High Court jurisdiction over appeals against tribunal decisions in low-value civil cases despite partial unconstitutionality of appeal restrictions

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2045 din 25 noiembrie 2016, Judecătoria Mangalia a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâtul Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. A.

A obligat pârâtul Cabinet medical veterinar individual dr. A. să achite reclamantei suma de 9.502,81 RON despăgubiri civile, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului ce constituie sediul Circumscripţiei sanitare veterinare Chirnogeni pentru perioada 25.11.2013 - 15.07.2015, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantă sub aspectul celorlalte pretenţii, având ca obiect acordarea dobânzii legale.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul B., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, la data de 12 iunie 20175 sub nr. x/2016.

Prin Decizia civilă nr. 1353 din 16 octombrie 2017, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, a respins apelul formulat de apelantul Cabinet medical veterinar individual dr. A. împotriva sentinţei civile nr. 2045 din 25.11.2016, pronunţată de Judecătoria Mangalia, în contradictoriu cu intimata Agenţia Domeniilor Statului, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Cabinet medical veterinar individual dr. A. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă.

La data de 10 ianuarie 2018, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în vederea soluţionării căii de atac.

Cauza a fost repartizată, aleatoriu, spre soluţionare, Completului C12NCPC.

Prin rezoluţia completului din data de 16 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 16 martie 2018, în vederea discutării competenţei materiae a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei materiale în soluţionarea căii de atac formulate.

Examinând competenţa materială de soluţionare a cererii de recurs, conform dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curie de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de către tribunal într-un litigiu înregistrat pe rolul Judecătoriei Mangalia la data de 27.05.2016, având ca obiect o acţiune evaluabilă în bani, cu o valoare mai mică de 200.000 RON, respectiv 9.502,81 RON.

Potrivit primei teze din art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile (...), precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv".

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

În ceea ce priveşte efectele deciziei Curţii Constituţionale, distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit dacă, din considerentele sale, se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani, în valoare de până ia 200.000 RON inclusiv (litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Obiectul controlului de constituţionalitate a fost reprezentat doar de dispoziţia legală constatată ca fiind contrară Constituţiei, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată, în contextul absenţei accesului la recurs în litigiile având ca obiect cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, prevăzute de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituţională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul Ia această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei menţionate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, care intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, include, imperativ, accesul la un recurs soluţionat de către Înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, iar nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce, din decizia Curţii Constituţionale, o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut, în mod constant, că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată la Monitorul Oficial nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie, referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă, a absenţei accesului la calea de atac a recursului, iar nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele asupra acestui aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată, de către instanţa de judecată, care are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege", ceea ce înseamnă că instanţa supremă are competenţă de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curţilor de apel, pentru hotărârile altor instanţe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanţa supremă.

Totodată, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, se constată că nu este stabilită, în mod expres, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

De asemenea, o asemenea competenţă nu este prevăzută, de principiu, nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apei judecă recursuri doar " în cazurile anume prevăzute de lege".

Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", norma în cauză are în vedere reglementarea obiectului şi scopului recursului.

Această verificare a legalităţii se realizează, însă, în cazurile în care instanţa supremă este competentă potrivit legii, adică conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Potrivit art. 483 alin. (4) C. proc. civ., aceeaşi verificare a conformităţii cu legea a hotărârii atacate o realizează şi celelalte instanţe (tribunalele, curţile de apel), atunci când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc. civ.).

Cum, în speţă, reclamanta a învestit, în primă instanţă judecătoria, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aceasta întrucât nu este supusă cenzurii o decizie pronunţată de curtea de apel şi nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi.

O altfel de interpretare, care să atribuie competenţa de drept comun instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea care face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu este legal învestită, astfel că, văzând dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va declina competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apei Constanţa, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel, respectiv Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul-pârât Cabinet medical veterinar individual dr. A. împotriva Deciziei nr. 1353 din data de 16 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2018.