Recognition of U.S. divorce decree; suspension of proceedings for failure to prove reciprocal effect and respondent's domicile

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a lV-a civilă, la data de 02 septembrie 2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., recunoaşterea hotărârii de divorţ pronunţată de către Circuit Curtea de Cook County, Ilinois SUA, cu nr. 09 Dl 1335 şi denumită în mod efectiv "Hotărâre pentru dizolvarea căsătoriei", precum şi Acordul de Soluţionare Marital înregistrat sub nr. 09Dl 3335, emis de către Curtea de Cook County, Ilinois SUA.

Prin sentinţa civilă nr. 1467 din 17 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă acţiunea reclamantei.

În motivare, instanţa a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că hotărârea a cărei recunoaştere o solicită este definitivă, ci a învederat că acest aspect trebuie dedus din faptul că pârâtul s-a recăsătorit.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel.

Prin încheierea de şedinţă din data de 16 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost suspendată judecarea apelului, pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina reclamantei, de a indica domiciliul corect al intimatului, în vederea acoperirii procedurii de citare şi de a depune mai multe dovezi necesare pentru soluţionarea cauzei.

Suspendarea a fost dispusă în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei încheieri, reclamanta A. a formulat recurs, care face obiectul prezentului dosar.

Cererea de recurs este motivată, reclamanta invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

A susţinut că la dosarul cauzei a fost depusă hotărârea de divorţ, atât în limba engleză, cât şi traducerea acesteia.

De asemenea, a apreciat că a indicat în mod corect adresa pârâtului, care este aceeaşi cu cea din hotărârea a cărei recunoaştere o solicită.

Reclamanta a susţinut şi că reciprocitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în România şi Statele Unite ale Americii funcţionează din oficiu, în baza tratatelor semnate între cele două state, invocând în acest sens o discuţie cu Consulatul Român din Chicago, căruia i-a solicitat eliberarea unui document care să ateste respectiva reciprocitate.

Analizând recursul formulat în cauza, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 242 alin. (1) C. proc. civ. "Când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în cursul judecăţii, potrivit legii, judecătorul poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligaţii nu au fost respectate. Dispoziţiile art. 189 sunt aplicabile." În cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a indicat domiciliul pârâtului ca fiind în Statele Unite ale Americii, 22430 S Donna Ave. Channaon Ilinois.

După depunerea memoriului de apel, prin dovada de citare aflată la fila 13-14 din dosar, instanţa de judecată a pus în vedere apelantei reclamante să indice domiciliul actual al intimatului şi să depună dovada reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi Ilinois, Statele Unite ale Americii.

La termenul de judecată din data de 16 august 2018, avocatul apelantei reclamante A. a precizat că domiciliul pârâtului este cel indicat în cererea de apel şi solicitat un nou termen, pentru a face dovada reciprocităţii hotărârii străine.

Prin încheierea de şedinţă din data de 16 octombrie 2017, instanţa de apel a dispus suspendarea cauzei pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina apelantei, în temeiul dispoziţiilor art. 242 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că măsura dispusă de instanţa de apel este legală, cu respectarea art. 242 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 470 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., întrucât reclamanta a indicat un domiciliu al pârâtului de unde dovezile de citare nu au fost returnate.

Cu aplicarea art. 153 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a pus în vedere reclamantei să indice domiciliul pârâtului, iar neîndeplinirea acestei obligaţii împiedică buna desfăşurare a procesului, întrucât instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant.

Înalta Curte reţine că reclamanta a indicat domiciliul pârâtului ca fiind cel din hotărârea de divorţ a cărei recunoaştere o solicită, care a fost pronunţată în data de 26 martie 2005, cum rezultă din copia certificatului de căsătorie, depus la file 8 din dosarul tribunalului.

Dar, aşa cum a constatat curtea de apel şi cum s-a întâmplat şi în dosarul de recurs, niciuna din dovezile de citare expediate la acest domiciliu nu au fost returnate la dosar, creându-se astfel premisa că pârâtul nu mai locuieşte la adresa indicată.

Înalta Curte reţine că obligaţia de a indica domiciliul pârâtului incumbă reclamantei, întrucât, raportat la prevederile art. 194 lit. a) C. proc. civ., pârâtul trebuie citat la adresa pe care reclamantul este obligat să o indice cu exactitate, în caz contrar instanţa neputând păşi la judecata cauzei.

Recurenta reclamantă a formulat critici şi asupra măsurii suspendării cauzei, apreciind că nu se impune dovedirea reciprocităţii efectelor hotărârilor străine şi că şi-a îndeplinit obligaţiile procesuale pe acest aspect.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1.095 C. proc. civ., "hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul personal al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi ori, în lipsă de recunoaştere, au fost pronunţate în baza legii determinate ca aplicabilă conform dreptului internaţional privat român, nu sunt contrarii ordinii publice de drept internaţional privat român şi a fost respectat dreptul la apărare".

În sensul art. 1.096 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile referitoare la alte procese decât cele prevăzute la art. 1.095 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de autoritatea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată; b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii statului de sediu, competenţa să judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezenţa pârâtului ori a unor bunuri ale sale fiară legătură directă cu litigiul în statui de sediu al respectivei jurisdicţii; c) există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea".

Potrivit art. 1.100 alin. (1) C. proc. civ., "cererea de recunoaştere a hotărârii străine se întocmeşte potrivit cerinţelor prevăzute de prezentul cod şi va fi însoţită de următoarele acte:

a) copia hotărârii străine;

b) dovada caracterului definitiv al acesteia;

c) copia dovezii de înmânare a citaţiei şi a actului de sesizare, comunicate părţii care a fost lipsă în instanţa străină sau orice alt act oficial care să ateste că citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a pronunţat hotărârea;

d) orice alt act de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplineşte celelalte condiţii prevăzute la art. 1.096".

Aşa cum rezultă din art. 1.094 C. proc. civ., termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicţie contencioasă sau necontencioasă ale instanţelor judecătoreşti, cele notariale sau ale oricăror autorităţi competente dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene.

Prin prisma dispoziţiilor mai sus citate, date fiind şi dispoziţiile art. 2.600 şi art. 2.601 C. civ., instanţa reţine că, în speţă, hotărârea de divorţ pronunţată de către Circuit Curtea de Cook County, Ilinois SUA, cu nr. 09 Dl 1335 reprezintă o hotărâre străină în sensul legii, care a avut în vedere legea aplicabilă conform dreptului internaţional privat român şi care poate fi recunoscută pe teritoriul României.

în acelaşi context, se reţine că, potrivit art. 1.100 alin. (2) C. proc. civ., actele prevăzute la alin. (1) vor fi însoţite de traduceri autorizate şi vor fi supralegalizate, cu respectarea dispoziţiilor art. 1.092 conform cărora supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite de statul de origine al actului, urmată de supralegalizarea efectuată, de către misiunea diplomatică română sau oficiul consular român din acest stat, fie de către misiunea diplomatică sau oficiul consular în România ale statului de origine şi, în continuare, în oricare dintre cele două situaţii, de către Ministerul Afacerilor Externe.

În fapt, aşa cum a reţinut şi curtea de apel, hotărârea a cărei recunoaştere se solicită nu îndeplineşte condiţiile legale mai sus enumerate, nefiind deci respectate dispoziţiile legale care permit recunoaştere unei hotărâri judecătoreşti străine, emise de autorităţi din state nemembre ale Uniunii Europene, cum este cazul în speţă.

Faţă de cele arătate mai sus, Înalta Curte constată că încheierea de suspendare a cauzei a fost pronunţată de instanţa de apei cu respectarea tuturor textelor legale incidente în cauză şi redate mai sus, motiv pentru care recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, menţinându-se astfel măsura suspendării cauzei, în sensul art. 242 alin. alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C. împotriva încheierii de şedinţă din data de 16 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 mai 2018.