Railway administrator’s surface-right claim fails for want of proven ownership; appeal quashed.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 27.04.2015, sub nr. x/299/2015, reclamanta C.N.C.F. C.F.R. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Centrul Naţional de Calificare şi Instruire Feroviară - CENAFER, a solicitat să se constate dreptul de superficie al CENAFER asupra unei suprafeţe totale de 5.152,40 mp teren aflat în proprietatea privată a statului şi în administrarea C.N.C.F. C.F.R. S.A., cu consecinţa obligării pârâtului la plata contravalorii dreptului de superficie pe toată durata existenţei construcţiei, începând cu data de 26.10.2014.

Prin sentinţa civilă nr. 113 din 31.01.2017 (urmare a admiterii excepţiei de necompetenţă materială a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 13568 din 8 iulie 2015), Tribunalul Bucureşti, secţia III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantă.

Prin Decizia nr. 900/A din 3 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei pronunţate de tribunal.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.N.C.F. C.F.R. S.A., solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 teza I C. proc. civ., privind încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

După prezentarea situaţiei de fapt, recurenta a susţinut că, în mod eronat, primele instanţe au reţinut faptul că reclamanta nu invocă un drept de proprietate propriu-zis asupra terenului, ci un drept de administrare şi că nu a făcut dovada că terenurile au rămas în proprietatea sa.

A solicitat a se observa că din documentele depuse ca probe la dosar rezultă fără echivoc că reclamanta este proprietara terenurilor ce fac obiectul judecăţii. A arătat astfel că a depus certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x cu privire la terenul din sector 1, Bucureşti, ce face parte din "Complex Gara de Nord ", drept de proprietate înscris în extrasul de carte pentru CF X şi în extrasul de carte funciară pentru CF X. Totodată, cu privire la aceleaşi aspecte, a învederat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nr. x include şi terenul din sector 1, Bucureşti.

Mai mult, a susţinut că legiuitorul a statuat prin prevederile H.G. nr. 1663/2004 faptul că se transferă doar imobilul "Clădire", ţinând să sublinieze prin aceasta că nu transmite drepturi asupra terenurilor, ci doar drepturi asupra construcţiilor edificate pe terenurile aflate în proprietatea reclamantei.

A solicitat a se constata îndeplinite condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ţinând cont de faptul că instanţa de apel a interpretat în mod eronat nomele legale incidente în cauză ce privesc drepturile reale, şi anume H.G. nr. 3/2001, ce stă la baza emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, a înlăturat susţinerile reclamantei şi probatoriul administrat în cauză şi nu a aplicat prevederile art. 22 alin. (2) din cod, pronunţând o soluţie prin care se încalcă dreptul de proprietate al recurentei.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul - pârât Centrul Naţional de Calificare şi Instruire Feroviară - CENAFER a solicitat respingerea recursului şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a deciziei atacate.

Înalta Curte a procedat, la data de 14 martie 2018, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 18 aprilie 2018 recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen de judecată cu citarea părţilor la data de 16 mai 2018.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Principala critică formulată de recurentă constă în faptul că instanţele de fond au reţinut că reclamanta nu invocă un drept de proprietate, ci un drept de administrare şi că nu a făcut dovada proprietăţii asupra terenurilor. De asemenea, se impută instanţei de apel că nu a respectat principiul procesual al rolului activ, reglementat de art. 22 alin. (2) din cod, în scopul aflării adevărului.

Nu va fi reţinută o astfel de critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care recurenta reclamantă îşi invocă, prin motivele de recurs, propria culpă în conduita procesuală urmată.

Astfel, chiar în motivarea cererii introductive de instanţă referitoare la constatarea dreptului de superficie al pârâtului, reclamanta a arătat că este titulara unui drept de administrare asupra terenurilor pe care sunt amplasate construcţiile în care pârâta îşi desfăşoară activitatea, terenuri care, susţine ea, sunt în proprietatea statului.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel, citând din cererea introductivă, a apreciat că reclamanta nu s-a prevalat de un potenţial drept de proprietate în solicitarea recunoaşterii unui dezmembrământ în favoarea pârâtei, ci de un drept de administrare, despre care a făcut, în mod explicit, vorbire.

Solicitarea Curţii de Conturi, în raportul de control ce a declanşat prezentul litigiu, de a se clarifica situaţia juridică a terenurilor, nu are relevanţa juridică apreciată de reclamantă şi nu reprezintă o confirmare a unui anumit tip de drept real pe care aceasta îl are asupra terenului.

În plus, astfel cum s-a constatat în apel, deşi reclamanta a depus la dosar, la solicitarea instanţei, certificate de atestare a dreptului de proprietate, nu a făcut dovada identităţii dintre terenul cuprins în certificat şi cel ce constituie obiect al litigiului, dată fiind lipsa de corespondenţă a elementelor de identificare a imobilelor din certificatul de atestare a dreptului de proprietate cu cele din extrasul de Carte funciară şi cele din declaraţiile de impunere.

În acest sens se constată că la dosar nu s-au depus schiţele anexă ale certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, pentru ca terenurile să poată fi identificate şi nici nu s-a efectuat o expertiză tehnică de specialitate topografică, expertiza construcţii de evaluare a dreptului de superficie nefiind în măsură să stabilească aceste aspecte, situaţie ce nu poate fi imputată instanţei, pe motiv că nu ar fi avut un rol activ, astfel cum susţine recurenta.

Rolul activ nu se poate substitui principiului disponibilităţii potrivit căruia reclamantul este cel care impune cadrul procesual şi categoria de argumente de fapt şi juridice pe care înţelege a le deduce analizei jurisdicţionale, şi care nu îngăduie instanţei să analizeze alte categorii de raporturi juridice, cu depăşirea limitelor învestirii.

Cum calitatea de proprietar asupra terenului reprezintă premisa analizei modului de constituire a unui drept de superficie iar reclamanta nu a pretins iniţial şi nici nu a dovedit, ulterior, existenţa acestui drept, nu se poate reţine, din această perspectivă, o greşită interpretare şi aplicare, din partea instanţei de apel, a normelor de drept material, ci doar incapacitatea reclamantei de a argumenta şi demonstra justeţea pretenţiilor deduse judecăţii. Din această perspectivă apare ca nerelevantă analiza dispoziţiilor H.G. nr. 1663/2004 cu privire la bunurile ce au făcut obiectul preluării de către pârâtă şi titlul cu care acestea au fost preluate.

Faţă de aceste considerente, în limita criticilor exprimate în recurs, Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.N.C.F. C.F.R. S.A. împotriva Deciziei nr. 900/A din 3 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2018.