De facto expropriation award of RON 203,300 stands; local council's appeal inadmissible under Law No. 2/2013.

Asupra cauzei de faţă, văzând şi dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2367/PI din 30 septembrie 2016, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, reprezentat prin primar, şi Primăria Municipiului Timişoara, reprezentată prin primar. A dispus obligarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timişoara, reprezentat prin Primar, să încheie cu reclamantul A. un contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul înscris în CF nr. X Timişoara (CF vechi nr. X Timişoara), nr. top.

X, constând în teren intravilan în suprafaţă de 675 mp, la preţul de 203.300 RON. A respins, în rest, acţiunea precizată. A dispus obligarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timişoara, reprezentat prin primar, să plătească reclamantului suma de 3.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată. A dispus obligarea reclamantului A. să achite fiecăruia dintre experţii B. şi C. suma de 1.000 RON, cu titlu de onorariu de expert, aferent lucrării de specialitate efectuată în cauză. Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamantul A., pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, reprezentat prin primar, şi Municipiul Timişoara, reprezentat prin primar, precum şi apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş.

Apelurile au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, la data de 5 ianuarie 2017, sub acelaşi număr de dosar. Prin Decizia civilă nr. 165 din 12 octombrie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins cererea de repunere în termenul de declarare a apelului, formulată de apelantul-reclamant A. A respins, ca tardiv declarat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 2367/PI din 30 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă. A admis apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, reprezentat prin primar, şi Municipiul Timişoara, reprezentat prin Primar, şi de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul obligării pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timişoara, reprezentat prin Primar, la plata către reclamantul A. a sumei de 203.300 RON, cu titlu de despăgubiri pentru terenul intravilan în suprafaţă de 675 mp, înscris în CF X Timişoara (CF vechi nr. X Timişoara nr. top X), menţinând, în rest, dispoziţiile sentinţei civile atacate.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că terenul reclamantului a făcut obiectul unei exproprieri informale (faptice), prin edificarea asupra acestuia a unui drum public şi prin grevarea parţială cu utilităţi publice. S-a apreciat că, fiind vorba despre o expropriere de fapt a terenului reclamantului, recunoscută ca atare de instituţiile pârâte şi realizată de mult timp, absenţa parcurgerii procedurii administrative conforme nu îi poate fi imputată reclamantului (sau/şi predecesorilor săi), motiv pentru care acestuia nu îi poate fi paralizată acţiunea în despăgubiri.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii-pârâţi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, reprezentat prin primar, şi Municipiul Timişoara, reprezentat prin primar. În motivarea recursului, recurenţii-pârâţi au criticat Decizia civilă nr. 165 din 12 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă pentru nelegalitate, arătând că aceasta a fost pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 3, art. 5 şi art. 7 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 33/1994. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..

Prin rezoluţia din data de 12 ianuarie 2018, Completul nr. 12 filtru a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea recursului, în termenul stipulat de dispoziţiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ.. Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit de magistratul asistent, a fost comunicat intimatului-reclamant A. şi intimatului Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş la data de 23 februarie 2018, conform dovezilor de înmânare aflate la filele 24 şi 26, iar recurenţilor-pârâţi Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara, reprezentat prin primar, precum şi intimatei-pârâte Primăria Municipiului Timişoara la 27 februarie 2018, conform dovezilor de înmânare aflate la filele 31, 33 şi 35 în dosar.

Părţile nu şi-au exprimat poziţia procesuală prin formularea, în scris, a unor puncte de vedere la raport; termenul procedural acordat în acest sens, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4), coroborate cu cele ale art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) C. proc. civ., s-a împlinit la 6 martie 2018 pentru intimatul-reclamant A. şi pentru intimatul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, respectiv la 12 martie 2018 pentru recurenţii-pârâţi Municipiul Timişoara, reprezentat prin primar, şi pentru intimata-pârâtă Primăria Municipiului Timişoara.

Prin rezoluţia din 19 martie 2018, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Completul nr. 12 filtru a fixat termen de judecată pentru soluţionarea căii de atac declarate în cauză la data de 11 mai 2018, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a recursului, faţă de obiectul dedus judecăţii, de dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte, urmează a analiza recursul sub aspect formal, din perspectiva excepţiei inadmisibilităţii invocate din oficiu a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că potrivit prevederilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei". O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât pe cele expres prevăzute de lege. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, republicată, stipulând în sensul că mijloacele procesuale de atac ale hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de normele legale, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

Litigiul pendinte are ca obiect potrivit cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, emiterea unei hotărâri în baza prevederilor art. 592 alin. (1) C. civ., prin care pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, reprezentat prin Primar, şi Municipiul Timişoara, reprezentat prin Primar, să fie obligaţi să cumpere, în baza unui raport de evaluare întocmit de către un expert autorizat, terenul înscris în CF nr. X Timişoara, nr. top X, care este traversat şi ocupat în întregime de drumul asfaltat, de utilitate publică locală, reprezentat de str. x;

în cazul în care pârâţii refuză sau nu pot, din anumite motive, să achiziţioneze terenul, a solicitat obligarea acestora la desfiinţarea lucrării edificate asupra imobilului aflat în proprietatea sa, aducerea acestuia la starea iniţială, precum şi la plata despăgubirilor pentru perioada cât a fost lipsit de dreptul de dispoziţie şi de folosinţă. Demersul judiciar a fost iniţiat de reclamant urmare ocupării terenului în suprafaţă de 675 mp, înscris în CF nr. X (CF veche X), aflat în proprietatea sa, şi edificării asupra acestuia a lucrării de utilitate publică reprezentate de str. x, precum şi a reţelelor electrice, de apă şi de canalizare aferente.

Având în vedere calificarea dată de instanţe cererii de chemare în judecată, precum şi dispoziţiile legale reţinute ca fiind incidente unei exproprieri de fapt, cererea dedusă judecăţii se circumscrie instituţiei exproprierii terenului aflat în proprietatea reclamantului, în lipsa parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Acest aspect a fost, de altfel, reţinut şi de instanţa de apel, care a stabilit că, în speţă, se pune problema exproprierii în fapt a terenului reclamantului (recunoscută ca atare de instituţiile pârâte şi realizată de mult timp).

Făcând referire la normele de drept intern specifice instituţiei exproprierii, la principiile generale ale dreptului civil, precum şi la jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, curtea de apel a apreciat că absenţa parcurgerii procedurii administrative conforme nu îi poate fi imputată reclamantului, motiv pentru care acestuia nu îi poate fi paralizată acţiunea în despăgubiri şi acordarea măsurilor reparatorii cuvenite pentru pierderea dreptului său de proprietate. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că pretenţia dedusă judecăţii se circumscrie dispoziţiilor prevăzute de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., conform cărora în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi (15 februarie 2013) şi până la data de 31 decembrie 2015 (termen care, prin O.U.G. nr. 62/2015, a fost extins până la data de 31 decembrie 2016, iar prin O.U.G. nr. 95/2016, până la data de 31 decembrie 2018) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în materie de expropriere.

Prin reglementarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunţate în materie de expropriere, legiuitorul nu a făcut distincţie între exproprierile în fapt (cum este cea în speţă), exproprierile în care s-a urmat procedura prevăzută de lege, ori cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamant în cadrul acestei proceduri. Ca atare, în aplicarea principului "unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă" ("Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus"), Înalta Curte constată că hotărârile pronunţate în fond, în materia exproprierii, introduse după data intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, respectiv 15 februarie 2013, nu sunt susceptibile de recurs.

Or, astfel cum s-a arătat, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei judecătoreşti la data de 11 noiembrie 2014. Prevederile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. consacră caracterul definitiv al hotărârilor date în apel, fără drept de recurs, precum şi a celor neatacate cu recurs. Prin urmare, Decizia civilă nr. 165 din 12 octombrie 2017, pronunţată în calea de atac a apelului, de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, fiind definitivă nu este susceptibilă de a fi atacată pe calea recursului.

Faptul că în cuprinsul dispozitivului deciziei atacate instanţa de apel a menţionat, că aceasta este supusă recursului, în 30 de zile de la comunicare, nu are relevanţă faţă de dispoziţiile exprese ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de acesta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

În aceeaşi idee, a legalităţii căilor de atac, legiuitorul a statuat prin alin. (2) al textului legal enunţat că menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are nici un efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Întrucât menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii în ceea ce priveşte calea de atac deschisă contra ei nu are nici un efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege, Înalta Curte reţine mutatis mutandi că nici menţiunea inexactă a căii de atac nu are nici un efect în condiţiile în care posibilitatea de a folosi o cale de atac, precum şi condiţiile de exercitare a acesteia sunt date de lege şi nu de judecători.

Faţă de dispoziţiile legale enunţate, Înalta Curte constată că legalitatea căilor de atac implică consecinţa că menţiunea greşită în dispozitivul hotărârii care se atacată nu acordă părţii o cale de atac pe care legea însăşi n-a prevăzut-o.

Din această perspectivă, în condiţiile în care pretenţia dedusă judecăţii în litigiul pendinte se circumscrie dispoziţiilor prevăzute de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., conform cărora în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi (15 februarie 2013) şi până la data de 31 decembrie 2015 (termen care, prin O.U.G. nr. 62/2015, a fost extins până la data de 31 decembrie 2016, iar prin O.U.G. nr. 95/2016, până la data de 31 decembrie 2018) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în materie de expropriere, precum şi în condiţiile în care Decizia civilă nr. 165 din 12 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, este definitivă nefiind susceptibilă de a fi atacată pe calea recursului, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurenţii-pârâţi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, reprezentat prin primar, şi Municipiul Timişoara, reprezentat prin primar, împotriva Deciziei civile nr. 165 din 12 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-pârâţi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, reprezentat prin primar, şi Municipiul Timişoara, reprezentat prin primar, împotriva Deciziei civile nr. 165 din 12 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca inadmisibil.

Decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2018.