asociaţia Grupul de Investigaţii Politice, în favoarea apelantului D., fiind acordat termen la 7 noiembrie 2017, în vederea comunicării acesteia către părţile din proces.

La termenul de judecată din 7 noiembrie 2017, cererea de intervenţie accesorie a fost respinsă, ca inadmisibilă, fiind acordat un nou termen de judecată la 12 decembrie 2017, ca urmare a cererii Asociaţiei, în vederea exercitării căii de atac a recursului împotriva încheierii menţionate.

Instanţa a apreciat că soluţionarea acestor cereri de intervenţie s-a făcut cu aplicarea dispoziţiilor procedurale incidente, respectiv art. 63-65 C. proc. civ., texte potrivit cărora, înainte de discutarea admisibilităţii în principiu, intervenţia accesorie - care are doar natura juridică a unei apărări se comunică părţilor.

Ulterior acestei comunicări, se procedează ia dezbaterea admisibilităţii în principiu, ocazie cu care se verifică şi îndeplinirea condiţiilor de exerciţiu a acţiunii civile, inclusiv condiţia interesului propriu al intervenientului, prev. de art. 32 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 32 alin. (2) C. proc. civ.

În ce priveşte, însă, calitatea procesuală a intervenientului, această condiţie de exerciţiu a acţiunii civile poate fi analizată exclusiv după momentul admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie accesorie, în condiţiile art. 65 C. proc. civ.

S-a concluzionat că dispoziţiile procedurale impun instanţei învestite cu soluţionarea unei intervenţii accesorii, mai întâi comunicarea cererii şi după acea discutarea asupra admisibilităţii în principiu, ceea ce presupune inclusiv verificarea condiţiilor de exerciţiu a acţiunii, astfel că prin modalitatea de organizare a judecăţii şi conformându-se normelor procedurale, instanţa nu a tergiversat judecata cauzei.

Prin Decizia nr. 70 din 17 ianuarie 2018 a Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2015/a3, a fost admisă plângerea formulată de petenta A. împotriva încheierii de şedinţă din 11 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă şi a fost anulată această hotărâre. A fost admisă contestaţia la tergiversarea procesului, dispunându-se ca instanţa să se conformeze propriilor statuări din încheierile de şedinţă pronunţate la 4 aprilie 2017 şi 25 aprilie 2017 referitoare la stadiul procesual al cauzei, în baza art. 482 raportat la art. 392 din C. proc. civ., prin continuarea acordării cuvântului părţilor asupra fondului apelurilor.

Instanţa a reţinut că raţiunea reglementării contestaţiei Ia tergiversarea procesului a fost aceea de a asigura, în acord cu exigenţele normelor europene şi jurisprudenţei instanţei de contencios european, dreptul părţii la o procedură echitabilă, eficientă, desfăşurată cu celeritate, prin sancţionarea conduitei procesuale care se îndepărtează de la aceste rigori.

A fost motivul pentru care, alături de prevederea expresă a îndatoririi judecătorului de a estima durata cercetării procesului (art. 238 C. proc. civ.), legiuitorul a reglementat şi această procedură, a contestaţiei privind tergiversarea procesului, ca o expresie a dreptului la un proces echitabil, în termen optim şl previzibil, consacrat la nivel de principiu prin prevederile art. 6 C. proc. civ. (o aplicare, la rândul său, a art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).

Instanţa supremă a constatat că la data de 23 martie 2016, curtea de apel a declarat deschise dezbaterile asupra fondului, acordând termen pentru a se pune concluzii la 6 aprilie 2016, astfel încât, potrivit art. 392 C. proc. civ., din acest moment procesual, singura măsură care mai putea determina amânarea judecăţii nu putea fi decât aceea legată de lăsarea dezbaterilor în continuare, conform art. 393 C. proc. civ. (dacă din lipsa timpului sau din alte motive întemeiate dezbaterile nu puteau fi declarate închise la acelaşi termen).

Pentru acest considerent, s-a reţinut că toate amânările ulterioare acordate de instanţă au nesocotit dispoziţiile legale menţionate, situând procedura judiciară în afara previzibilităţii, caracterului optim şi rezonabil al judecăţii.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât la termenele din 4 aprilie 2017, respectiv 25 aprilie 2017, Curtea de Apel Ploieşti a constatat, încă o dată, că stadiul procesual (rezultat din efectele încheierii din 6 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti şi din felul în care fuseseră menţinute actele procedurale ale instanţei prin cele două încheieri de strămutare dispuse în cauză) este cel dat de dispoziţiile art. 392 C. proc. civ., respectiv cel al deschiderii dezbaterii asupra fondului şi ca asupra acestuia nu mai poate reveni (cenzurând ca atare solicitarea de probatorii).

S-a mai arătat că, nesocotindu-şi propriile statuări, instanţa de apel a revenit în mod implicit asupra acestora, încălcând prevederile art. 392 C. proc. civ., atunci când, ulterior, a primit cereri de intervenţie accesorie la dosar, discutând asupra acestora, pronunţându-se asupra admisibilităţii, suspendând judecata pentru soluţionarea recursurilor împotriva încheierilor pronunţate asupra intervenţiilor.

În felul acesta, s-a temporizat de o manieră nepermisă procedural judecata, a cărei finalitate este lipsită de orice previzibilitate, faţă de repetarea cererilor de intervenţie accesorie la fiecare termen de judecată acordat (cu toată procedura aferentă, inclusiv înaintarea în calea de atac şi suspendarea judecăţii, până la soluţionarea recursurilor exercitate).

Or, potrivit art. 392 C. proc. civ., a cărei incidenţă în cauză a fost stabilită de instanţa de apel, deschiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei are loc în momentul în care "părţile declară ca nu mai au cereri de formulat şi nu mai sunt alte incidente de soluţionat", dându-se cuvântul părţilor "în ordinea şi condiţiile prevăzute de art. 216, pentru ca fiecare să-şi susţină cererile şi apărările formulate în proces".

Rezultă că anterior acestui moment trebuie rezolvată orice chestiune prealabilă, legată de posibilele incidente (caracter incidental având şi intervenţia accesorie), cererile, excepţiile procesuale, apărările părţilor, aşa cum prevede expres art. 390 C. proc. civ., inclusiv completarea sau refacerea unor probe.

Ca atare, primind cereri de intervenţie accesorie după ce a stabilit că se află în faza dezbaterilor în fond, instanţa a nesocotit momentul procesual la care ajunsese procedura judiciară, temporizând finalizarea acesteia.

În faza dezbaterilor în fond, cadrul procesual nu mai poate fi extins prin intervenirea unor terţe persoane şi nici nu pot fi administrate probe suplimentare faţă de cele administrate deja în faza cercetării prealabile.

Dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora "intervenţia accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor în tot cursul judecaţii" nu pot fi înţelese decât în corelare cu normele procedurale care reglementează diferitele etape ale judecăţii şi care statuează asupra măsurilor pe care le poate dispune instanţa, respectiv asupra drepturilor şi obligaţiilor ce revin părţilor.

Astfel, cererile de intervenţie formulate de părţi sau de terţe persoane pot fi examinate, potrivit art. 237 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în faza cercetării procesului, care este anterioară dezbaterilor în fond.

Acesta este, de altfel, regimul oricăror alte cereri, excepţii procesuale, apărări, incidente, care pot fi formulate şi aduse în dezbaterea contradictorie a părţilor anterior deschiderii dezbaterilor în fond (art. 390 C. proc. civ.), tocmai pentru că nu se poate trece într-o astfel de etapă a judecăţii decât în momentul în care s-a finalizat cercetarea prealabilă, căreia îi sunt compatibile verificările pe aspectele menţionate.

Prevederile art. 63 alin. (2) C. proc. civ., stabilind momentul până la care poate fi formulată cererea de intervenţie accesorie, nu se referă la " închiderea dezbaterilor în fond " (în sensul art. 394 C. proc. civ.), ci la "închiderea dezbaterilor" adecvate etapei procesuale în care poate fi formulată această cerere, în acord cu prevederile art. 237 şi art. 390 C. proc. civ., respectiv, în faza cercetării prealabile.

Confundând "închiderea dezbaterilor în fond" cu "închiderea dezbaterilor" aferente cercetării prealabile a procesului, instanţa de apel a luat măsuri procedurale inadecvate şi contrare dispoziţiilor art. 392-394 C. proc. civ., cele care reglementează stadiul procesual pe care instanţa însăşi îl reconfirmase prin două încheieri de şedinţă (din 4 aprilie 2017, respectiv 25 aprilie 2017) şi care permiteau ca singura dispoziţie de amânare a judecăţii să fie doar aceea determinată de lăsarea dezbaterilor în continuare (pentru lipsă de timp sau alte motive temeinice, în sensul art. 393 C. proc. civ.), în felul acesta, se conchide, judecata a devenit lipsită de orice predictibilitate, fiind afectat dreptul la un proces echitabil şi în termen optim, statuat ia nivel de principiu prin prevederile art. 6 C. proc. civ.

Sub acest aspect, al duratei procedurii, al lipsei rezonabilităţii procesuale, invocate de către petentă - în contextul în care cauza în apel trenează în faza dezbaterilor în fond încă din 23 aprilie 2016 - contestaţia la tergiversarea procesului a fost apreciată ca întemeiată, soluţia în sens contrar a instanţei de apel fiind eronată.

Limitându-se la analiza normelor de procedură referitoare la formularea şi admisibilitatea cererii de intervenţie accesorie, instanţa de apel a ignorat, pe de o parte, stadiul judecăţii în care au fost cererile formulate, iar pe de altă parte, a omis faptul că prin contestaţia promovată, petenta a dedus judecăţii, deopotrivă, prelungirea nejustificată şi imprevizibilă a unei judecăţi aflate în faza dezbaterilor în fond asupra apelurilor, nu doar modalitatea în care au fost gestionate intervenţiile accesorii depuse la dosar după deschiderea dezbaterilor în fond.

Or, nicio previziune în legătură cu finalizarea judecaţii nu poate fi făcută, în condiţiile în care, în mod repetat, ia termenele acordate după deschiderea dezbaterilor în fond, s-au depus cereri de intervenţie accesorie (în prezent, dosarul fiind suspendat pentru soluţionarea recursului declarat împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a unei astfel de intervenţii).

În consecinţă, Înalta Curte a constat că instanţa de apel a încălcat dreptul la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare intimata S.C E. S.A. Bucureşti.

Contestatoarea a arătat că Dosarul nr. x/3/2015, a fost înregistrat la Curtea de Apel Ploieşti în data de 26.01.2017, urmare a strămutării acestuia de pe rolul Curţii de Apel Piteşti.

Din momentul înregistrării dosarului şi până la momentul soluţionării contestaţiei privind tergiversarea procesului, prin încheierea din 11 decembrie 2017, au avut ioc 8 termene de judecata, timp în care Instanţa de apel a soluţionat o serie de incidente procedurale precum: stabilirea momentului procesual raportat la Încheierea nr. x din 18.01.2017 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus strămutarea cauzei de la Curtea de Apel Piteşti la Curtea de Apel Ploieşti; posibilitatea revenirii de la stadiul procesual prevăzut de prevederile art. 392 C. proc. civ. la cel prevăzut de art. 390 C. proc. civ. soluţionarea în complet de divergenţă a posibilităţii de a se reveni de la stadiul procesual prevăzut de prevederile art. 392 C. proc. civ. la cel prevăzut de art. 390 C. proc. civ.. soluţionarea cererii de intervenţie accesorie formulată de S.C. B. S.R.L. în favoarea apelantului-pârât C.; soluţionarea cererii de intervenţie accesorie formulată de Asociaţia Grupul de Investigaţii Politice în favoarea paratului - apelant D.

Contestaţia privind tergiversarea procesului s-a soluţionat prin încheierea de şedinţa din data de 1 i decembrie 2017, iar împotriva acesteia contestatoarea a formulat plângere ce a fost înregistrată pe rolul Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 05.01.2018, sub nr. x/3/2015/a3, fiind repartizată spre soluţionare completului 3, camera de consiliu.

La data de 26.01.2018, intimatei i-a fost comunicată Decizia nr. 70 din 17.01.2018 a Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, iar cu această ocazie a luat cunoştinţă pentru prima oară atât de faptul că a fost formulată contestaţia la tergiversare cât şi de motivele care au stat la baza Deciziei nr. 70/2018.

În conformitate cu dispoziţiile art. 503 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Textul menţionat reglementează contestaţia în anulare obişnuită, adică acea cale extraordinară de atac prin intermediul căreia părţile pot obţine retractarea unei hotărârii judecătoreşti definitive. Aşa cum s-a precizat, în cazul motivului referitor la nelegala citare, obiectul contestaţiei îl formează orice hotărâri definitive.

În ceea ce priveşte Decizia nr. 70 din 17.01.2018, ce face obiectul prezentei contestaţii în anulare, aceasta a fost pronunţată în cadrul procedurii reglementate de prevederile art. 522 - 525 din C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu prevederile 524 alin. (4) C. proc. civ. când apreciază contestaţia ca neîntemeiată, completul de judecată o va respinge prin încheiere. împotriva acestei încheieri contestatorul poate face plângere în termen de 3 zile de la comunicare. Plângerea se depune la instanţa care a pronunţat încheierea, care o va înainta de îndată pentru soluţionare, împreună ca o copie certificata de pe dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare.

În conformitate cu prevederile art. 524 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. judecata se face fără citarea părţilor, printr-o hotărâre care nu este supusă niciunei căi de atac, ce trebuie motivată în termen de 5 zile de la pronunţare.

Contestatoarea a susţinut că soluţionarea plângerii iară citarea pârtilor, printr-o hotărâre care nu este supusă niciunei cai de atac, reprezintă o încălcare a dreptului la apărare, a principiului contradictorialităţii şi a liberului acces la justiţie.

Un punct de vedere similar a fost exprimat şi în literatura de specialitate recenta statuându-se ca soluţionarea plângerii fără citarea pârtilor reprezintă o nesocotire a dreptului la apărare al părţilor şi a principiului contradictorialităţii, principii care se cuvin a fi respectate indiferent de importanţa obiectului unei cereri sau contestaţii.

În aceste condiţii, dispoziţiile art. 524 alin. (1) teza a II - a C. proc. civ. potrivit cărora "judecata se face fără citarea părţilor, printr-o hotărâre care s nu este supusă niciunei căi de atac, ce trebuie motivată în termen de 5 zile de Ia pronunţare" încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1) privind liberul acces la justiţie, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 6, referitor la dreptul la un proces echitabil, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât împiedică realizarea unui echilibru efectiv şi concret între drepturile pârtilor.

Partea finală din memoriul privind contestaţia în anulare cuprinde motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, vizând dispoziţiile aii. 525 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Analizând contestaţia în anulare, Înalta Curte constată că aceasta nu este admisibilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Se reţine că prin dispoziţiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina părţilor îndeplinirea actelor de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual civile, aceeaşi pentru subiecţii de drept aflaţi în situaţii identice.

Aceleaşi exigenţe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.

Din dispoziţiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiţii ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este şi cea privind existenţa unei hotărâri determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.

Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (1) C. proc. civ. "Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata".

Hotărârile definitive sunt cele menţionate de art. 634 C. proc. civ. şi, după cum arată textul invocat, pot fi hotărâri pronunţate în primă instanţă, în apel sau în recurs, care, din diferite considerente, nu pot sau nu mai pot fi atacate cu apel sau recurs.

Contestatoarea a susţinut ca decizia atacată în prezenta cauză este o hotărâre definitivă, context în care este susceptibilă de a fi supusă controlului pe calea contestaţiei în anulare.

Textul anterior citat, configurează condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei în anulare obişnuite, şi anume oferă posibilitatea retractării unei hotărâri definitive pentru nelegala, citare a contestatorul ui, care nu a fost prezent la termenul în care a avut loc judecata, condiţii ce trebuie să fie îndeplinite cumulativ.

Din perspectiva condiţiei ca hotărârea atacată să fie definitivă, se reţine că norma de lege citată stabileşte regula generală în materie, astfel că în cazul în care se constată existenţa unei norme exprese, derogatorii, se va acorda eficienţa acesteia din urmă, în virtutea principiului specialia generalibus derogam în scopul de a remedia încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, m acord cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor omului, legiuitorul a introdus în actuala reglementare procesual civila, contestaţia privind tergiversarea procesului.

Potrivit dispoziţiilor art. 524 alin. (5) teza a II-a C. proc. civ. împotriva încheierii prin care contestaţia la tergiversare a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestatorul poate face plângere, iar potrivit art. 525 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. judecata plângerii se face fără citarea părţilor, printr-o hotărâre care nu este supusă niciunei căi de atac.

Prin urmare, legiuitorul a instituit în mod expres în această materie numai calea de atac a plângerii, iar hotărârea pronunţată în această cale de atac nu mai poate fi atacată pe nicio altă cale, de reformare sau retractare, întrucât sintagma folosită de legiuitor cuprinde atât căile de atac ordinare, cât şi pe cele extraordinare, din modul în care este redactat textul rezultând că legea nu face nicio distincţie între acestea.

Or, unde legea nu distinge, nici judecătorul nu poate face vreo distincţie (ubi lex nori distinguit, nec nos distinguere debemus).

Aşa fiind, chiar dacă hotărârea prin care s-a soluţionat plângerea formulată împotriva soluţiei pronunţate în contestaţia la tergiversare este definitiva, norma expresă prevăzută de art. 525 alin. (1) teza finală C. proc. civ. înlătură de la aplicare art. 503 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, nu este îndeplinită nici cerinţa unui viciu de procedură, de nelegală citare a contestatorului, atât timp potrivit art. 525 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., judecata plângerii se face fără citarea părţilor. Prin urmare, însăşi norma legală impune, în această situaţie, ca părţile să nu fie citate, situaţie particulară faţă de norma generală.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii, precum şi al principiului constituţional ai egalităţii în faţa legii şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Or, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege, sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României,

Rezultă că demersul contestatoarei s-a îndreptat împotriva unei hotărâri care potrivit legii nu este susceptibilă de nicio cale de atac.

În acest context, contestatoarea nu are deschisa calea contestaţiei în anulare împotriva Deciziei civile nr. 70 din 17 ianuarie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, raportat ia dispoziţiile art. 525 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Pentru considerentele prezentate, Înalta Curte, constatând că nu sunt întrunite cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 513 din C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare ca fiind inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de către contestatoarea S.C. E. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 70 din 17 ianuarie 2018 a Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/2015/a3.

Fără cale de atac.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2018.