Reimbursement of evicted property purchasers: statutory obligation of the Ministry of Finance under Law No. 10/2001 vs. general civil law eviction warranty

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe roiul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti sub nr. x/4/2007 reclamanţii A., B. şi C. i-au chemat în judecată pe pârâţii D., E., F., Municipiul Bucureşti prin primarul general şi Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să se constate existenţa drepturilor locative proprii asupra apartamentului nr. 1 situat în str. x, sector 4, stabilirea contravalorii lucrărilor de reparaţii şi îmbunătăţiri necesare şi utile pe care le-au adus apartamentului estimate la 151.200 RON, instituirea unui drept de retenţie în legătură cu acesta şi obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice la restituirea preţului actualizat al apartamentului, în sumă de 35.962.557 ROL.

în motivare, au arătat că imobilul din str. x, a intrat în proprietatea statului în baza Decretului 92/1950, iar în anul 1996 au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1996, având ca obiect apartamentul nr. 1 din imobilul susmenţionat, în baza Legii nr. 112/1995.

Prin sentinţa civilă nr. 5512 din 09.10.2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă la data de 27.03.2006, reclamanta A. a fost obligată să le lase pârâţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 1 de la parterul imobilului în litigiu.

Întrucât au fost evinşi de către un terţ au înţeles să intenteze prezenta acţiune.

Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă arătând ca Primăria Municipiului Bucureşti, ca parte contractantă, prin mandatar S.C.G. S.A. are calitate procesuală pasivă în cauză şi răspunde pentru evicţiune în temeiul art. 1337 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1416 din 07.03.2008, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire fa capătul 2 ai cererii de chemare în judecată, a admis excepţia dreptului material ia acţiune privind capătul 4 al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la 06.12.2007, şi a disjuns capetele de cerere nr. 1, 2 şi 3 formându-se dosar separat.

Prin Decizia civilă nr. 1506 din 25.11.2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1416 din 07.03.2008 pronunţată de Judecătoria sector 4 Bucureşti, pe care a anulat-o şi a reţinut cauza spre competentă soluţionare în fond.

împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâţii E., F. şi D.

Prin Decizia nr. 798 din 11.05.2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis recursul şi a modificat în parte decizia dată în apel, în sensul că a anulat doar în parte sentinţa, numai cu privire la capătul 4 din cererea de chemare în judecată, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/3/2009.

Prin sentinţa nr. 328 din 04.03.2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta A., iar prin Decizia nr. 486/A din 22.09.2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul şi a desfiinţat sentinţa civilă apelată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Prin sentinţa nr. 434 din 30.03.2015 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta A., ce a fost admis prin Decizia nr. 391 din 09.09.2015, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care a desfiinţat sentinţa nr. 434 din 30.03.2015 şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă,

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanta, în mai multe rânduri, şi-a modificat căpătui 4 de cerere, în sensul că a solicitat restituirea preţului actualizat şi nu contravaloarea de piaţă a imobilului.

Or, în aceste condiţii, dar şi faţă de calitatea reclamanţilor de persoane care au achiziţionat imobilul în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cauza nu trebuia să fie soluţionată în temeiul dispoziţiilor de drept comun privitoare la evicţiune, ci a prevederilor art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 1.0/2001.

Această decizie a rămas irevocabilă prin respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de Ministerul Finanţelor Publice, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia/civilă prin Decizia nr. 63 din 21.01.2016.

Reluând judecata, prin sentinţa nr. 298 din 02.03.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, pe care i-a obligat la plata sumei de 61.449,29 RON cu titlu de daune către reclamantă. Totodată, a respins acţiunea formulată. în contradictoriu cu pârâţii S.C. G. S.A. şi Municipiul Bucureşti, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat ia plata sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că deşi iniţial reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul ca a solicitat preţul actualizat al apartamentului, ulterior şi-a modificat în termen legal acţiunea, solicitând restituirea preţului actualizat cu indicele de inflaţie.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, apel ce a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1047/A din 17.11.2017, apelantul - pârât fiind obligat să plătească intimatei-reclamante A. suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu titlu preliminar, instanţa de apel a constat ca, în cauza, prin Decizia nr. 391 din 09.09.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 63 din 21.01.2016 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că reclamanta, în mai multe rânduri, şi-a modificat capătul 4 de cerere, prin care a cerut iniţial preţul de piaţa al imobilului, în sensul că a solicitat restituirea preţului actualizat al acestuia.

Or, în aceste condiţii, dar şi în raport de calitatea reclamanţilor de persoane care au achiziţionat imobilul în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cauza nu trebuia să fie soluţionată în temeiul dispoziţiilor de drept comun privitoare la evicţiune, ci a prevederilor art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.

Ca urmare, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 1337 şi urm. din C. civ., pe care reclamanta şi-a întemeiat iniţial acţiunea, nu sunt incidente raportului juridic judecăţii, în cauză devenind aplicabile, astfel cum s-a statuat cu putere de lucru judecat, prevederile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.

Conform art. 50 alin. (2) din lege cererile sau acţiunile injustiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.

De asemenea, în baza art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În speţă, prima instanţă deşi, în fapt, a făcut aplicarea prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în considerente s-a făcut trimitere în mod greşit şi la prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Acest fapt este dedus din analiza raportului de expertiză contabilă întocmit de către expert H. în rejudecare, care a stabilit preţul reactualizat al apartamentului nr. 1 de 61.449,29 RON, la care a fost obligat pârâtul-apelant către reclamantă şi nu preţul de piaţă al aceluiaşi imobil.

De altfel, s-a arătat că reclamantei nici nu i s-ar fi cuvenit contravaloarea de piaţă a apartamentului în raport de conţinutul considerentelor sentinţei civile nr. 5112 din 09,10.2013 a Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, prin care A. a fost obligată să lase în deplină proprietate şi posesie către E., F. şi D. apartamentul nr. 1, parter, din imobilul situat în Bucureşti, str. x, sector 4.

Astfel, în considerentele acestei hotărâri judecătoreşti s-a reţinut cu putere de lucru judecat că apartamentul a fost vândut cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi că pârâta A. (reclamanta din prezenta cauza) a fost de rea-credinţă la data cumpărării imobilului.

Ca urmare, s-a arătat ea în mod just instanţa a obligat pe pârât la plata preţului actualizat al imobilului în raport de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a reţinut că excepţia de ordine publică a lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către apelant prin motivele de apel este neîntemeiată în raport de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerul Economiei şi Finanţelor restituirea preţului prevăzut la art. 50 alin. (2).

Referitor ia ultimul motiv de apel, instanţa de apel a arătat că, atâta vreme cât acţiunea în pretenţii a fost admisă în raport de apelantul Ministerul Finanţelor Publice, acesta a căzut în pretenţii în sensul art. 274 C. proc. civ., astfel încât în mod întemeiat a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată justificate cu plata onorariului de avocat.

În baza art. 274 C. proc. civ., apelantul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată din apel, justificată cu plata onorariul de avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul critică obligarea sa ia plata preţului actualizat al imobilului având în vedere faptul că, potrivit principiului relativităţii efectul ui contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, iar Ministerul Finanţelor Publice are calitatea de terţ faţă de acest contract.

Se arată că dispoziţiile art. 1337 C. civ. ce instituie obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului nu pot fi înlăturate prin dispoziţii speciale contrare şi se solicită a se avea în vedere şi prevederile art. 1344 C. civ., potrivit cărora "Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii".

Recurentul învederează că dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, care a devenit un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică obligarea acestuia la plata preţului actualizat ai imobilului.

De asemenea, nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură a justifica calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

Pârâtul a arătat că, potrivit prevederilor art. 1337 C. civ., instanţa ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ, învederând că deposedarea cumpărătorilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.

Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, anume municipiul Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului actualizat al imobilului în cauză. Se arată că nu poate fi antrenata răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.

Se critică şi obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care nu se poate reţine o culpă procesuală a acestui pârât, ce nu a dat dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului.

Analizând decizia din apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Critica ce vizează încălcarea principiului relativităţii efectelor contractului, în sensul că Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la plata preţului, fiind terţ faţă de contract, nu poate fi primită, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, dispoziţia legală fiind cea care îi conferă calitatea de a efectua plata preţului, în cazul temeiniciei cererii de chemare în judecată.

Astfel, Ministerul Finanţelor Publice stă în proces în calitate de pârât în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia restituirea preţului în ipoteza prevăzută la alin. (2) "se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Este nefondată şi critica recurentului în sensul că dispoziţiile ari 1337 C. civ., ce instituie obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului, nu pot fi înlăturate prin dispoziţii speciale contrare.

Înalta Curte reţine că pârâtul a fost obligat la plata preţului actualizat ai imobilului în temeiul art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001. Aceste norme au caracter de drept material şi, inserate fiind într-o lege specială, sunt derogatorii de la dreptul comun reprezentat de prevederile art. 1337 C. civ., în ceea ce priveşte părţile raportului obligaţional, instituind ex lege obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de restituire a preţului actualizata! imobilului.

în ceea ce priveşte critica în sensul că nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii, Înalta Curte reţine că Ministerul Finanţelor Publice justificând legitimare procesuală pasivă în temeiul legii, anume art. 50 alin. (3), sus-menţionat, nu interesează culpa pârâtului, ca premisă a atragerii sale în proces, în această calitate. O astfel de culpă nici nu se poate reţine în persoana ministerului, calitatea sa de a sta în proces fiind determinată de dispoziţiile legii, raportat la atribuţiile sale de gestionar, în numele statului, a fondului constituit în condiţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, din care se procedează la restituire.

Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obţinute din vânzarea imobilelor către chiriaşi se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziţia Ministerul Finanţelor, şi, în mod corespunzător, din acelaşi fond, se vor achita, în condiţiile legii, sumele de bani reprezentând preţui actualizat sau valoarea de piaţă a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Ministerul Finanţelor Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obţinute cu titlu de preţ de la cumpărători, este firesc să constituie instituţia prevăzută de lege şi pentru procesul invers, şi anume pentru efectuarea de plăţi către cumpărătorii care au pierdut imobilul.

În ceea ce priveşte critica referitoare la obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice ia plata cheltuielilor de judecată în apel, se reţine că prevederile art. 274 C. proc. civ. au ca temei culpa procesuală a părţii care cade în pretenţii. Or, câtă vreme apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice a fost respins, acesta a căzut în pretenţii în sensul art. 274 C. proc. civ., astfel încât în mod întemeiat a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată justificate cu plata onorariului de avocat, fiind irelevante susţinerile recurentului în sensul că nu ar fi dat dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Având în vedere prevederile art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON către intimata A., reprezentând onorariu avocaţial, justificat cu chitanţa aflată la fila 30 dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei nr. 1047/A din data de 17 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata A.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi 13 martie 2018.