Penal interest claim over property compensation remanded to Court of Appeal after High Court declines jurisdiction

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 03.03.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea acesteia la plata sumei reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 121.536 RON (prima tranşă aferentă Hotărârii nr. 16 din 13.03.2008 a Comisiei Judeţene Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 290/2003) pentru perioada martie 2009 - decembrie 2014, precum şi plata dobânzii legale aferente sumei de 182.304 RON (a doua tranşă aferentă Hotărârii nr. 16 din 13.03.2008 a Comisiei Judeţene Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 290/2003) pentru perioada martie 2010 - decembrie 2014. De asemenea, a solicitat reclamantul obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat).

Prin sentinţa civilă nr. 12196 din 29.06.2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtă prin întâmpinare; s-a admis în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 121.536 RON (prima tranşă aferentă Hotărârii nr. 16/13.03.2008 a Comisiei Judeţene Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 290/2003) pentru perioada 13.03.2009-18.12.2014, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 182.304 RON (a doua tranşă aferentă Hotărârii nr. 16/13.03.2008 a Comisiei Judeţene Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 290/2003) pentru perioada 13.03.2010-18.12.2014, urmând ca sumele datorate cu titlu de dobândă să fie calculate în raport de O.G. nr. 9/2000 în vigoare până în 31 august 2011 inclusiv, respectiv de O.G. nr. 13/2011, în vigoare de ia 1.09.2011; s-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei Ia plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei civile sus menţionate a declarat apel pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Prin decizia civilă nr. 279/A din 01.02.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă, a schimbat în parte sentinţa apelata, în sensul ca a respins acţiunea, constatând prescris dreptul material la acţiune; a menţinut celelalte dispoziţii ale instanţei de fond.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul, solicitând casarea hotărârii recurate şi rejudecând, respingerea apelului şi menţinerea sentinţei instanţei de fond.

Recursul a fost înaintat la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie care prin decizia nr. 61 din 15 februarie 2018 i-a declinat în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 2 aprilie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 11.

Prin rezoluţia completului din data de 3 aprilie 2018, s-a fixat termen de judecată Ia 10 mai 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs, părţile fiind citate în acest sens.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de către tribunal într-un litigiu având ca obiect răspundere civilă delictuală.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. l - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în prima instanţă-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul ca Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultai ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod " şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora " competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător ".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie " potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. I C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost învestită în prima instanţă cu judecarea acţiunii, iar apelul a fost soluţionat de tribunal, rezultă ca nu este incidenţă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Bucureşti revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a decima competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de către reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 379/A din data de 1 februarie 2017 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2018.