Jurisdiction of the Supreme Court for appeals against Court of Law decisions in succession partition cases under the hierarchical principle

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 7287 din data de 08.06.2016, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr. x/2013 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii A., C. şi D., în contradictoriu cu pârâta E.

S-a constatat că de pe urma defunctei F., a rămas următoarea masă succesorală:

- cota de 1/4 din dreptul de proprietate asupra terenului intravilan în suprafaţă de 3 hectare din satul x situat in jud. x, tarla x parcela x.

- cota de 5/8 din dreptul de proprietate asupra terenului intravilan în suprafaţă de 300 mp situat în jud. x, Str. x, identificat conform raportului de expertiză tehnico-imobiliară efectuată de expert G., cu o valoare de circulaţie de 97.030 RON.

S-a constatat că de pe urma defunctei F., au rămas ca moştenitori pârâta E., în calitate de fiică, cu o cotă de 1/2 din masa succesorală şi H., în calitate de fiu, cu o cotă de 1/2 din masa succesorală, cota acestuia fiind preluată, urmare a decesului, de A. (soţie supravieţuitoare), C. (fiu) şi D. (fiu).

S-a constatat că părţile deţin în indiviziune bunurile incluse în masa succesorală în următoarele cote:

- 1/2 E.;

- 1/2 împreună A., C. şi D.

S-a dispus partajarea.

S-a atribuit reclamanţilor A., C. şi D. în indiviziune parcela x în suprafaţă de 1,50 hectare, din terenul extravilan situat în satul x, jud. x, tarla x, identificat conform raport de expertiză topografică efectuat de expert I., pe care instanţa l-a omologat.

S-a atribuit pârâtei E. parcela x în suprafaţă de 1,50 hectare din terenul extravilan situat în sat x, jud. x, tarla x identificat conform raportului de expertiză topografică efectuată de expert I. pe care instanţa l-a omologat.

S-a atribuit reclamanţilor A., C. şi D. în indiviziune, terenul intravilan în suprafaţă de 300 m.p. situat în jud. x, Str. x identificat conform raportului de expertiză efectuat de expert G. cu o valoare de circulaţie de 97.030 RON.

Au fost obligaţi reclamanţii Ia plata sumei de 46.515 RON către pârâta E. cu titlu de sultă.

Au fost obligaţi reclamanţii la plata sumei de 7.307,5 RON către stat reprezentând contravaloarea taxei de timbru de la plata căreia au fost scutiţi.

Au fost compensate cheltuielile de judecată, fiind obligată pârâta la plata sumei de 4.943,75 RON către reclamanţi reprezentând cheltuieli de judecată rămase necompensate.

Prin decizia civilă nr. 1200 din 20 octombrie 2017, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a admis apelul declarat de către apelanţii A. C. şi D., în contradictoriu cu intimata E. împotriva sentinţei civile nr. 7287 din data de 08.06.2016, pronunţată de Judecătoria Constanta în dosarul civil nr. x/2013. A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:

A constatat că terenul Intravilan în suprafaţa de 300 de m.p. situat în jud. x, str. x, identificat conform raportului de expertiză tehnică imobiliară efectuată de expert J., are o valoare de circulaţie de 92.624 RON. A obligat reclamanţii A., C. şi D. la plata sumei de 46.312 RON către pârâta E. cu titlu de sultă, A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate, care nu sunt contrarii prezentei decizii. A înlăturat dispoziţiile contrarii.

A respins, ca nefondat apelul declarat de către apelanta E., în contradictoriu cu intimaţii A., C. şi D., împotriva sentinţei civile nr. 7287 din data de 08.06.2016, pronunţată de Judecătoria Constanta în dosarul civil nr. x/2013. A obligat apelanta E. la plata sumei de 2.522,8 RON către intimaţii A., C. şi D. reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu expert şi taxa de timbru.

La data de 20 noiembrie 2017, pârâta E. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1200 din 20.10.2017 a Tribunalului Constanţa.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, Ia data de 14 martie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 2.

Prin rezoluţia din data de 19 martie 2018, s-a fixat termen de judecată la 15 mai 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri. În cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. l C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. l - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. l din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecată în primă instanţa, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. l din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îi urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. l C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost instanţa învestită cu soluţionarea fondului, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. l C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Constanţa revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Constanţa, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a decima competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta E. împotriva deciziei civile nr. 1200 din data de 20 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2018.