Retroactive Decriminalization via Constitutional Interpretation of Abuse in Office and Admissibility of Execution Objection

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 77 din 29 martie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/54/2017, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de petentul A., fiind obligat la plata cheltuielilor judiciare efectuate de stat în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.

Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut că petentul a formulat contestaţia în conformitate cu dispoziţiile art. 595 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 4 teza a II-a C. pen., raportat la Decizia definitivă şi general obligatorie nr. 405 din 15.06.2016 a Curţii Constituţionale, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pen.

Contestatorul A. a solicitat să se constatate dezincriminată fapta prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. pentru care a fost condamnat în Dosarul nr. x/54/2014 prin sentinţa penală nr. 96/2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, definitivă prin Decizia penală nr. 89/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosar nr. x/54/2014. S-a solicitat să se dispună încetarea de drept a executării pedepsei principale, complementare şi accesorii, respectiv a executării pedepsei de 3 ani închisoare sub supraveghere. Argumentele petentului au fost expuse pe larg în sentinţa penală contestată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală nr. 96/2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, definitivă prin Decizia penală nr. 89/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosar nr. x/54/2014, în temeiul art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) C. pen. i-au fost interzise inculpatului A., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) C. pen. i-au fost interzise inculpatului A., ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi stabileşte un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul A. ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen., s-a impus condamnatului A. să execute următoarea obligaţie: să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate .

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, i-a fost impus inculpatului A. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Fundaţiei pentru Promovarea Sancţiunilor Comunitare sau Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 3 pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului A. asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

Pentru a se pronunţa această soluţie, s-a reţinut că fapta inculpatului A., care şi-a exercitat în mod defectuos atribuţiile de serviciu, dispunând sub aparenţa înscrierii unei modificări a suprafeţei de teren de 300 mp, prin încheierea de carte funciară nr. x din 22.11.2010, înscrierea unui drept de proprietate în favoarea inculpatei B. pentru suprafaţa de 34.121 mp, încălcând dispoziţiile general obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 723/2010, art. 20 din Legea nr. 7/1996, art. 33 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 şi art. 47-51 din Legea nr. 7/1996, prin aceasta producând un prejudiciu în sumă de 249.636 Euro, echivalentul a 1.026.015 RON, în dauna Ministerului Economiei, în scopul constituirii ilegale în favoarea inculpatei B. a dreptului de proprietate asupra terenului, în suprafaţă de 34.121 mp, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen.

În ceea ce priveşte contestaţia la executare, instanţa a constatat că, potrivit art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

Astfel, s-a menţionat că într-o contestaţie la executare nu se poate schimba sau modifica soluţia care a căpătat autoritate de lucru judecat. Contestaţia la executare este doar un mijloc procesual, cu caracter jurisdicţional, care poate fi folosit înainte de punerea în executare a hotărârii penale definitive, dacă s-a ivit un incident prevăzut de lege până în acest moment, în cursul executării pedepsei, dacă incidentul s-a ivit în perioada executării şi chiar după ce s-a executat pedeapsa, dar în legătură cu executarea ei. Este un mijloc procesual de a se asigura punerea în executare şi executarea propriu-zisă a hotărârii penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziţii de drept penal şi de drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale.

Datorită acestei naturi juridice, legea prevede mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării, dar exclude posibilitatea ca pe această cale să fie afectată autoritatea de lucru judecat.

Legea se referă la orice altă cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei. Astfel, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, poate fi folosită contestaţia la executare pentru încetarea executării pedepsei, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative pronunţate în baza legii vechi. De asemenea, se poate cere reducerea obligatorie a pedepsei ce mai este de executat. Contestaţia la executare este admisibilă numai dacă legea nouă a intervenit în cursul executării pedepsei, nu şi după executarea ei în întregime.

Pentru ca un "incident" să poată forma caz de contestaţie la executare se cer îndeplinite două condiţii: în primul rând, incidentul să se ivească în cursul executării pedepsei, deci o împrejurare ce nu putea fi avută în vedere la pronunţarea hotărârii de condamnare, deoarece altfel neaplicarea sa de către instanţă este o eroare de judecată care nu poate fi înlăturată decât printr-o cale de atac extraordinară.

În al doilea rând, incidentul să se refere la executarea hotărârii, fără să atragă schimbări în dispozitivul hotărârii definitive de condamnare, să respecte deci autoritatea de lucru judecat.

În legătură cu cea de-a doua condiţie, sunt, aşadar, inadmisibile contestaţiile la executare prin care se solicita schimbarea încadrării juridice şi reducerea pedepsei.

Faţă de aceste considerente teoretice, Curtea a reţinut că procedura contestaţiei la executare nu permite reexaminarea fondului cauzei din perspectiva stabilirii conţinutului constitutiv concret a infracţiunii care a condus la condamnarea contestată, hotărârile judecătoreşti definitive având autoritate de lucru judecat sub aspectul raportului juridic de drept penal şi procesual penal soluţionat, care poate fi reanalizat numai în calea extraordinară de atac a revizuirii

Din examinarea prevederilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi art. 147 alin. (4) din Constituţie s-a reţinut, însă, că principiile care guvernează efectele deciziilor Curţii Constituţionale sunt următoarele: pe de o parte "deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor" iar, pe de altă parte "dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei".

În acelaşi sens, instanţa a reţinut că asupra efectelor deciziilor pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate al unei norme juridice, în procedura prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992 s-a distins după cum este vorba de o decizie prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii dintr-un act normativ în raport de prevederi constituţionale sau despre o decizie de interpretare, prin care s-a interpretat textul criticat în excepţia de neconstituţionalitate în sensul constatării constituţionalităţii într-o anumită interpretare dată de Curtea Constituţională.

Astfel, prin Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008 (publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 605 din 14.08.2008) Curtea Constituţională a statuat că "decizia de constatare a neconstituţionalităţii unei dispoziţii dintr-un act normativ face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor" în timp ce norma constatată constituţională într-o anumită interpretare continuă să se aplice în această interpretare.

În consecinţă, instanţa a reţinut în cauză că Decizia nr. 405/2016 pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-a statuat că "admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", nu poate fi încadrată în motivele de contestaţie la executare şi nici nu are semnificaţia unei legi de dezincriminare în sensul art. 595 alin. (1) C. proc. pen.

În acest sens, s-a reţinut că însăşi Curtea Constituţională a statuat asupra efectelor deciziilor de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016), în sensul delimitării aplicabilităţii deciziilor după cum situaţiile juridice susceptibile de aplicare sunt anterioare ori posterioare datei la care decizia a devenit obligatorie.

Astfel, s-a arătat că "în ceea ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial - facta futura" aşadar, Curtea reţine că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, acele situaţii care au devenit facta praeterita " (paragraf 24 decizie).

Curtea Constituţională a reţinut " că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat " (paragraf 25 din Decizie).

"În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita" - Curtea reţine că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut" (paragraf 25 din Decizie).

Curtea Constituţională a reţinut şi că "în mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării deciziei prin care se constată neconstituţionalitate acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestora cauze", "Soluţia legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nunc (n.r. pentru viitor) ale deciziei de admitere a Curţii, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României" (paragraf 26 din Decizie).

În ceea ce priveşte incidenţa interpretării constituţionalităţii unei norme pentru cauzele definitiv soluţionate, Curtea a reţinut în considerentele deciziei citate (paragraf 27) că "pentru cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Curtea reţine că din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Curtea a constatat că incidenţa deciziei de admitere a instanţei de Contencios Constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc (pentru trecut) actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive" (paragraf 27 din Decizie).

Faţă de aceste considerente, instanţa a reţinut că Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, fiind o decizie prin care norma penală a fost declarată constituţională in interpretarea dată în controlul constituţionalităţii, nu a produs efectul abrogării normei de incriminare a infracţiunii de abuz în serviciu.

În interpretarea deciziei Curţii Constituţionale anterior menţionată, se poate observa că este vorba despre o soluţie care are autoritate de lucru judecat, respectiv facta praeterita, în interpretarea dată de Curte (precitată în paragraful anterior), dispoziţiile de incriminare în baza cărora s-a dispus condamnarea contestatorului au beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate pe toată durata desfăşurării procesului penal, finalizat cu pronunţarea sentinţei penale.

S-a arătat că aceiaşi interpretare a fost dată şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 422/RC din 18 octombrie 2016.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat contestaţie condamnatul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 10 mai 2017.

În susţinerea contestaţiei, prin motivele scrise depuse la dosar la data de 12 iunie 2017, s-a susţinut că Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 405/2016, astfel cum a fost reconfirmată prin decizia Curţii Constituţionale a României din 06.06.2017, nu este o simplă decizie interpretativă, ci are ca efect direct dezincriminarea parţială a abuzului în serviciu, fiind aplicabile, aşadar, prevederile art. 4 C. pen. şi art. 3 din Legea nr. 187/2012. S-a arătat că declararea unui text de incriminare ca fiind neconstituţional atrage dezincriminarea faptelor comise anterior deciziei Curţii Constituţionale (făcându-se referire la practica judiciară - deciziile penale nr. 363/2015 şi nr. 330/A/2015, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi la Decizia nr. 265/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar şi la doctrină - I. Pascu, A. S. Uzlau, G.H. Muscala - Drept Penal - partea generală - Ed. 4, Ed. Hamangiu Bucureşti 2016, pag. 64; F. Streteanu, D. Nitu -Drept penal-partea generală, Vol. I Ed. Universul Juridic-Bucureşti 2014, pag. 114).

S-a mai susţinut că cele trei cerinţe legale suplimentare cumulative privind elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu rezultă din paragrafele 50-70 din Decizia nr. 405/2016 care se referă la standardul obiectiv de îndeplinire a actului şi prevederea exclusiv prin lege a atribuţiilor de serviciu ce ocazionează îndeplinirea sau neîndeplinirea actului de către funcţionarul public.

În cazul său, petentul a învederat că actele de serviciu incriminate ca infracţiuni de abuz în serviciu refera doar la încălcări ale unor dispoziţii legale speciale [art. 20, 26, 31, 33, 47 şi 51 din Legea nr. 7/1997] fără a se observa ca procedura si conţinutul actelor de serviciu îndeplinite cu încălcarea legii speciale amintite sunt reglementate prin dispoziţii infralegale.

În concluzie, s-a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţa pentru examinarea temeiniciei cererii, iar, în subsidiar, admiterea contestaţiei la executare, astfel cum a fost formulată şi motivata în faţa primei instanţe.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Preliminar, se impun anumite precizări în raport de temeiul de drept al soluţiei pronunţată de prima instanţă.

În cauză, petentul A. a formulat o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 595 alin. (1) C. proc. pen., prin care a solicitat instanţei de executare să constate că fapta, încadrată în dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., pentru care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 96/2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în Dosarul nr. x/54/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 89 din 10 martie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost dezincriminată ca urmare a Deciziei nr. 405 din 15.06.2016 a Curţii Constituţionale.

Ulterior, pentru termenul din data de 28.03.2017, apărarea acestuia a depus concluzii scrise, susţinând şi un temei de drept subsidiar, respectiv art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., aducând, în susţinerea contestaţiei la executare, aceleaşi argumente legate de efectele deciziei Curţii Constituţionale asupra dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prima instanţă, deşi a analizat admisibilitatea cererii din perspectiva ambelor temeiuri de drept invocate, în dispozitivul hotărârii, s-a referit în mod expres doar la dispoziţiile art. 598 lit. d) C. proc. pen.

Nu această împrejurare atrage soluţia ce va fi pronunţată, întrucât, astfel cum s-a menţionat anterior, Curtea de Apel Craiova a analizat cererea condamnatului şi prin prisma dispoziţiilor art. 595 C. proc. pen., însă precizarea se impunea în raport de modul de redactare a dispozitivului.

În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii petentului condamnat, ipoteza în discuţie vizează situaţia în care Decizia Curţii Constituţionale nr. 450 din 15 iunie 2016 a intervenit după soluţionarea definitivă a cauzei.

Potrivit art. 595 C. proc. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din C. pen.

Înalta Curte constată că, după publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 450 din 15 iunie 2016, nici Parlamentul şi nici Guvernul nu au intervenit în intervalul de timp prevăzut de dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie pentru aducerea textelor art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. în limitele Legii fundamentale, astfel cum acestea au fost stabilite de către instanţa de contencios constituţional.

Ca atare, chestiunea ce se ridică în continuare este aceea de a stabili, pornind de la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, dacă această situaţie poate fi circumscrisă noţiunii de " lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea".

Problema efectelor deciziilor Curţii Constituţionale atunci când acestea vizează norma de incriminare a primit deja o rezolvare obligatorie prin Deciziile nr. 18 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 18 noiembrie 2016 şi nr. 6/2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 284 din 24.04.2017 ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Prin cea din urmă hotărâre s-a stabilit că "fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale intră sub incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, fiind dezincriminată, indiferent de data îndeplinirii actului ori a participării la luarea deciziei şi indiferent de data raporturilor comerciale", iar în considerente, care au aceeaşi forţă obligatorie ca şi cea ataşată dispozitivului, s-au statuat următoarele:

"Sub aspectul efectelor deciziei Curţii Constituţionale, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţia României, republicată, dispoziţiile din legile în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

În privinţa efectelor unei decizii a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unei norme de incriminare, în considerentele Deciziei nr. 18 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 18 noiembrie 2016, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut că "dezincriminarea faptei prevăzute în art. 6 din Legea nr. 241/2005 ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 363 din 7 mai 2015 exclude existenţa concordanţei dintre fapta concretă şi modelul descris de legiuitor în norma de incriminare cuprinsă în art. 2801 din Legea nr. 31/1990.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reaminteşte prevederile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, potrivit cărora efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate sunt echivalente abrogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării acestuia. Pe cale de consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 4 din C. pen., în situaţia în care fapta anterioară nu este incriminată, nu poate subzista scopul sustragerii de la urmărirea penală, întrucât nu se poate efectua urmărirea penală a unei fapte neincriminate. Asemănător, nici atunci când fapta anterioară a fost dezincriminată, trăsătura tipicităţii nu este întrunită indiferent dacă dezincriminarea a operat ca efect al abrogării normei sau ca efect al admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate şi al constatării neconstituţionalităţii normei."

Constatarea neconstituţionalităţii unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituţionalităţii unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norma de incriminare care determină existenţa unor variante de incriminare). În această ipoteză, constatarea neconstituţionalităţii are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanţei de contencios constituţional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare.

Rezultă, aşadar, că neconstituţionalitatea sintagmei "raporturi comerciale" din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din C. pen., constatată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015, are ca efect restrângerea conduitelor incriminate prin textul de lege menţionat, cu consecinţa excluderii din sfera ilicitului penal a variantei normative constând în "fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale"

(…) cu referire la legea penală de dezincriminare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reţine că potrivit art. 4 teza I din C. pen., legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, iar în temeiul prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., cu modificările ulterioare, dispoziţiile art. 4 din C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.

Totodată, Înalta Curte reaminteşte că dezincriminarea operează retroactiv, indiferent de data săvârşirii faptei, atât în cazul în care priveşte toate variantele de incriminare, cât şi în cazul în care priveşte o anumită variantă de incriminare. Prin urmare, în ipoteza în care o variantă este dezincriminată, ca efect al unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii, dezincriminarea operează retroactiv indiferent dacă fapta a fost săvârşită în varianta respectivă sub imperiul C. pen. anterior sau sub imperiul Noului C. pen."

S-a susţinut de către Ministerul Public, cu ocazia dezbaterilor, că statuările în drept din această hotărâre nu ar fi incidente în cauză, întrucât Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 este o decizie interpretativă, spre deosebire de Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea sintagmei raporturi comerciale. Un punct de vedere similar l-a îmbrăţişat şi instanţa de fond, care, deşi nu a avut în vedere deciziile completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a reţinut ca prim impediment de inadmisibilitate a procedurii prev. de art. 595 C. proc. pen. faptul că ne aflăm în prezenţa unei decizii interpretative.

Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 08.07.2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

În esenţă, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acţiunile sau omisiunile prin care se săvârşeşte infracţiunea (paragraf 60), că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), întrucât sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată (paragraf 57) şi a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului (paragraful 60).

În cuprinsul aceleiaşi hotărâri, în paragraful nr. 88 Curtea Constituţională a făcut referire expresă la faptul că "dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. (…) au fost reconfigurate prin prezenta decizie".

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituţie nu disting în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, toate, în întregul lor, fiind general obligatorii. Decizia de admitere a sesizării de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes, determinând obligaţia legiuitorului, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale. Termenul în care trebuie îndeplinită obligaţia constituţională este de 45 de zile, consecinţa nerespectării sale fiind încetarea efectelor juridice a dispoziţiilor din legile sau ordonanţele constatate ca fiind neconstituţionale. În cazul deciziilor de interpretare, în lipsa intervenţiei legiuitorului, textul este păstrat în fondul activ al legislaţiei dar în forma stabilită de Curtea Constituţională.

Ca atare, chiar dacă nici Parlamentul şi nici Guvernul nu au intervenit pentru modificarea legii, în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi a art. 297 alin. (1) din C. pen. în forma anterioară Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 şi-au încetat efectele, textele continuând să subziste în sensul stabilit de Curtea Constituţională ca fiind în acord cu prevederile Legii fundamentale.

Reconfigurarea, la care se referă Curte Constituţională chiar în conţinutul deciziei (pararagraf 88), vizează restrângerea sferei de incidenţă a infracţiunii în limite constituţionale, respectiv numai la încălcările atribuţiilor de serviciu stabilite expres prin legislaţia primară.

Astfel, dacă anterior Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, formularea largă a textului permitea includerea în elementul material al laturii obiective a infracţiunii a oricărei încălcări a atribuţiilor de serviciu, indiferent dacă acestea erau prevăzute în legi, ordonanţe, hotărâri ale guvernului, fişă a postului, dispoziţii, etc., ulterior acestei hotărâri, o acţiune sau inacţiune dobândeşte semnificaţie penală doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei dispoziţii exprese dintr-o lege sau ordonanţă a Guvernului. Orice încălcări ale atribuţiilor de serviciu care nu îşi au izvorul într-o dispoziţie din legislaţia primară, se situează în afara ilicitului penal.

Ca atare, Înalta Curte constată că Ministerul Public face o distincţie total artificială între efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015 (avută în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală) prin care s-a constatat că sintagma "raporturi comerciale" din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională şi cele ale Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

În ambele situaţii se produc aceleaşi efecte şi acestea sunt prevăzute de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală. În lipsa intervenţiei legiuitorului, a operat direct, în baza dispoziţiilor constituţionale, o restrângere a sferei de incriminare: în cazul conflictului de interese, prin eliminarea sintagmei "raporturi comerciale" din conţinutul elementului material al laturii obiective a infracţiunii, iar în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, prin eliminarea oricăror alte încălcări ale atribuţiilor de serviciu care nu îşi găsesc reglementarea în legislaţia primară.

De aceea, Înalta Curte constată că statuările în drept din expozitivul Deciziei nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sunt pe deplin incidente în prezenta cauză.

Ca atare, reluând considerentele deciziei anterior menţionate, Înalta Curte reţine că, prin neintervenţia legiuitorului în termenul stabilit de dispoziţiile Legii fundamentale, efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate sunt echivalente abrogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării, dezincriminare care poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare vizate de decizia instanţei de contencios constituţional.

În cauză, varianta de incriminare vizată prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, şi care în prezent şi-a încetat efectele, este aceea a încălcării atribuţiilor de serviciu care îşi găsesc reglementarea doar în legislaţia secundară.

Această situaţie a fost asimilată de Înalta Curte, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu apariţia unei legi de dezincriminare, noua dispoziţie legală fiind reprezentată de forma actuală a textului a cărei modificare a operat direct, la expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie.

Ca atare, în aceste circumstanţe, devin pe deplin incidente prevederile art. 4 din C. pen. şi ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, potrivit cărora "dispoziţiile art. 4 din C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii", iar mijlocul procedural prin care se dă eficienţă dispoziţiilor anterior menţionate este cel prevăzut de art. 595 C. proc. pen.

În fine, o ultimă discuţie se impune în raport de susţinerile primei instanţe care a apreciat că nu ar putea da curs solicitării petentului condamnat întrucât, astfel cum s-a statuat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. x din 3 martie 2016, decizia de constatare a neconstituţionalităţii nu se aplică în privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita şi că decizia de admitere nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut.

Înalta Curte constată că în considerentele Deciziei nr. 126 din 3 martie 2016, nu este antamată situaţia particulară în care hotărârea instanţei de contencios constituţional vizează chiar norma de incriminare, ci, această chestiune este abordată doar în opinia concurentă, care nu este obligatorie. Mai mult, formularea acesteia conduce la concluzia că argumentele prezentate nu au fost îmbrăţişate de opinia majoritară. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că nu decizia Curţii Constituţionale este cea care retroactivează.

Astfel cum s-a arătat anterior, în lipsa intervenţiei legiuitorului, decizia Curţii Constituţionale, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, produce efecte asupra normei de incriminare, în sensul că viciul de neconstituţionalitate este exclus din text, iar acesta rămâne în vigoare în forma stabilită prin decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate.

În cazul Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, aceasta a reconfigurat infracţiunea de abuz în serviciu, prin restrângerea sferei de incriminare, lăsând în afara protecţiei penale încălcările atribuţiilor de serviciu care nu îşi au izvorul într-o dispoziţie din legislaţia primară.

În continuare, Înalta Curte reţine că legea, dând expresie principiului prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, este cea care stabileşte faptul că scoaterea unui anumit comportament în afara ilicitului penal produce efecte retroactive (dispoziţiile art. 12 din C. pen. anterior privind retroactivitatea legii de dezincriminarea reprezintă o consacrare a principiului constituţional potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile" - Decizia Curţii Constituţionale nr. 834 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 727 din 26.10.2007). În acest sens sunt dispoziţiile art. 4 C. pen. în vigoare care prevăd că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă; în acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Concluzionând, instanţa de judecată analizează doar efectele deciziei Curţii Constituţionale asupra normei de incriminare, iar ulterior, rezultatul acestei verificări este valorificat în condiţiile stabilite de lege.

În consecinţă, nu decizia Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, ci ea produce efecte general obligatorii şi pentru viitor asupra normei penale; în situaţia particulară în care aducerea acesteia în concordanţă cu Legea fundamentală conduce la o restrângere a sferei de incriminare, prin voinţa legiuitorului ce are la bază principii de rang constituţional, dispoziţia legală astfel modificată se aplică retroactiv.

În raport de toate considerentele anterioare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că mijlocul procedural care permite analiza cererii petentului, a cărui hotărâre de condamnare a rămas definitivă anterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, este cel prevăzut de dispoziţiile art. 595 C. proc. pen. rap. la art. 4 C. pen. Aceasta soluţie este consacrată, de altfel, şi în jurisprudenţa instanţei supreme ulterioară Deciziei nr. 6 din 28 februarie 2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Astfel, prin Decizia nr. 110/A din 4 aprilie 2017, Înalta Curte a arătat că "după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, contestaţia întemeiată pe dispoziţiile art. 595 C. proc. pen. constituie un mijloc procesual prin care poate fi invocată dezincriminarea, ca efect al unei decizii a Curţii Constituţionale de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate privind norma de incriminare. În consecinţă, incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016 - în sensul verificării existenţei ori a inexistenţei încălcării unei legi, ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă - poate fi examinată în procedura reglementată în dispoziţiile art. 595 C. proc. pen. "În acelaşi sens este şi Decizia nr. 179/RC din 26 aprilie 2017 a I.C.C.J., secţia penală, care recunoaşte posibilitatea cenzurării unei atare cereri pe calea recursului în casaţie, în baza dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cu respectarea condiţiilor privind termenul de exercitare a căii extraordinare de atac.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va admite contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 77 din 29 martie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/54/2017.

V-a desfiinţa în totalitate sentinţa mai sus-menţionată şi, având în vedere soluţia de inadmisibilitate pronunţată de prima instanţă, va trimite cauza spre rejudecarea contestaţiei formulată de condamnatul A. Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Deşi prin O.U.G nr. 18/2016 prevederile art. 4251 alin. (7) C. proc. pen. nu au fost modificate similar cu cele care vizează soluţiile la judecata în apel şi care, în art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., reglementează, ca şi caz de trimitere spre rejudecare, situaţia nepronunţării asupra fondului, Înalta Curte apreciază că o asemenea omisiune a legiuitorului nu poate atrage obligaţia instanţei de contestaţie să soluţioneze cauza pentru prima dată în calea de atac, întrucât aceasta ar conduce implicit la eludarea dublului grad de jurisdicţie instituit prin dispoziţiile art. 597 alin. (7) C. proc. pen.

Conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 77 din 29 martie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/54/2017.

Desfiinţează în totalitate sentinţa mai sus-menţionată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, spre rejudecarea contestaţiei formulată de condamnatul A. în temeiul art. 595 C. proc. pen.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 13 iunie 2017.