Damages claim against Romanian State following acquittal rejected; State not liable for lawful prosecutorial and insolvency proceedings.

Asupra cauzei de faţă, având în vedere şi dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 30 octombrie 2015, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la repararea prejudiciului material şi moral produs prin delicte contra onoarei şi demnităţii persoanei, derivând dintr-o cauză penală. Astfel a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 120 RON, la care se adaugă orice sumă ce va fi datorată cu titlu de impozit aferentă acestor daune materiale şi cheltuieli de judecată ocazionate de procesul penal pornit de autorităţile judiciare ale statului, precum şi la plata sumei de 1.000.000 euro daune morale, la care se adaugă orice sumă ce va fi datorată cu titlu de impozit privind aceste daune morale, pentru implicarea sa într-o procedură penală şi respectiv administrativ comercială, în cadrul căreia a fost găsit nevinovat.

Prin sentinţa civilă nr. 368 din 03.03.2016, pronunţată de Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român-prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi - reprezentată prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, constatându-se că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii delictuale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A., iar prin Decizia nr. 116/C din 17 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, apelul a fost respins ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Ca o chestiune prealabilă, recurentul reclamant a invocat excepţia nulităţii deciziei instanţei de apel raportat la dispoziţiile art. 405 şi art. 425 alin. (3) din C. proc. civ., motivat de faptul că dispozitivul hotărârii nu cuprinde menţiuni cu privire Ia calea de atac şi instanţa la care se depune.

În susţinerea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul - reclamant a arătat că neconstituţionalitatea unui act normativ, este cea mai gravă formă de nelegalitate, întrucât priveşte încălcarea legii fundamentale, fiind o dovadă indubitabilă a culpei parlamentului care a adoptat-o, şi care nu a cerut avizul Curţii Constituţionale, în acest sens. În aceeaşi idee, se susţine că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii statului întrucât împotriva unei persoane nu poate fi exercitată simultan o procedură civilă şi una penală cu privire la creanţele fiscale pretinse de stat. Din această perspectivă se învederează că în cadrul procedurii insolvenţei a fost pronunţată o soluţie de respingere a acţiunii statului, motiv pentru care statul este în culpă în condiţiile în care l-a chemat în judecată pentru pretenţii nereale şi nedovedite, cu atât mai mult cu cât în cauza penală a fost achitat în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pen., întrucât fapta pentru care a fost trimis în judecată nu este prevăzută de legea penală fiind trimis în judecată în baza unui text de lege declarat neconstituţional.

Din această perspectivă se învederează că menţinerea dispoziţiei de trimitere în judecată în condiţiile neregularităţii rechizitoriului a fost nelegală, aspect constatat prin încheierea de Cameră preliminară bazată pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 363/2015.

În ceea ce priveşte durata excesivă, nerezonabilă a procedurii penale exercitată împotriva sa în perioada 2013-2015, se susţine că statul este în culpă întrucât nu a luat măsurile necesare pentru celeritatea procesului penal, că în condiţiile în care a fost achitat în procesul penal a fost supus unei represiuni nejustificate din partea statului pe o perioadă de 2 ani.

Recurentul-reclamant a mai arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că acţiunea penală, cât şi cea de atragere a răspunderii exercitate împotriva sa nu au legătură cu starea de insolvenţă a celor două societăţi, cât timp ele au fost derulate în legătură cu activitatea sa de administrator al acestor societăţi. Din această perspectivă se susţine că în mod greşit au fost respinse probele solicitate în ce priveşte dovada suferinţelor psihice la care a fost supus prin acţiunile exercitate împotriva sa.

Faţă de cele expuse, recurentul-reclamant a solicitat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Prin rezoluţia din 21 februarie 2017, Înalta Curte a dispus comunicarea motivelor de recurs intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi, reprezentată prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea. Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi, reprezentată prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea nu a formulat întâmpinare.

Prin rezoluţia din 24 aprilie 2017, Înalta Curte a dispus întocmirea, de către magistratul asistent, a raportului privind admisibilitatea recursului exercitat de recurentul-reclamant împotriva Deciziei nr. 116/C din 17 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Prin raport s-a reţinut că urmare a verificărilor prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs întruneşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, că recursul este declarat în termenul legal şi scutit de la plata taxei judiciare de timbru, admisibil în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de valoarea pretenţiilor solicitate; că deşi recurentul reclamant a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind dezvoltate critici propriu-zise în ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ. Prin rezoluţia din 12 iunie 2017, Înalta Curte analizând raportul în completul de filtru, în unanimitate a constatat că acesta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, şi în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ. a dispus comunicarea raportului către părţi. Astfel, raportul a fost comunicat recurentului reclamant la data de 30 iunie 2017, iar la data de 4 iulie 2017, acesta a formulat un punct de vedere asupra raportului prin care a solicitat admiterea recursului. Raportul asupra admisibilităţii recursului a fost comunicat intimatului pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi, reprezentată prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, la data de 30 iunie 2017, însă acesta nu a formulat un punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din şedinţa camerei de consiliu din 27 octombrie 2017, Înalta Curte a admis în principiu, recursul declarat de recurentul reclamant A. împotriva Deciziei nr. 116/C din 17 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, fixând termen de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 17 noiembrie 2017, în şedinţă publică cu citarea părţilor.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prioritar examinării motivelor de recurs invocate, faţă de excepţia nulităţii deciziei recurate invocate de recurentul reclamant în raport de dispoziţiile art. 405 şi art. 425 alin. (3) C. proc. civ., motivat de faptul că dispozitivul hotărârii nu cuprinde menţiuni cu privire Ia calea de atac şi instanţa la care se depune, Înalta Curte constată că nu este incidentă excepţia invocată având în vedere următoarele:

Este real că prin alin. (3) al art. 425 C. proc. civ., se prevede că în partea finală a dispozitivului hotărârii judecătorul va arăta dacă hotărârea este executorie, supusă unei căi de atac ori este definitivă, iar dacă este supusă apelului sau recursului, va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac. Art. 457 alin. (1) C. proc. civ. prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. au făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, respinsă prin Decizia nr. 41 din 31 ianuarie 2017, a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 391 din 24 mai 2017. În aceeaşi idee, a legalităţii căilor de atac, legiuitorul a statuat prin alin. (2) al aceluiaşi text legal că menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are nici un efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că legalitatea căilor de atac implică consecinţa că menţiunea greşită în dispozitivul hotărârii care se atacată nu acordă părţii o cale de atac pe care legea însăşi n-a prevăzut-o, şi de asemenea nu-i răpeşte părţii calea de atac pe cale legea i-a conferit-o. Întrucât menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii în ceea ce priveşte calea de atac deschisă contra ei nu are nici un efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege, Înalta Curte reţine că mutatis mutandi nici lipsa menţiunii căii de atac nu are nici un efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege, cu atât mai mult cu cât posibilitatea de a folosi o cale de atac, precum şi condiţiile de exercitare a acesteia sunt date de lege şi nu de judecători.

Nefondate sunt şi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faţă de cele ce preced:

Recurentul-reclamant a susţinut că în mod greşit au fost respinse probele solicitate în ceea ce priveşte dovada suferinţelor psihice la care a fost supus prin acţiunile exercitate împotriva sa, şi că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că acţiunea penală cât şi cea de atragere a răspunderii exercitate împotriva sa nu au legătură cu starea de insolvenţă a celor două societăţi, cât timp ele au fost derulate în legătură cu activitatea sa de administrator al acestor societăţi.

Faţă de aceste critici, Înalta Curte reţine că potrivit art. 478 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., instanţa de apel poate încuviinţa şi administra probele a căror necesitate rezultă din dezbateri.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse de părţi, dacă le consideră ca fiind necesare pentru soluţionarea cauzei.

Din perspectiva acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că efectul devolutiv al apelului are consecinţe şi asupra probelor care pot fi administrate în apel în condiţiile în care instanţa de apel poate încuviinţa refacerea, completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea altor probe, dacă le consideră necesare în ceea ce priveşte soluţionarea cauzei.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de apel la termenul de judecată din 12 septembrie 2016 a încuviinţat probele testimoniale şi cu înscrisuri solicitate de reclamant, motiv pentru care este nefondată critica legată de greşita respingere a probelor solicitate.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului reclamant că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că acţiunea penală cât şi cea de atragere a răspunderii exercitate împotriva sa nu au legătură cu starea de insolvenţă a celor două societăţi, Înalta Curte reţine că şi această critică este nefondată.

Astfel, în condiţiile în care nu s-a stabilit în instanţă nelegalitatea demersului judiciar din cadrul procedurii prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006, de atragere a răspunderii patrimoniale a recurentului reclamant în calitate de administrator al societăţilor comerciale aflate în insolvenţă, în mod legal şi corect a reţinut instanţa de apel că întrucât procedura penală nu s-a finalizat cu o condamnare, ci cu încetarea procesului penal ca urmare a declarării neconstituţionale a infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, nu obstrucţiona dreptul autorităţii fiscale de a urmări recuperarea sumei apreciate ca debit de la societatea comercială, cu atât mai mult cu cât iniţierea procedurii de insolvenţă a fost solicitată de către reclamant şi nu ca efect al acţiunii penale.

În ceea ce priveşte criticile recurentului reclamant legate de întrunirea condiţiilor răspunderii delictuale a statului, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Faţă de obiectul dedus judecăţii, de starea de fapt necontestată şi de temeiul de drept invocat în cererea de chemare în judecată (art. 1349 şi 1357 C. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), instanţa de apel în mod corect a reţinut că litigiul pendinte pune în discuţie existenţa unui caz de răspundere patrimonială a statului pentru procedurile legale iniţiate asupra cetăţenilor săi, pretins vătămătoare în măsura în care ele nu sunt finalizate cu stabilirea vinovăţiei şi sancţionarea celui supus acestor proceduri.

Din acest punct de vedere, instanţa de apel a constatat că este necesară o disociere între procedurile legale, iniţiate şi derulate în cadrul dat de actele normative care le reglementează, pe de o parte şi cele aparent legale, adică acelea iniţiate şi derulate în aparenţa de legalitate, dar care de la bun început sunt sortite eşecului instituţional faţă de gravele vicii care le afectează. S-a apreciat că distincţia este esenţială, pentru că orice manifestare a autorităţilor statului care se încadrează în sfera atribuţiilor, competenţelor şi procedurilor de lucru reglementate va fi una legală, indiferent dacă la finalul ei se stabileşte sau nu o răspundere a celui supus respectivei proceduri (contravenţionale, administrative, penale); depăşirea limitelor legale - impuse sub aspectul atribuţiilor, competenţelor, a timpului de acţionare, a metodelor specifice de abordare etc. - extrage respectiva manifestare din sfera actelor legale, impunând reglarea disfuncţionalităţii prin alte mecanisme.

S-a constatat că potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie principiul legalităţii este cel care fundamentează procedurile iniţiate de stat în raport cu cetăţenii săi, sau cu persoanele juridice, precum şi mecanismele puse la dispoziţia celor din urmă în apărarea drepturilor pretins vătămate în aceste proceduri; că în acest mod se realizează echilibrul de forţe între stat şi beneficiarii cadrului normativ instituit, fiind cu neputinţă a se accepta exercitarea abuzivă, în afara legii, a unor drepturi ale statului (prin instituţiile sale) ori ale persoanelor fizice sau juridice în relaţia cu entităţile statale.

Instanţa de apel a examinat aceste aspecte în condiţiile în care reclamantul a precizat că temeiul principal al dreptului la despăgubire îl constituie dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi cele ale art. 20 din Constituţia României, prevederi cu caracter general în raport de cele care stabilesc modalităţile concrete prin care statul răspunde pentru viciile procedurilor iniţiate prin organismele sale instituţionale şi care rămân la latitudinea fiecărui stat membru semnatar al Convenţiei.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că în mod corect şi legal a reţinut instanţa de apel că iniţierea mecanismelor de control judiciar sau administrativ-fiscal nu este, prin ea însăşi, un act prezumat ilegal şi vătămător, după cum nici modalitatea de finalizare a acestora în sensul exonerării individului de la aplicarea vreunei sancţiuni, nu certifică natura abuzivă a măsurilor adoptate, temeiul activării şi modalitatea de derulare a mecanismelor instituţionale fiind cele care definesc respectarea principiului legalităţii.

Întrucât reclamantul a susţinut atragerea răspunderii civile a statului în calitate de comitent al prepuşilor care au acţionat abuziv, pe temeiul art. 1349 şi 1373 C. civ., care prevăd că "în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia", instanţa de apel în mod corect a reţinut că aceste dispoziţii trebuie corelate cu dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, care prevăd că răspunderea statului poate fi antrenată numai în condiţiile expres prevăzute de lege.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a reţinut că răspunderea civilă delictuală a comitenţilor pentru prepuşi, reglementată de dispoziţiile art. 1373 C. civ., presupune, întrunirea condiţiilor necesare răspunderii prepusului pentru fapta proprie şi anume: existenţa faptei ilicite săvârşite de prepus, existenţa prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

În ceea ce priveşte existenţa unei fapte ilicite, reclamantul a susţinut că, pentru motivele de nelegalitate a trimiterii în judecată, adică din culpa statului, a organelor sale administrative şi în parte judiciare, a fost pronunţată sentinţa penală nr. 1070 din 02.09.2015 a Judecătoriei Tulcea în Dosarul nr. x/2015, prin care a fost achitat definitiv pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 republicată.

Faţă de sentinţa penală sus enunţată, Înalta Curte constată că achitarea recurentului reclamant în cauza penală s-a datorat declarării neconstituţionale a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005, ce încrimina infracţiunea de evaziune fiscală şi, nu pentru greşita evaluare de către autorităţile statului a împrejurării concrete în care s-a aflat reclamantul.

Prin Decizia nr. 336 din 7 mai 2015, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005, întrucât norma care incriminează infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 nu întruneşte condiţiile de claritate, previzibilitate şi accesibilitate, încălcând prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii.

Or, încetarea procedurii penale ca efect al declarării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 nu prezumă culpa statului care a acţionat în virtutea respectivei norme; declararea prevederilor legale ca neconstituţionale neputând infirma astfel legalitatea măsurilor/soluţiilor dispuse anterior în aplicarea ei.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o legală interpretare a normelor de drept material incidente în cauză în condiţiile în care dezincriminarea faptei prevăzute de art. art. 6 din Legea nr. 241/2005, exclude atât culpa directă a statului cât şi culpa sa în calitate de comitent al autorităţilor statului, situaţie în care în mod corect s-a reţinut că în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii delictuale a statului, motiv pentru care celelalte critici nu se mai impun a fi analizate.

Cum niciuna din criticile invocate de recurentul reclamant nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 116/C din 17 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 116/C din 17 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 noiembrie 2017.