Compensation for expropriated property: application of general civil law versus special restitution statutes following demolition of a court-ordered restitution subject

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată ia 17 septembrie 2009. pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi primarul general al Municipiului Bucureşti solicitând a se constata că în temeiul Legii nr. 10/2001 are calitatea de persoană îndreptăţită Ia măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 793,77 mp, situat în Bucureşti, sector 1 şi construcţia demolată, motiv pentru care s-a susţinut că se impune acordarea echivalentului bănesc al acestora ca măsură reparatorie în condiţiile legii speciale.

În subsidiar, reclamantul a solicitat stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul din litigiu şi a se înainta autorităţii competente, propunerea de acordare a despăgubirilor băneşti cuvenite, potrivit legii speciale.

În susţinerea acţiunii, reclamantul a arătat că, urmare a notificării depusă de defuncta sa soţie B., în condiţiile art. 21 şi urmat, din Legea nr. 10/2001, a continuat, în calitate de unic moştenitor demersurile acesteia în vederea restituirii în natură a imobilului situat în Bucureşti.

Prin dispoziţia nr. 1707/2003 emisă de primarul general cererea de acordare a măsurilor reparatorii a fost respinsă, motiv pentru care această dispoziţie a fost contestată în instanţă, iar prin sentinţa civilă nr. 176 din 4.03.2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost anulată dispoziţia şi obligat primarul general al Municipiului Bucureşti să emită o nouă dispoziţie în sensul acordării măsurilor reparatorii prin restituirea în natură a imobilului sus-menţionat.

Ca urmare, a fost emisă Dispoziţia nr. 9285/2007 de primarul general al Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului-teren şi construcţie, situat în Bucureşti, sector 1. Ulterior, prin adresa nr. x din 25.01.2008 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti s-a comunicat reclamantului că nu pot fi duse Ia îndeplinire dispoziţiile sentinţei civile nr. 176/2005 şi nici măsurile stabilite de primarul general prin dispoziţia nr. 9285/2007, întrucât terenul este afectat de "Pasaj denivelat superior Basarab", iar construcţia a fost demolată de antreprenorul general.

În acest context reclamantul a acţionat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti şi primarul general ai municipiului Bucureşti solicitând despăgubiri pentru exproprierea imobilului pentru utilitate publică, demers judiciar respins prin sentinţa civilă nr. 316 din 9.03.2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În susţinerea acţiunii reclamantul a mai arătat că. deşi este beneficiarul sentinţei civile nr. 176/2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, obligaţia impusă nu poate fi executată, situaţie în care unica modalitate de acordare a măsurilor reparatorii este aceea a echivalentului bănesc.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 21 şi urmat, din Legea nr. 10/2001, art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe parcursul litigiului, întrucât reclamantul A. a decedat au fost introduse în cauză, în calitate de moştenitoare D., E., F. şi H.

Prin sentinţa civilă nr. 569 din 21.04.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, acţiunea a fost respinsă.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantele D., E., F. şi H., iar prin Decizia civilă nr. 730/A din 03.12.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost admis apelul declarat de acestea dispunându-se anularea în tot a sentinţei civile nr. 569 din 21.04.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu reţinerea cauzei pentru evocarea fondului.

Instanţa de apel a reţinut ca prioritar motivul de nulitate a sentinţei atacate, invocat prin motivele de apel, referitor la împrejurarea că instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor calificarea juridică a acţiunii sub aspectul respectării dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., coroborat cu art. 84 C. proc. civ., constatându-se că încălcarea principiului rolului activ al judecătorului a produs apelantelor-reclamante o vătămare procesuală constând în încălcarea dreptului de acces la justiţie prevăzut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care instanţa de apei a anulat în tot procedura urmată şi a reţinut pricina spre rejudecare în fond, statuând că în cauză a fost formulată o acţiune în pretenţii (în despăgubiri) pentru imposibilitatea obiectivă de predare în natură a unui imobil individualizat în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Prin Decizia civilă nr. 815/A din 21.01.2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, urmare a evocării fondului pricinii a fost admisă acţiunea formulată de reclamantele D., E. F. şt H., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Genera! al municipiului Bucureşti şi Primarul General al Municipiului Bucureşti Fiind obligaţi pârâţii să plătească reclamantelor suma de 2.062.205 RON reprezentând contravaloarea imobilului a cărui restituire în natură s-a dispus prin sentinţa civilă nr. 176 din 4.03.2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă, respectiv "teren în suprafaţă de 793,77 mp, şi construcţiile existente" situat în Bucureşti, sector 1, ca urmare a imposibilităţii obiective de executare silită a respectivei hotărâri şi s-a dispus omologarea raportului de expertiză întocmit de expert I.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că prin dispoziţia nr. 1707 din 05.11.2003 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti a fost respinsă notificarea formulată de B. privind imobilul situat în sector 6, că în urma contestaţiei formulate, dispoziţia a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 176 din 04.03.2005.

Pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă prin Decizia nr. 20 din 27.01.2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi irevocabilă prin nerecurare, fiind obligată Primăria Municipiului Bucureşti prin primarul general să emită o nouă dispoziţie de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1 compus din teren în suprafaţă de 793, 77 mp şi construcţie, cu excepţia a două apartamente înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/2005.

La data de 06.07.2006, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a emis Hotărârea nr. 160, prin care a fost declarată de utilitate publică locală zona cuprinsă între Bd. Nicolae Titulescu - Şos. Orhideelor - Intersecţia Calea Rahovei - Calea Ciuleşti - Şos. Grozăveşti, în condiţiile art. 10 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Din tabelul cu proprietăţile afectate de expropriere întocmit de Comisia de cercetare prealabilă constituită în baza Dispoziţiei primarului general nr. 730 din 01.05.2006 rezultă că imobilul situat în Calea x figurează la poz. 63 printre imobilele supuse exproprierii.

De asemenea din procesul-verbal nr. 16 din x din 08.06.2006 întocmit de Comisia pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publice de interes local "Pasaj rutier denivelat, superior - Basarab - sector 1-6" rezultă că imobilul cu privire la care s-a dispus restituirea în natură prin sentinţa civilă nr. 176 din 04.03.2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, figurează la poziţia 19 printre imobilele supuse exproprierii.

În executarea hotărârii judecătoreşti de restituire în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 793,77 mp şi construcţiile existente, respectiv a sentinţei civile nr. 176 din 04.03.2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Primăria Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia nr. 9285 din 13 12.2007 prin care a fost revocată dispoziţia nr. 1707/2003 şi s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 793,77 mp şi construcţie (cu excepţia apartamentelor înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/2005).

Astfel prin dispoziţia nr. 9286 din 13.12.2007 Primăria Municipiului Bucureşti a respins notificarea privind restituirea în natură a apartamentelor solicitate de C. (decedată), prin moştenitor A., ce au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, pentru acestea propunându-se măsuri reparatorii în echivalent.

Potrivit adresei nr. x din 22.01. 2008 emisă de S.C. J. S.R.L., înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 1713 din 22.01.2008, pentru apartamentele vândute de Statul Român în baza Legii nr. 112/1995 situate în Calea x colţ cu str. x au fost încheiate acte translative de proprietate fiind acordate despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994.

În schimb, pentru imobilul restituit în natură în proprietatea autorului reclamantelor prin sentinţa civilă nr. 176 din 04.03.2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, autorităţile cu atribuţii în aplicarea Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică au stabilit faptul că nu pot fi acordate despăgubiri, întrucât terenul în litigiu se afla la data declarării utilităţii publice, respectiv la 06.07.2006, în proprietatea Municipiului Bucureşti, iar construcţia a fost demolată de către antreprenorul general al obiectivului de interes local "Pasaj denivelat superior Basarab", în baza Hotărârii nr. 160 din 06.07.2006 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Acţiunea formulată de autoarea reclamantelor în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti şi Consiliul Generat al Municipiului Bucureşti, prin care aceasta a solicitat obligarea pârâţilor la plata unei juste despăgubiri pentru imobilul expropriat a fost respinsă ca inadmisibilă prin sentinţa civilă nr. 316 din 09.03.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă pe considerentul că prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 160/2006 s-a dispus numai asupra utilităţii publice a lucrării de interes local "Pasaj denivelat superior Basarab", nu şi asupra exproprierii propriu zise a imobilului situat în sector 1.

Prin urmare, s-a reţinut că întrucât nu s-a dispus exproprierea imobilului, cererea de stabilire a despăgubirilor acţiunea este inadmisibilă.

În apel reclamantele au depus la dosar Raportul de specialitate privind înaintarea către Guvernul României a solicitării de emitere a unei hotărâri de guvern referitoare Ia procedura de expropriere pentru imobilele neexpropriate în vederea continuării şi finalizării lucrării de interes public local "Pasaj rutier denivelat superior Basarab".

Astfel, s-a reţinut că din expunerea de motive întocmită de Primăria Municipiului Bucureşti, din Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 50 din 24.02.2009 şi din Ordonanţa de Urgenţă nr. 12/2009 privind declanşarea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de interes local "Pasaj denivelat superior Basarab ", publicată în Monitorul Oficial nr. 143 din 09.03.2009 rezultă că imobilul în litigiu, situat în sector 1, nu face parte din imobilele rămase de expropriat în vederea continuării şi finalizării lucrării de interes public local "Pasaj rutier denivelat superior Basarab".

Prin Decizia de desfiinţare intermediară nr. 730/A din 03.12.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, instanţa de apel a calificat acţiunea reclamanţilor ca fiind o acţiune în pretenţii pentru imposibilitatea obiectivă de predare a unui bun imobil ce a fost determinat prin dispozitivul sentinţei civile nr. 176 din 04.03.2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantele se află în faza de executare a unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile prin care s-a dispus în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, obligarea entităţii investite cu soluţionarea notificării, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, ia restituirea în natură a imobilului în litigiu, compus din teren în suprafaţă de 793,77 mp şi construcţia existentă pe terenul respectiv. S-a apreciat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece dispoziţia nr. 9285/2007 a Primăriei Municipiului Bucureşti nu a fost emisă în temeiul art. 25 din Legea 10/2001, ci reprezintă un act administrativ prin care s-a pus în executare o hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel că, după rămânerea irevocabilă a sentinţei civile nr. 176 din 4.03.2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a lV-a civilă, urmată de punerea în executare a acesteia prin emiterea dispoziţiei nr. 9285/2007, procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 s-a finalizat.

Instanţa de apel a constatat că obstacolele pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti prin care a fost soluţionată în mod irevocabil notificarea reclamantei nu pot fi analizate în acţiunea de faţă, reţinând însă că prin respingerea acţiunii se încalcă dreptul reclamanţilor la executarea hotărârii judecătoreşti, componentă a dreptului de acces la justiţie garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte dreptul reclamantelor la executarea sentinţei civile nr. 176/2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a reţinut că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantelor, recunoscut prin sentinţa sus enunţată este similară unei privări de proprietate în condiţiile în care prerogativele dreptului lor de proprietate au fost suprimate, întrucât imobilul în litigiu a fost declarat de utilitate publică de interes local pentru realizarea lucrării "Pasaj denivelat superior Basarab" prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 160/2006, imobilul fiind ulterior intabulat în proprietatea Municipiului Bucureşti, în calitate de expropriator.

Prin urmare, instanţa a asimilat situaţia din speţă unei exproprieri de facto, raţionament bazat pe jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Din expunerea situaţiei de fapt, în baza coroborării probelor administrate în cauză, s-a reţinut că reclamantele sunt titularele unui bun actual în accepţiunea ari. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, recunoscut prin sentinţa civilă nr. 176 din 04.03.2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a dispus restituirea în natură, în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în proprietatea autoarei reclamantelor, a imobilului compus din teren în suprafaţă de 793,77 mp şi construcţiile existente pe teren, situat în sector 1.

Ingerinţa a constat în dispoziţia autorităţii luată Ia data de 6 iulie 2006 în ce priveşte declararea utilităţii publice de interes local a imobilului reclamanţilor şi întabularea dreptului de proprietate asupra acestuia în favoarea Municipiului Bucureşti. în baza Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 160 din 06.07.2006, terenul a fost expropriat, însă nu de pe numele autoarei reclamantelor, ci ca teren proprietatea Municipiului Bucureşti, iar construcţiile existente pe acest teren au fost demolate. Prin urmare, s-a constatat că prin luarea acestei măsuri, reclamantele au fost lipsite de prerogativele dreptului lor de s proprietate, fiind private de dreptul de proprietate recunoscut prin sentinţa civilă nr. 176/2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

S-a mai reţinut că reclamantele au pretins despăgubiri m baza Legii nr. 33/1994, însă instanţa de judecată a constatat că nu este aplicabil acest act normativ, întrucât exproprierea nu a fost pornită.

S-a mai apreciat că în condiţiile în care pe cale jurisdicţională s-a stabilit că măsura litigioasă nu este prevăzută de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, iar procedura Legii nr. 10/2001 a fost epuizată la momentul rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 176/2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, urmată de punerea în executare formală prin Dispoziţia nr. 9285 din 13.12.2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, instanţa de apel a constatat că măsura dispusă prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 160/2006, în ce priveşte imobilul proprietatea reclamantelor, nu are o bază legală în dreptul intern.

Pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit de reclamante, instanţa de apei a obligat pârâţii la plata valorii de piaţă a imobilului stabilită prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert I., respectiv ia plata sumei de 2.062.205 RON, ca urmare a imposibilităţii obiective de executare silită a sentinţei civile nr. 176/2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Împotriva Deciziei nr. 815/A din21.10.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs pârâţii Consiliul General ai Municipiului Bucureşti şi primarul general al Municipiului Bucureşti, iar prin Decizia nr. 6302 din 17.10.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a directorului executiv a! Direcţiei Juridice din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, invocată de intimatele D., E. şi H. a admis recursul declarat de pârâţi fiind casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecarea fondului la Curtea de Apel Bucureşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că raportat la calificarea juridică dată acţiunii prin Decizia civilă nr. 730/A/210 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în privinţa căreia nu s-a exercitat recurs, instanţa de prim control judiciar nu a lămurit sub toate aspectele cadrul procesul din perspectiva examinării legitimităţii procesuale pasive a celor obligaţi în raportul juridic de drept material dedus judecăţii, context în raport de care instanţa ar fi avut obligaţia verificării admisibilităţii acţiunii raportat la existenţa unui "bun" în patrimoniul reclamantelor derivat atât din sentinţa civilă nr. 176/2005 a Tribunalului Bucureşti şi a Dispoziţiei nr. 9285/2007 a primarului general al Municipiului Bucureşti, cât şi a măsurilor dispuse prin Hotărârea nr. 160/2006 a Consiliului Generai al Municipiului Bucureşti, emisă în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, în privinţa imobilelor supuse exproprierii.

S-a apreciat că, deşi reclamantul are sarcina de a demonstra legitimitatea procesuală activă şi pasivă, în acelaşi timp şi instanţa de judecată are obligaţia de a verifica, din oficiu, cadrul procesual subiectiv determinat de prezenţa părţilor în proces. Or, instanţa de apei, încălcând obligaţia înscrisă în art. 129 C. proc. civ. nu a procedat la verificarea şi stabilirea calităţii procesuale pasive a pârâţilor, respectiv a debitorilor obligaţiei raportului juridic de drept material dedus judecăţii. şi nici dacă, în concret, între reclamanţi şi pârâţii chemaţi în judecată există sau nu un raport juridic determinat din care să rezulte pretinsa obligaţie de despăgubire.

Cum situaţia de fapt şi cadrul procesual nu au fost lămurite sub toate aspectele şi întrucât atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cât şi excepţia admisibilităţii acţiunii constituie excepţii de fond, de ordine publică, ce pot fi invocate oricând în cursul judecăţii, având o strânsă legătură cu exercitarea dreptului la acţiune, instanţa de recurs a constatat că nu sunt conturate toate elementele necesare pentru a proceda Ia exercitarea controlului legalităţii deciziei atacate, respectiv la verificarea aplicării şi interpretării corecte a legii în scopul de a statua asupra fondului pricinii, context în care s-a constatat incidenţa prevederilor art. 314 C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., raportai ta art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu aplicarea art. 314 C. proc. civ. a fost admis recursul declarat de pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi primarul general al Municipiului Bucureşti casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru a proceda în sensul verificărilor indicate.

S-a statuat că instanţa de apel în rejudecare va avea în vedere şi aspectele de drept statuate prin Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi dispoziţiile consacrate în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Astfel, în rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2/2011*, iar prin Decizia civilă nr. 460/A din 9.11.2014, astfel cum aceasta a fost rectificată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 19.02.2016, instanţa de apel în evocarea fondului a admis în parte acţiunea fund obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general la plata sumei de 1.811.590 RON reprezentând contravaloarea imobilului a cărui restituire s-a dispus prin sentinţa civilă nr. 176 din 04.03.2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca urmare a imposibilităţii obiective de executare a respectivei hotărâri judecătoreşti.

A fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru lipsa capacităţii de folosinţă. A fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Situaţia de fapt reţinută în evocarea fondului, prin decizia casată, nu a fost contestată în recurs, iar probatoriile administrate susţin împrejurările faptice reţinute anterior. Astfel, autorul reclamantelor a fost beneficiarul dispoziţiei nr. 9285/2007, emisă de primarul general al Municipiului Bucureşti în executarea sentinţei civile nr. 176/2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă, prin care s-a dispus, în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sectorul 1, compus din teren în suprafaţă de 793,77 mp şi construcţiile existente, cu excepţia apartamentelor înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.

Această dispoziţie nu a fost pusă în executare de emitent deoarece imobilul a fost inclus pe lista imobilelor ce urmau a fi supuse exproprierii pentru realizarea obiectivului "Pasaj rutier denivelat, superior - Basarab - sector 1-6", zona în care imobilul s-a aflat fiind declarată de utilitate publică la data de 06.07.2006 prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 160/2006, conform art. 110 din Legea nr. 33/1994.

Demersul judiciar al autorului reclamantelor prin care a solicitat aplicarea prevederilor Legii nr. 33/1994,în sensul acordării despăgubirilor pentru imobilul său a fost respins ca inadmisibil prin sentinţa civilă nr. 316/2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, reţinându-se că Ia acel moment încă nu se demarase procedura legală de expropriere, ci avusese loc doar declararea zonei de utilitate publică, în raport de aceste împrejurări s-a constatat că prevederile Legii nr. 10/2001, art. 26 alin. (3) nu sunt aplicabile cauzei, întrucât procedura administrativă reglementată de acest act normativ s-a epuizat anterior sesizării instanţei în favoarea autorului reclamantelor prin emiterea unei dispoziţii de restituire în natură de către primarul general. S-a apreciat că nici dispoziţiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII nu sunt aplicabile speţei, deoarece acestea se referă la situaţia când, în cursul procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001 se constată că imobilul nu poate fi restituit în natură şi se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Aşa este cazul pentru partea din imobil ce fusese înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru care a fost emisa dispoziţia nr. 9286/2007 de către primarul general, care însă nu face obiectul cauzei de faţă, şi în privinţa căreia erau aplicabile prevederile Legii nr. 247/2005 privind procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. Or, în cauză nu s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, ci restituirea în natură a imobilului.

Prin prisma acestei constatări s-a reţinut că nu sunt relevante în cauză nici chestiunile dezlegate prin Decizia nr. 27/2015, dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (prin care s-a statuat că "(1) în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicita obligarea statului român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă. (2) Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul Vil al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. (01) din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile") întrucât autorul reclamantelor nu se încadra în prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pentru partea de imobil ce a fost restituită în natură şi nici nu solicită plata de despăgubiri de la Statul Român pentru un imobil în privinţa căruia s-au prevăzut măsuri reparatorii prin echivalent în Titlul Vii al Legii nr. 247/2005.

Dimpotrivă, autorul reclamantelor a obţinut titlul de proprietate asupra imobilului, respectiv dispoziţia de restituire în natură în anul 2007, iar concomitent municipalitatea a demolat imobilul în cadru! unei proceduri de expropriere desfăşurată, deşi pentru imobilul în discuţie nu s-a acordat despăgubirea prealabilă şi prevăzută de lege motivat de faptul că la data declarării zonei de utilitate publică în anul 2006, imobilul figura ca fiind proprietatea municipalităţii.

Or, în aceste condiţii, reclamantele se găsesc în situaţia în care obligaţia pârâtului Municipiul Bucureşti, de predare a bunului imobil rezultată din sentinţa civilă nr. 176/2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă, şi respectiv din dispoziţia nr. 9285/2007, nu poate fi dusă la îndeplinire în ce priveşte restituirea în natură întrucât imobilul clădire nu mai există, iar terenul a fost afectat lucrărilor de utilitate publică mai sus amintite.

Prin urmare, instanţa de apel în rejudecare a reţinut că entitatea care era obligată a preda bunul, respectiv municipalitatea, este ţinută şi la despăgubirea creditorului cu valoarea bunului imposibil de predat, constatându-se că acest, pârât justifică legitimare procesuală pasivă în cauza pendinte.

În privinţa Consiliului General al Municipiului Bucureşti s-a invocat prin recursul declarat împotriva Deciziei nr. 815/A/2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, excepţia lipsei capacităţii de folosinţă, iar Înalta Curte a lăsat nesoluţionată această chestiune, stabilind obligaţia instanţei de rejudecare de a evalua calitatea şi capacitatea procesuală a pârâţilor.

Prin întâmpinarea depusă la dosar în rejudecare, s-a invocat din nou excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Astfel, instanţa de apel, faţă de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală a constatat că acest pârât nu are personalitate juridică şi, în consecinţă, nu stă în judecată ca pârât, neavând capacitate de folosinţă în sens procesual, în condiţiile prevăzute de art. 41 alin. (1) C. proc. civ.

Constatând că acţiunea autorităţilor de a lipsi reclamantele de posesia şi proprietatea bunului lor (recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă şi apoi prin chiar actul autorităţii deţinătoare), tară o despăgubire, constituie o ingerinţă în dreptul lor fundamentai recunoscut de art. 44 din Constituţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţa de apel a reţinut că reclamantele sunt îndreptăţite la o indemnizare echivalentă cu valoarea bunului de care au fost lipsite.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâţii iar, prin Decizia civilă nr. 1033 din 12.05.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, au fost admise ambele recursuri, casată decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, pentru următoarele considerente:

S-a constatat ca prin dispoziţia nr. 1707 din 05.11.2003, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti a fost respinsă notificarea formulată de B., în temeiul Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 6.

Dispoziţia a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 176 din 04.03.2005, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă prin Decizia nr. 20 din 27.01.2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin nerecurare, fiind obligată Primăria Municipiului Bucureşti prin primarul general, să emită o noua dispoziţie de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 793,77 mp şi construcţie, cu excepţia a două apartamente ce fuseseră înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/2005.

Prin Hotărârea nr. 160 din 06.07.2006, Consiliul Genera! ai Municipiului Bucureşti a declarat de utilitate publică locală zona cuprinsă între Bd. Nicolae Titulescu - Şos. Orhideelor - Intersecţia Calea Rahovei - Calea Giuleşti - Şos. Grozăveşti.

În executarea hotărârii judecătoreşti de restituire în natură a imobilului, sentinţa civilă nr. 176 din 04.03,2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Primăria Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia nr. 9285 din 13.12.2007 prin care a revocat dispoziţia nr. 1707 din 05.11.2003, dispunându-se restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 793,77 mp şi construcţie, cu excepţia apartamentelor înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/2005, pentru aceste apartamente propunându-se autorului reclamantelor măsuri reparatorii în echivalent. S-a constatat că prin Decizia civilă nr. 730/A din 03.12.2010, pronunţată în primul ciclu procesual, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a calificat acţiunea de faţă ca fiind o acţiune în pretenţii pentru imposibilitatea obiectivă de predare a unui bun imobil precis determinat prin dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile, întemeiată pe prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Decizia nr. 6302 din 17.10.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, admiţând recursul declarat de pârâţi împotriva Deciziei nr. 815/A din 21.10.2011 a Curţii de Apei Bucureşti, secţia a IV-a civilă a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, reţinând că nu a fost lămurit cadrul procesul sub aspectul legitimităţii procesuale pasive a celor obligaţi în raportul juridic de drept material dedus judecăţii, al admisibilităţii acţiunii raportat la existenţa unui "bun" în patrimoniul reclamanţilor derivat atât din sentinţa civilă nr. 176 din 04.03.2005 a Tribunalului Bucureşti şi dispoziţia nr. 9285 din 13.12.2007 a primarului general al Municipiului Bucureşti, cât şi a măsurilor dispuse prin Hotărârea nr. 160 din 06.07.2006 a Consiliul General al Municipiului Bucureşti emisă în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 33/1994 în privinţa imobilelor supuse exproprierii.

Rejudecând cauza, instanţa de apel a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece procedura administrativă reglementată de acest act normativ s-a epuizat anterior sesizării instanţei, şi nici dispoziţiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII, deoarece în cauză nu s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, ci restituirea în natură a imobilului, astfel încât nu sunt relevante pentru cauză nici chestiunile dezlegate de Înalta Curte prin Decizia nr. 27/2011 pronunţată în recurs în interesul legii.

În schimb, instanţa de apel a reţinut că, deşi autorul reclamantelor a obţinut titlul de proprietate asupra imobilului (dispoziţia de restituire în natură) în anul 2007, municipalitatea a demolat imobilul în cadrul unei proceduri de expropriere, tară ca pentru imobilul în discuţie să acorde despăgubirea prealabilă şi justă prevăzută de lege deoarece la data declarării zonei de utilitate publică, în anul 2006, imobilul figura ca fiind proprietatea municipalităţii. Prin urmare, a reţinut instanţa de apei. entitatea care era obligată a preda bunul, municipalitatea este ţinută şi ia despăgubirea creditorului cu valoarea bunului imposibil de predat în natură.

Verificând decizia recurată, instanţa de recurs a considerat că motivarea hotărârii instanţei de apel nu respectă prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage nelegalitatea deciziei, în raport de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. S-a constatat că din motivarea deciziei recurate, ar rezulta că instanţa de apel a plasat litigiul în domeniul executării indirecte (prin echivalent) a obligaţiilor, de vreme ce a reţinut că "entitatea care era obligată a preda bunul, municipalitatea, este ţinută şi la despăgubirea creditorului cu valoarea bunului imposibil de predat în natură".

Când menţionează "obligaţia de a preda bunul", drept obligaţie imposibil de executat din partea debitoarei, instanţa de apel pare a avea în vedere sentinţa civilă nr. 176 din 04.03.2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă ca izvor al acestei obligaţii, deşi respectiva hotărâre judecătorească stabileşte în sarcina debitorului Municipiul Bucureşti prin Primarul Generai obligaţia de a "emite o nouă dispoziţie prin care să dispună restituirea în natura a imobilului". Admiţând că instanţa de apel a considerat că această hotărâre stabileşte în sarcina debitorului o dublă obligaţie de a face, respectiv pe aceea de a emite o nouă dispoziţie în temeiul Legii nr. 10/2001, act normativ în temeiul căruia s-a desfăşurat acel litigiu, şi pe aceea de a preda imobilul identificat în dispozitivul hotărârii, şi că numai prima dintre aceste obligaţii a fost executată voluntar, prin emiterea dispoziţiei nr. 9285 din 13.12.2007. rezultă că imposibilitatea de executare menţionată în cuprinsul deciziei se raportează exclusiv la obligaţia de a preda bunul.

S-a reţinut că obligaţia de a preda bunul este, incontestabil, o obligaţie de a face şi, dacă instanţa de apel a avut în vedere drept izvor al acestei obligaţii sentinţa civilă nr. 176 din 04.03.2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rezultă ca obligaţia de predare stabilită în sarcina debitorului a vizat atât terenul în suprafaţă de 793,77 mp, situat în Bucureşti, sector 1, cât şi construcţiile existente, aşa cum rezultă din dispozitivul hotărârii menţionate. Imposibilitatea de executare reţinută de instanţa de apel drept cauză pentru admiterea cererii de executare indirectă a obligaţiei, a rezultat din demolarea construcţiei, respectiv din afectarea terenului unor lucrări de utilitate publică.

Înalta Curte prin decizia de casare a apreciat, pe de o parte, că deşi este necontestat că pieirea bunului este o cauză ce duce la imposibilitatea executării în natură a obligaţiei de predare a acestuia, urmând a se trece la executarea prin echivalent, în cauză, în ceea ce priveşte modalitatea de executare indirectă a obligaţiei, nu poate fi ignorată împrejurarea că litigiu! din care s-a născut obligaţia debitorului a fost guvernat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

S-a constatat că atât timp cât bunul a cărui obligaţie de predare s-a născut în sarcina debitorului era supus regimului juridic reglementat de Legea nr. 10/2001 care stabileşte măsuri specifice de restituire prin echivalent, instanţa de apel nu a argumentat în nici un fel care este temeiul juridic care permite executarea indirectă, prin echivalent a obligaţiei de predare imposibil de executat în natură în condiţiile dreptului comun. Afirmaţia potrivit căreia procedura administrativă s-ar fi epuizat anterior sesizării instanţei nu este un argument suficient de vreme ce dispoziţiile acestui act normativ sunt aplicabile, în principiu, nu numai în procedura administrativă, ci şi în procedura judiciară ce urmează celei administrative. Mai mult, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din 15.01.2014, când a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză, chiar instanţa de apel a fixat drept obiectiv" stabilirea valorii de piaţă conform dispoziţiilor art. 9-10 din Legea nr. 10/2001 pentru teren şi pentru construcţiile identificate şi ulterior demolate. "în plus, în ceea ce priveşte terenul, instanţa a reţinut existenţa unei" proceduri de expropriere desfăşurată" şi "lipsa unei despăgubiri prealabile şi juste", astfel că imposibilitatea de executare în natură a obligaţiei de predare a bunului este determinată de lucrările de utilitate publică care afectează terenul. Din decizia de casare rezultă că Înalta Curte a considerat că sub aspectul procedurii de expropriere invocată, instanţa de apel nu a lămurit situaţia de fapt. Astfel, pe de-o parte, instanţa de apel reţine o astfel de procedură, dar pe de altă parte constată că imobilul figura ca fiind proprietatea municipalităţii la data declarării utilităţii publice, ceea ce ar justifica lipsa despăgubirilor acordate autorului reclamanţilor. Altfel spus, faptul că imobilul nu s-ar fi aflat în proprietatea autorului reclamanţilor Ia data declarării utilităţii publice ar justifica numai neacordarea despăgubirilor, şi nu ar împiedica exproprierea.

Instanţa de apel omite faptul că prin sentinţa civilă nr. 316 din 09.03.2009, rămasă definitivă şi irevocabilă. Tribunalul Bucureşti, secţia a v-a civilă a reţinut că, ia data pronunţării acelei hotărâri nu avusese loc exproprierea, ci numai declararea utilităţii publice a lucrării de interes local "Pasajul denivelat superior Basarab", prin Hotărârea nr. 160 din 06.07.2006 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Deşi menţionează o procedură de expropriere instanţa de apel nu a verificat dacă aceasta a vizat într-adevăr şi terenul în litigiu în condiţiile în care, aşa cum rezultă din actele dosarului, prin sentinţa civilă nr. 1176 din 09.04.2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a anulat Hotărârea nr. 160 din 06.07.2006 a. Consiliului General al Municipiului Bucureşti. în plus, împrejurarea că ia data declarării utilităţii publice, imobilul s-ar fi aflat în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, impunea verificări de fapt cu privire la felul utilităţii publice pentru care s-a dispus exproprierea, întrucât dacă aceasta era una de interes naţional, bunul urma a fi supus exproprierii în condiţiile art. 2 din Legea nr. 33/1994, iar dacă era una de interes local, bunul ar fi trebuit să facă obiectul unei decizii a organului competent de trecere din proprietatea privată în cea publică a unităţii administrativ teritoriale.

Înalta Curte prin decizia de casare a mai constatat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca şi cea a prescripţiei dreptului la acţiune, cuprinse în recursul declarat de pârât au fost invocate şi în fazele procesuale anterioare, însă nu au fost analizate de instanţa de apel. Or, pronunţarea asupra acestor excepţii "omissio medio", direct în faza de judecată a recursului, în condiţiile în care instanţa de apel nu a efectuat o analiză a susţinerilor pe care pârâtul îşi întemeiază respectivele excepţii, ar însemna încălcarea drepturilor procesuale ale părţii.

În ceea ce priveşte critica formulată de reclamanţi privind eroarea asupra sumei acordate cu titlu de despăgubire, în sensul că această sumă acoperă numai valoarea terenului, nu şi pe cea a construcţiilor, Înalta Curte a constatat că pretinsa eroare a fost îndreptată prin încheierea pronunţată la data de 19.02.2016 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lV-a civilă, astfel încât reclamanţii au declarat că nu mai susţin acest motiv de recurs. Pe cale de consecinţă, dat fiind dreptul de dispoziţie ai părţilor, Înalta Curte nu a mai analizat critica menţionată.

Prin urmare, constatând că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită şi că decizia instanţei de apel este insuficient motivată sub aspectele menţionate, ceea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar s-a dispus casarea hotărârii în temeiul art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ. cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Evocând fondul după casare. Curtea de Apei Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 188/A din 28 februarie 2017 a respins, ca neîntemeiate, excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei extinctive şi a admis în parte, acţiunea formulată de reclamantele E., F., D. şi H. în contradictoriu cu pârâţii primarul general al Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti fiind obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, să plătească reclamantelor suma de 1.820.190 RON.

A fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă, şi a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general să plătească reclamanţilor suma de 11.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost reţinute următoarele considerente:

Prin cea de-a doua decizie de casare s-au dat îndrumări instanţei de apel sa procedeze la stabilirea exactă a situaţiei de fapt, în sensul de a se stabili dacă imobilul ce formează obiectul prezentei cauze a făcut obiectul unei proceduri de expropriere şi de a stabili tipul utilităţii publice declarate (de interes local, judeţean sau naţional), situaţia de fapt nefiind pe deplin stabilită în etapele procesuale anterioare, în sensul art. 314 C. proc. civ.

În raport de obligativitatea îndrumărilor date de instanţa supremă prin decizia evocată ca şi în raport de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de apel a efectuat demersurile necesare completării probatoriului asupra situaţiei de fapt, pentru a preveni noi casări - litigiul a început deja în anul 2009, ceea ce ridică probleme din perspectiva termenului rezonabil garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 21 alin. (3) clin Constituţie - şi pentru a facilita dezlegarea problemelor de drept relevante în cauză.

Astfel, după cum s-a reţinut şi în ciclurile procesuale anterioare şi este necontestat între părţi, prin dispoziţia nr. 1707 din 05.11.2003 a Primăriei Municipiului Bucureşti, s-a respins notificarea formulată de B., în temeiul Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 6.

Dispoziţia de respingere a notificării formulate potrivit Legii nr. 10/2001 a fost atacată pe calea contestaţiei reglementate de art. 26 din legea evocată fiind anulată prin sentinţa civilă nr. 176 din 04.03.2005, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă prin Decizia nr. 20 din 27.01.2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi irevocabilă prin nerecurare, instanţa dispunând obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti prin primarul general să emită o nouă dispoziţie de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1 compus din teren în suprafaţă de 793,77 mp şi construcţie, cu excepţia a două apartamente ce fuseseră înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/2005.în motivare, tribunalul a reţinut calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului A. la restituirea în natură a imobilului menţionat. S-a observat că fa data judecării irevocabile a cauzei menţionate, imobilul exista în natură în patrimoniul pârâtului Primăria Municipiului Bucureşti prin primarul genera! situaţie în care instanţa de ape! a considerat că persoana obligată, în prezenta cauză, este Municipiul Bucureşti prin primar general, iar tribunalul şi curtea au dispus irevocabil şi necondiţionat restituirea în natură a imobilului.

Curtea de apel a subliniat că la data rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 176 din 04.03-2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a născut în patrimoniului reclamantului A. un drept de proprietate veritabil, deplin asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1 compus din teren în suprafaţă de 793,77 mp şi construcţie, cu excepţia celor două apartamente ce fuseseră înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/2005, chiar dacă dispozitivul obliga unitatea deţinătoare la emiterea dispoziţiei de restituire în natură. Dispoziţia de restituire în natură emisă ulterior nu are decât un caracter declarativ, transpunând în plan administrativ ceea ce instanţa judecase, deja, irevocabil la data de 27.01.2006. Totodată, este incontestabil că Ia data de 27.01.2006 (data rămânerii irevocabile), reclamantul din acea cauza şi autorul reclamanţilor din prezenta cauză avea un "bun", adică un drept necondiţionat, de proprietate asupra imobilului în natura lui, drept protejat pe deplin de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Acest drept este diferit, ca natură juridică şi întindere, din simpla expectativă de a obţine măsuri reparatorii potrivii legilor speciale de restituire, care nu are valenţa unui " bun’', după cum rezultă din hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele Kopecky c. K. c. României.

În executarea hotărârii judecătoreşti de restituire în natură a imobilului, sentinţa civilă nr. 176 din 04.03-2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Primăria Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia nr. 9285 din 13.12.2007 prin care a revocat dispoziţia nr. 1707 din 05.11.2003 şi a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 793,77 mp şi construcţie, cu excepţia apartamentelor înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/2005, pentru aceste apartamente propunându-se autorului reclamantelor măsuri reparatorii în echivalent.

Această dispoziţie nu a putut fi dusă la îndeplinire întrucât în intervalul de timp situat între rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a dispus restituirea în natură (27.01.2006) şi data dispoziţiei de restituire în natură(13.12.2007), emisă fără nicio justificare cu o întârziere considerabilă faţă de data stabilirii irevocabile a obligaţiei corespunzătoare, imobilul a fost demolat în cursul efectuării lucrărilor la pasajul subteran "Basarab", şi anume iară ca Municipiul Bucureşti să fi desfăşurat o procedură formală de expropriere cu privire la imobilul restituit în natură, întrucât l-a considerat în mod eronat ( ca urmare a evidentei necoordonări între diferitele compartimente ale Primăriei Municipiului Bucureşti) ca fiind încă în proprietatea sa; pentru acest considerent, nu doar că imobilul nu a fost expropriat de pe numele lui A., dar nici nu au fost plătite despăgubiri. Mai mult, din probele noi administrate în cauză rezultă că nu a existat o procedură formală de trecere a imobilului din domeniul privat In cel public (operaţiune corespunzătoare exproprierii, pentru imobilele aflate deja în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale) şi nici măcar o autorizaţie individualizată de desfiinţare a imobilului, contrar legislaţiei relevante în domeniu, imobilul fiind demolat "în fapt".

S-a reţinut că pârâtul invocă nelegalitatea deciziei pronunţate în ciclul procesual anterior, argumentând în sensul că reclamanţii nu ar fi "epuizat căile de atac" în litigiul având ca obiect contestarea dispoziţiei din anul 2003, de respingere a notificării, întrucât nu au formulat cerere de revizuire împotriva hotărârii prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului.

Instanţa de apel a constatat însă că reclamanţii nu aveau o atare obligaţie respectiv de a formula o cale extraordinară de atac împotriva unei hotărâri prin care obţinuseră câştig de cauză, dar argumentul pârâtului este sugestiv pentru remediul existent pentru situaţia de fapt existentă în speţă, anume transformarea obligaţiei de restituire în natură, imposibil de executat ca atare, într-o obligaţie de restituire a echivalentului imobilului (adică a valorii reale a acestuia), ceea ce constituie exact obiectul demersului judiciar de faţă, iniţiat în anul 2009, după cum Curtea de Apel a statuat încă prin decizia intermediară de admitere a apelului din anul 2010.

Prin Hotărârea nr. 160 din 06.07.2006, Consiliul General ai Municipiului Bucureşti a declarat de utilitate publică locală zona cuprinsă între Bd. Nicolae Titulescu - Şos. Orhideelor - Intersecţia Calea Rahovei - Calea Giuleşti - Şos. Grozăveşti . în vederea aducerii la îndeplinire a acestei hotărâri în ce priveşte imobilul situat în Bucureşti, sector 1, a fost efectuat un memoriu tehnic şi au fost identificate apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, singurele considerate a fi în proprietatea privată a unor particulari.

În cauză, pentru aceste apartamente a avut loc o expropriere amiabilă prin încheierea directă a unor contracte de vânzare-cumpărare, după cum urmează; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 19.02.2007 (la BNP L.) prin care M. a vândut Municipiului Bucureşti, prin reprezentant legal primarul general, imobilul situat în sector 5, compus din 2 camere şi dependinţele acolo individualizate, actul fiind încheiat în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 şi al art. 481, 1294 C. civ. 1864; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27.04.2007 (dată la care, imobilul încă exista în materialitatea sa; nefiind demolat) la BNP L. prin care N. şi O. au vândut Municipiului Bucureşti, prin reprezentant legai primarul general, imobilul situat în sector 1, compus din 2 camere şi dependinţele acolo individualizate, actul fiind încheiat în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 şi al art. 481, 1294 C. civ. imobilul fusese evaluat anterior, pentru scopul procedurilor de expropriere, la 760 euro/mp teren fiind stabilită şi valoarea apartamentelor pentru care procedura exproprierii a fost parcursă.

Cu privire la restul imobilului, nevândut în temeiul Legii nr. 112/1995 şi care la data acestor contracte fusese deja restituit în natură autorului reclamantelor prin hotărâre irevocabilă nu s-a desfăşurat nicio procedură de expropriere, amiabilă ori judiciară. Or, în cauză este evident că daca Municipiul Bucureşti prin primarul general şi-ar fi executat de îndată şi cu bună-credinţă obligaţia de a formaliza restituirea în natură prin emiterea dispoziţiei corespunzătoare şi ar fi efectuat menţiunile necesare în evidenţele proprii, imobilul nu ar mai fi apărut ca fiind în proprietatea Municipiului Bucureşti, iar autorul reclamanţilor ar fi beneficiat şl el efectiv de protecţia dispoziţiilor constituţionale şi legale cu privire ia exproprierea pentru cauză de utilitate publică, primind o despăgubire Ia valoarea de circulaţie a imobilului expropriat.

În cauză, demolarea imobilului s-a desfăşurat tară ca direcţiile Primăriei Municipiului Bucureşti implicate în acest proces şi consultantul pentru expropriere să fi avut cunoştinţă despre hotărârea irevocabilă de restituire în natură, procedurile de demolare (pentru pasajul suprateran Basarab) şi procedurile de punere în executare a sentinţei nr. 176 din 04.03.2005 desfăşurându-se în paralel şt necorelat.

S-a reţinut că demolarea imobilului este menţionată în mai multe documente, respectiv; adresa din 29.01.2008 a Administraţiei Fondului imobiliar din care rezultă că dispoziţia de restituire în natură nr. 9285 din 13.12.2007 nu poate fi adusă la îndeplinire, imobilul fiind demolat de antreprenorul general al lucrării de interes local "Pasaj denivelat superior Basarab", în temeiul Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 160/2006; adresa nr. x din 25.08.2008 a S.C. J. S.R.L. (consultantul exproprierii), în vreme ce din adresa emisă de aceeaşi societate la data de 22.01.2008 s-a menţionat că au fost acordate despăgubiri (doar) pentru apartamentele vândute de stat numiţilor N., O. şi M., restul menţiunilor din această adresă, care "deplânge" restituirea. în natură a unui imobil pentru care fusese declarată utilitatea publică în vederea exproprierii, nu are în vedere că sentinţa civilă nr. 176 din 04.03.2005 devenise irevocabilă anterior declarării utilităţii publice. Din adresa nr. 10026 din 20.11.2008 emisă de către aceeaşi societate că autorul reclamantelor, A., rezultă că nu a fost expropriat, nefiind considerat proprietar la data declarării utilităţii publice, iar dispoziţia primarului general din 13.12.2007 a fost emisă după finalizarea procedurilor de expropriere. Această adresă prezintă relevanţă, întrucât confirmă că autorul reclamantelor nu a beneficiat de despăgubiri pentru exproprierea la care a fost supus defacto.

S-a mai constatat că din adresa emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu rezultă că imobilul era considerat domeniu public fiind înscris în evidenţele corespunzătoare ale Municipiului Bucureşti (Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 186/2008), neexistând date concrete cu privire la data demolării sale.

De asemenea, din adresa Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia Juridică nedatată, depusă la 3.02.2017, rezultă că imobilul din Calea x ar fi aparţinut de domeniul public (respectiv a fost considerat ca atare de pârât), iar demolarea s-a efectuat în temeiul Autorizaţiei de construire/desfiinţare din 451 din 1.08.2006, emisă pentru Pasajul Basarab.

Ca urmare, s-a reţinut că în cauză se declarase utilitatea publică de interes local, imobilul fiind demolat în cursul anului 2007, la o dată neprecizată, tară a exista o autorizaţie de desfiinţare individualizată emisă de primăria de sector competentă, tară a fi conştientizată existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile (din 20.01.2006) prin care s-a dispus restituirea în natură anterior declarării utilităţii publice (care a avut loc la 6.07.2006) şi. ca atare, fără a fi plătite despăgubiri autorului reclamanţilor, aceştia fiind îndreptăţiţi la restituirea prin echivalent a imobilului demolat la o dată la care deţineau, deja, asupra imobilului un drept de proprietate sau cel puţin un drept echivalent proprietăţii însăşi.

În drept, conform îndrumărilor date de Înalta Curte, instanţa de apel a examinat în ce măsură în cauză ar fi incidente prevederile Legii nr. 165/2013, cu consecinţa acordării măsurilor reparatorii prin echivalent - compensare prin puncte - conform acestei legi ori, dimpotrivă, sunt incidente prevederile dreptului comun cu privire la plata echivalentului bunului imposibil de restituit în natură, astfel cum a statuat, deja, de două ori Curtea de Apel.

În prealabil, s-a constatat că prin cele două decizii de casare, această problema de drept nu a fost dezlegată, fiind doar impusă analizarea ei (prin ultima decizie de casare), dar fără ca instanţa supremă să fi oferit ea însăşi o atare dezlegare, care desigur ar fi fost obligatorie, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Soluţia aplicării Legii nr. 165/2013, care, aparent, s-ar întemeia şi pe prevederile art. 4 din această lege, care declară imediata sa aplicabilitate şi procedurilor de restituire în curs la data intrării în vigoare a legii, are drept premisă logică ideea că, până la data Dispoziţiei de restituire nr. 9285 din 13.12.2007, procedura de restituire în natură nu s-a finalizat, iar numitul A. nu era, în pofida existenţei hotărârii irevocabile prin care s-a dispus obligarea unităţii deţinătoare la restituirea în natură, decât creditorul unei măsuri reparatorii oarecare . Ca atare, în această logică, concepând procedura de restituire ca fiind încă în curs până la data punerii în executare a hotărârii irevocabile, prin emiterea Dispoziţiei de restituire în natură, s-ar putea concepe, într-o interpretare ia care instanţa de apel nu a putut subscrie, că demolarea imobilului la iniţiativa debitorului obligaţiei de restituire stabilite anterior irevocabil ar asimila pe autorul reclamantelor şi deci pe acestea din urmă oricărui fost proprietar al unui imobil imposibil de restituit în natură (expropriat şi/sau demolat în timpul regimului comunist, vândut în aplicarea Legii nr. 112/1995), cu consecinţa aplicării regimului juridic corespunzător, conturat în prezent de Legea nr. 165/2013. În măsura în care s-ar adopta această teză, soluţia logic consecventă ar fi obligarea pârâtului la măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de această lege specială (soluţie minimală, care înlătură cel puţin inconvenientul lipsei oricărei măsuri reparatorii, la 12 ani de la stabilirea irevocabilă a îndreptăţirii la restituirea în natură).

Faţă de cele expuse s-a reţinut că la data rămânerii irevocabile (20.01.2006) a hotărârii judecătoreşti prin care dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare a fost anulată şi s-a dispus necondiţionat restituirea în natură a imobilului, procedura judiciară, subsecventă celei administrative, prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost finalizată. Ca atare, din acel moment, autorul reclamanţilor era titularul unui drept necondiţionat asupra imobilului a cărui restituire în natură se dispusese.

Contestaţia formulată potrivit Legii nr. 10/2001 a fost judecată pe fond, în condiţiile Deciziei nr. 20/2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, fiind stabilită cu autoritate de lucru judecat dreptul la restituirea în natură. Aşadar, nu doar o îndreptăţire principială la măsurile reparatorii prevăzute de lege, ci dreptul concret şi determinat, ca existenţă şi întindere, Ia o anume măsură reparatorie, anume restituirea în natură a imobilului. Ca atare, chiar considerându-le pe reclamantele din prezenta cauză ca fiind "doar" creditorii unei obligaţii de restituire în natură, situaţia lor este net diferită de situaţia altor solicitanţi de măsuri reparatorii, al căror drept nu a fost însă stabilit (determinat) pe cale administrativă ori judecătorească şi cărora li se aplică (imediat) prevederile legislaţiei noi în materia măsurilor reparatorii. Reclamantele au parcurs (prin autorii lor) procedurile administrative şi judiciare prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi sunt titularii, daca nu ai proprietăţii înseşi, cel puţin a unui drept patrimonial echivalent acesteia. Aşadar, într-adevăr obligaţia "de a face" stabilită prin sentinţa civilă nr. 176 din 04.03.2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cuprinde în sine în mod necesar şi neîndoielnic şi obligaţia de a restitui efectiv imobilul, deci de a-l preda reclamanţilor.

S-a reţinut că din situaţia de fapt expusă rezultă însă că după ce aceasta obligaţie de predare a fost stabilită irevocabil, debitorul obligaţiei de restituire a iniţiat şi desfăşurat proceduri juridice şi faptice care au culminat cu demolarea imobilului, făcând imposibilă restituirea în natură, din propria sa culpă. Culpa nu a rezultat în sine din desfăşurarea unei proceduri de expropriere ci din neemiterea de îndată a dispoziţiei de restituire în natură, care ar fi avut drept efect că reclamantele ar fi fost tratate drept ceea ce erau, respectiv proprietarii imobilului, primind astfel justa şi prealabila despăgubire cerută de art. 44 alin. (3) din Constituţie. Ca atare, tergiversarea executării hotărârii a determinat o faptă ilicită subsecventă, demolarea obiectului obligaţiei de restituire fără a respecta dispoziţiile legale din materia exproprierii.

S-a reţinut că prin demolarea în fapt a imobilului, obligaţia de restituire în natură a devenit imposibil de executat din responsabilitatea exclusivă a debitorului; este corectă statuarea instanţei de apel în ambele cicluri procesuale anterioare, potrivit căreia reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea echivalentului valoric al imobilului imposibil de restituit în natură, o atare soluţie de drept material fiind impusă atât de art. 44 din Constituţie şi de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv de art. 480 C. civ., cât şi de mecanismele procedurale reglementate de art. 574 C. proc. civ. 1865, care instituie soluţia înlocuirii obligaţiei de predare în natură devenite imposibil de executat cu restituirea echivalentului bunului respectiv.

În ce priveşte împrejurarea că reclamanţii nu au recurs la mecanismele procedurale evocate în alineatul anterior, instanţa de apel a observat că finalitatea evidentă a demersului judiciar de faţă o constituie tocmai restituirea prin echivalent a imobilului imposibil de restituit în natură, iar Curtea de Apel Bucureşti a calificat acţiunea reclamanţilor ea fiind o acţiune decurgând din art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi având ca obiect restituirea prin echivalent a imobilului a cărui restituire în natură se dispusese printr-o hotărâre irevocabilă aflată încă în fiinţă. Această calificare juridică a rămas de altfel irevocabilă, întrucât Decizia de admitere a apelului nr. 730/A din 03.12.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu a fost supusă controlului judiciar odată cu deciziile succesive date în evocarea fondului (deşi exista această posibilitate) şi. ca atare, nici nu a fost desfiinţată de Înalta Curte, fiind aşadar obligatorie şi pentru judecata de faţă.

Respectând ultima decizie de casare, curtea de apel a reţinut incidenţa acestui temei de drept, precum şi a temeiurilor de drept evocate anterior - art. 1 din Protocolul adiţionai nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 480 C. civ. 1864 - ca temeiuri convergente care impun cu puterea evidenţei acordarea echivalentului imobilului ce trebuia restituit în natură şi asupra căruia reclamanţii aveau un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Faţă de aceste considerente s-a constatat inaplicabilitatea Legii nr. 165/2013 şi incidenţa în cauză a dreptului comun privitor la protecţia proprietăţii şi executarea hotărârilor judecătoreşti.

S-a apreciat că această acţiune nu poate fi considerată inadmisibilă prin raportare la decizia de recurs în interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care are cu totul altă premisă de aplicare, anume a unei persoane căreia îi sunt aplicabile prevederile legislaţiei speciale privitoare la restituirea imobilelor, întrucât procedurile corespunzătoare nu au fost epuizate, şi ca atare nu poate opta pentru aplicarea dreptului comun. în cauză, procedura specială de restituire administrativă şi judiciară a fost parcursă şi epuizată, cu rezultatul stabilirii irevocabile a dreptului ia restituirea în natură. Aşadar, excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată.

S-a mai constatat că este neîntemeiată şi excepţia prescripţiei extinctive, invocată de pârât prin raportare la data pronunţării sentinţei nr. 176 din 04.03.2005 şi la termenul de prescripţie de 3 ani. S-a apreciat că termenul de prescripţie al acţiunii în plata echivalentului valoric nu avea cum să curgă anterior datei demolării imobilului, care a avut loc după data de 27.04.2007, dată la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27.04.2007 la BNP L. prin care N. şi O. au vândut Municipiului Bucureşti, prin reprezentant legal - Primarul General apartamentul cumpărat potrivit Legii nr. 112/1995. Or, apare cu evidenţă că imobilul nu putea fi demolat anterior acestei vânzări. Aşadar, prin raportare la data introducerii acţiunii (17.09.2009), prescripţia nu s-a împlinit nici dacă s-ar considera aplicabil termenul de 3 ani prev. de art. 405 alin. (1) teza I C. proc. civ. (aceeaşi soluţie, pentru identitate de raţiune, fiind incidenţă şi cu privire la termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de an. 3 din Decretul nr. 165/1958).

În ce priveşte chestiunea calităţii procesuale pasive, curtea de apel a observat că în ciclul procesual anterior, instanţa a statuat asupra acestei chestiuni, arătând că "reclamantele se găsesc în situaţia în care obligaţia pârâtului Municipiul Bucureşti de predare către ele a hunului imobil în discuţie, rezultată din sentinţa civilă nr. 176/2005, irevocabilă şi respectiv din dispoziţia nr. 9285/2007, nu poate fi adusă la îndeplinire în natură, din motivul că imobilul clădire nu mai există, iar terenul a fost afectat lucrărilor de utilitate publică mai sus amintite.

Rezulta cu claritate, în opinia instanţei de apel, că entitatea care era obligată a preda bunul, municipalitatea, este ţinută şi la despăgubirea creditorului cu valoarea bunului imposibil de predat, astfel încât curtea a reţinut că acest pârât justifică legitimarea procesuală pasiva în cauza pendinte".

Ca expresie a acestui considerent, la plata despăgubirilor a fost obligat Municipiul Bucureşti prin primar general.

S-a constatat de asemenea că prin recursul declarat, Municipiul Bucureşti prin primar general, nu a criticat soluţia pe excepţie, aceasta rămânând astfel irevocabilă. Ca atare, aceleaşi considerente justifică adoptarea aceleiaşi soluţii şi cu ocazia rejudecării.

În ce priveşte problema valorii imobilului, ale cărui părţi restituite în natură către reclamanţi au fost identificate prin raportul de expertiză imobiliară întocmit de expertul P., în cauză au fost efectuate două rapoarte de expertiză. Astfel, în primul apel (etapa evocării fondului) a fost efectuat raportul de expertiză întocmit de expert I., depus la 5.09.2011 din care a rezultat o valoare a terenului de 1.741.153 RON. respectiv o valoare a construcţiilor 310.758 lei (casă) plus 10.294 lei (construcţie provizorie - magazie), fiind calculată o valoare totală de 2.062.205 RON.

După prima casare cu trimitere, cu ocazia rejudecării apelului, a fost efectuată o nouă expertiză de către expert Q., din care a rezultat că valoarea terenului este de 1.523.245 RON; valoarea construcţiei este de 284.474 RON, iar valoarea magaziei, de 12.471 RON.

Instanţa de apel a reţinut că valoarea rezultată din acest raport de expertiză fiind situată la o dată mai apropiată de primul raport va fi avută în vedere apreciind că nu pot fi primite criticile formulate de reclamanţi în recurs şi reiterate în etapa rejudecării apelului, întrucât după depunerea completărilor la raportul de expertiză formulat de expert Q., părţile nu au mai formulat obiecţiuni (nici reclamanţii, nici pârâtul). Ca atare, aceste critici nu pot fi reiterate direct în calea de atac. Este adevărat că Înalta Curte a reţinut că recurenţii-reclamanţi nu au mai susţinut critica cu privire la valoarea imobilului, însă părţile au învederat în realitate că un anumit aspect a fost îndreptat pe calea încheierii de îndreptare a erorii materiale din 19.02.2016 (valoarea totală fiind de 1.811.500 RON).

Aşa fiind, evocând fondul după casare, curtea de apel a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei extinctive, fiind admisă în parte acţiunea, şi obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General să plătească reclamanţilor suma de 1.820.190 RON cu titlu de despăgubiri, fiind menţinută soluţia respingerii cererii fată de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca îndreptată împotriva unei persoane tară capacitate procesuală de folosinţă.

Curtea de apel a dispus obligarea pârâtului Municipiu! Bucureşti prin primarul general să plătească reclamantelor suma de 11.000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului, justificat de complexitatea sporită a pricinii, numărul mare de termene şi de instanţe parcurse.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, recurentul-pârât Primarul General al Municipiului Bucureşti.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:

Se învederează că deşi motivarea hotărârii atacate este una de excepţie, cu o abordare elitistă, conţinând o dezvoltare punctuală a tuturor problemelor nesoluţionate până la această fază procesuală, totuşi sunt greşite fundamentul şi raţionamentele juridice prin intermediul cărora curtea de apel, soluţionând litigiul, după a doua casare, ajunge la soluţia pronunţată.

Recurentul pârât în dezvoltarea motivelor de recurs arată că împotriva Deciziei civile nr. 460/A din 19 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Municipiul Bucureşti prin primarul general a declarat recurs ce a fost admis prin Decizia nr. 1033 din 12.05.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. Din această perspectivă se învederează că instanţa de apel în rejudecare a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., care stipulează că "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată," în condiţiile în care prin Decizia civilă nr. 460/A din 19 noiembrie 2014, Municipiul Bucureşti a fost obligat la plata sumei de 1.535,716 RON, iar ulterior potrivit Deciziei nr. 188/A din 28.02.2017, obiect al prezentului recurs a fost obligat la plata sumei de 1.820.190 RON, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului non reformaţi în pejus.

În aceeaşi idee se arată că Înalta Curte prin decizia de casare, referitor la suma pretinsă de reclamanţi a reţinut că "în ceea ce priveşte critica formulată de reclamanţi privind eroarea asupra sumei acordate cu titlu de despăgubire,în sensul că această sumă acoperă numai valoarea terenului, nu şi pe cea a construcţiilor, că pretinsa eroare a fost îndreptată prin încheierea pronunţată la data de 19.02.2016, astfel încât reclamanţii au arătat că nu mai susţin acest motiv de recurs, situaţie în care Înalta Curte nu a mai analizat critica menţionată."

Din această perspectivă se susţine de către recurentul pârât că aspectul legat de cuantumul sumei pretinse a intrat în puterea lucrului judecat.

O altă critică adusă hotărârii instanţei de apel vizează soluţia de respingere a celor doua excepţii, a prescripţiei dreptului material şi a inadmisibilităţii acţiunii.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune recurentul pârât a arătat că, în situaţia considerării acţiunii ca fiind o acţiune în pretenţii prin plata unor eventuale despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului la care face referire sentinţa civilă nr. 176/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, aceasta este prescrisă având in vedere termenul general de prescripţie de trei ani.

Astfel, se învederează că faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 17.09.2009, şi faţă de rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 176/04.03.2005, prin Decizia civilă nr. 20 din 27.01.2006, acţiunea reclamanţilor s-a prescris la data de 27 din 01.2009, motiv pentru care se arată că nu poate fi reţinută ipoteza susţinută de către reclamante în sensul că prescripţia ar începe sa curgă fie de la data de 13.02.2007, data emiterii dispoziţiei nr. 9285 dată în executarea sentinţei civile nr. 176/04.03.2005, fie de Ia data de 01.08.2008, întrucât prescripţia începe să curgă de la data când se naş din e dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Prin urmare se susţine că dreptul la acţiune, în speţă, începe să curgă de la data de 27.01.2006, data la care a rămas definitivă sentinţa civilă nr. 165 din 04.03.2005, prin Decizia civilă nr. 20 din 27 ianuarie 2006, când s-a născut dreptul de a cere executarea silită. în acest sens se arată că dreptul de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă mai sus enunţată este independent de emiterea ulterioară a dispoziţiei de către primar, întrucât acest din urmă act administrativ formal nu face decât să recunoască dreptul obţinut prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurentul pârât a susţinut ca aceasta a fost Invocată în situaţia în care ne-am raporta la o acţiune în revendicare prin convertire de la restituirea în natură într-un drept la despăgubiri. Or, în cauză, aşa cum reţine şi instanţa de casare "nu poate fi ignorată împrejurarea că litigiul din care s-a născut obligaţia debitorului a fost guvernat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

În aceeaşi idee se arată că faţă de obiectul dedus judecăţii, instanţa de casare la termenul de judecată din 15 ianuarie 2014 a dispus efectuarea unei expertize având ca obiectiv stabilirea valorii de piaţă conform dispoziţiilor art. 9-10 din Legea nr. 10/2001 pentru teren şi construcţiile edificate şi ulterior demolate, ceea ce în opinia recurentului pârât face ca acţiunea reclamantelor să fie inadmisibilă faţă de faptul că prin sentinţa civilă nr. 176 din 4 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu s-a dispus restituirea în natură a imobilului, ci s-a stabilit însărcina municipiului Bucureşti obligaţia de a emite o nouă dispoziţie prin care să dispună restituirea în natură a imobilului.

Recurentul pârât a mai arătat ca în rigurozitatea motivării hotărârii se pot observa totuşi anumite inadvertenţe în expunerea considerentelor hotărârii în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut caracterul declarativ al dispoziţiei nr. 9285 din 13 decembrie 2007 emisă de primarul general în executarea sentinţei civile nr. 176 din 4 martie 2005, pentru ca ulterior să se aprecieze valoarea juridică a acesteia în sensul că "nu a putut fi dusă la îndeplinire întrucât în intervalul de timp situat între rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a dispus restituirea în natură (27 ianuarie 2006) şi data dispoziţiei de restituire în natură (13 decembrie 2007) imobilul a fost demolat în cursul efectuării lucrărilor la pasajul suprateran Basarab".

În acelaşi raţionament recurentul pârât învederează faptul că instanţa de apel în dezvoltarea considerentelor scoate în evidenţă neajunsurile create ca urmare a emiterii dispoziţiei cu întârziere ceea ce duce la concluzia că îi conferă acesteia nu doar un caracter declarativ, ci o condiţie obligatorie prin intermediul căreia reclamanţii îşi puteau valorifica dreptul obţinut printr-o hotărâre judecătorească.

Cum în speţă dispoziţia nr. 9285/2007 a fost emisă la 13 decembrie 2007, iar procedura de declarare de utilitate publică a imobilului s-a realizat la 6 iulie 2007 prin Hotărârea nr. 160, recurentul pârât susţine că la momentul pretinsei exproprieri reclamantele nu aveau încă un drept de proprietate consfinţit prin dispoziţia primarului general întrucât nu figurau în evidenţele administraţiei ca fiind proprietari.

Din această perspectivă se învederează că nu se poate reţine culpa Municipiului Bucureşti pentru lipsa diligentelor reclamantelor în valorificarea unui drept obţinut printr-o hotărâre judecătorească luând în considerare caracterul formal ai dispoziţiei de restituire.

În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor Legii nr. 165/2013 se învederează că litigiul din care s-a născut obligaţia debitorului a fost guvernat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Ca atare, recurentul pârât susţine că în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 nu poate fi obligat la plata efectivă a unei sume reprezentând contravaloarea imobilului în litigiu întrucât pretenţiile reclamantelor cad sub incidenţa legilor speciale. Or, în situaţia stabilirii unei sume reprezentând contravaloarea imobilului ce ar cădea în sarcina municipiului Bucureşti sunt încălcate dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2007, şi implicit ale Legii nr. 165/2013.

Din perspectiva celor expuse, recurentul pârât arată că este de necontestat faptul că reclamanţii în temeiul sentinţei civile nr. 176/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a lV-a civilă, deţin un veritabil drept de proprietate, însă valorificarea acestuia nu se poate realiza decât având în vedere dispoziţiile Legii nr. 165/2013, motiv pentru care se solicită admiterea recursului şi respingerea acţiunii reclamantelor ca prescrisă, inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea depusă la fila 23, intimatele reclamante au solicitat respingerea recursului ca nefondat învederând că dreptul lor la înaintarea acţiunii s-a născut la data de 1 august 2008 la momentul în care au aflat oficial că titlul executoriu, dispoziţia nr. 9285 din 13 decembrie 2007, emisă de primarul general nu mai poate fi pusă în executare, motiv pentru care se solicită înlăturarea excepţiei prescripţiei extinctive invocată de recurentul pârât.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată prin motivele de recurs, intimatele pârâte arată că prin caracterul şi temeiul juridic acţiunea a ieşit din sfera legislaţiei speciale şi se supune legislaţiei de drept comun în condiţiile în care în cauză s-a pronunţat o hotărâre judecătorească privind restituirea în natură a imobilului, însă autoritatea administrativă a dispus măsuri ce au constituit impedimente absolute de restituire în natură a imobilului.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurentul - pârât, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 730/A din 03.12.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, instanţa de apel reţinând cauza pentru evocarea fondului a calificat acţiunea reclamanţilor ca fiind o acţiune decurgând din art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului având ca obiect restituirea prin echivalent a imobilului a cărui restituire în natură se dispusese printr-o hotărâre irevocabilă aflată în fiinţă, respectiv sentinţa civilă nr. 176 din 04.03.2005.

Pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în condiţiile unei imposibilităţi obiective de predare a bunului.

Această calificare juridică a acţiunii a rămas irevocabilă, întrucât Decizia nr. 730/A din 13 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu a fost supusă controlului judiciar odată cu deciziile succesive date în evocarea fondului nefiind desfiinţată nici prin deciziile de casare pronunţate în cauză de Înalta Curte.

Din această perspectivă, în ceea ce priveşte calificarea acţiunii reclamanţilor, Înalta Curte constată că acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat în condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ., motiv pentru care nu mai poate face obiect al examinării în această fază procesuală.

Prin urmare, Înalta Curte constată că acţiunea din litigiul pendinte având ca obiect restituirea prin echivalent a imobilului a cărui restituire în natură se dispusese printr-o hotărâre irevocabila aflată în fiinţă, respectiv sentinţa civilă nr. 176 din 04.03.2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în condiţiile unei imposibilităţi obiective de predare a bunului, decurge din art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 480 C. civ.

Faţă de această situaţie, Înalta Curte reţine ca sunt nefondate criticile recurentului pârât legate de incidenţa dispoziţiilor legilor speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2007 şi a Legii nr. 165/2013, şi nici cele legate de excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

În ceea ce priveşte critica adusă hotărârii instanţei de apel ce vizează soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei extinctive, Înalta Curte urmează a o respinge pentru considerentele ce succed:

Recurentul pârât, referitor ta excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a susţinut că, faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 17.09.2009, şi data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 176 din 04.03.2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 20 din 27.01. 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, acţiunea reclamantelor s-a prescris la de 27.01.2009.

Cu privire la această susţinere a recurentului pârât, Înalta Curte constată că este nefondată în condiţiile în care sentinţa civilă nr. 176 din 04.03.2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului, hotărâre în raport de care reclamanţii au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 20 din 27.01 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia, a IV-a civilă a fost pusă în executare la data de 13 decembrie 2007 prin emiterea dispoziţiei nr. 9285 de către Primăria municipiului Bucureşti.

Or, prin această dispoziţie emisă la 13 decembrie 2007 s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de793,77 mp şi construcţie, către antecesorul reclamantelor, cu excepţia apartamentelor înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/2005, pentru aceste apartamente propunându-se măsuri reparatorii în echivalent.

Potrivit art. 3 din dispoziţia sus enunţată predarea - primirea bunului prevăzut la art. 2 se va face pe bază de protocol de predare-preluare încheiat de deţinător.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că dreptul la acţiune în ceea ce priveşte executarea obligaţiei de restituire şi de predare a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 793,77 mp şi construcţie (cu excepţia apartamentelor înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/2005), în condiţiile reglementate de C. civ. de la 1864 ( aplicabile în litigiul pendinte) şi respectiv ale Decretului nr. 167/1958 s-a născut la data emiterii dispoziţiei sus enunţate, respectiv la 13 decembrie 2007, în condiţiile în care art. 1886 C. civ. (de la 1864) statuează că nici o prescripţie nu poate începe să curgă înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere, în timp ce art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede expres că prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.

Cum obligaţia de restituire şi de predare a bunului imobil este o obligaţie de a face, şi cum imposibilitatea de executare a acestei obligaţii a rezultat din demolarea construcţiei, respectiv din afectarea terenului unor lucrări de utilitate publică ( stare de fapt necontestată de pârât) antecesorul reclamantelor a înaintat la 17 septembrie 2009 acţiunea din prezentul dosar înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani, termen care aşa cum s-a arătat deja a început să curgă de la data de 13 decembrie 2007, data punerii în executare a sentinţei civile nr. 176 din 04.03.2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă (prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului) prin emiterea dispoziţiei nr. 9285 de către Primăria municipiului Bucureşti.

În ceea ce priveşte critica recurentul ui-pârât legată de încălcarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. potrivit cărora "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată", Înalta Curte reţine următoarele:

În susţinerea acestei critici recurentul-pârât a arătat că, prin Decizia civilă nr. 460/A din 19 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Municipiul Bucureşti a fost obligat la plata sumei de 1.535.716 lei, iar ulterior ca efect al casării şi rejudecării cauzei, prin Decizia nr. 188/A din 28.02.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, obiect al recursului pendinte a fost obligat la plata sumei de 1.820.190 RON, situaţie care în opinia recurentului pârât este mai grea, întrucât în propria cale de atac i-a fost înrăutăţită situaţia.

Faţă de critica recurentului pârât legată de încălcarea principiului non reformatio in pejus, Înalta Curte apreciază coproprietar analizării acestei critici se impun a fi evidenţiate atât caracteristicile cât şi condiţiile de aplicabilitate ale acestui principiu:

Este real că potrivit art. 296 teza a Il-a C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată.

Textul consacră principiul non reformatio in pejus, care presupune că părţii care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze prin soluţia dată de instanţa de control judiciar, situaţia stabilită prin hotărârea atacată. Cu alte cuvinte, hotărârea atacată poate fi schimbată numai în favoarea părţii care a exercitat apelul.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că principiul non reformatio in pejus este de aplicabilitate generală, în sensul că el funcţionează ori de câte ori ne aflăm în prezenţa unei căi de atac la dispoziţia părţilor, indiferent dacă aceasta este devolutivă sau nedevolutivă, ordinară sau extraordinară.

Înalta Curte apreciază că un aspect ce se impune a fi evidenţiat în raport de situaţia din litigiul pendinte este cel legat de corelaţia dintre principiul non reformatio in pejus şi nulităţile absolute cu referire la nulitatea hotărârii judecătoreşti ca act de procedură.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în doctrină s-a conturat opinia potrivit căreia principiul sus enunţat ar fi înlăturat în căzui existenţei unor excepţii absolute ce pot fi invocate în orice fază a procesului (chiar direct în căile de atac), datorită normelor imperative a căror încălcare o sancţionează, cum ar fi excepţiile legate de necompetenţa absolută a instanţei, de încălcarea normelor imperative de organizare judecătorească, de nerespectarea unor elemente esenţiale ale hotărârii care permit să se analizeze modalitatea în care au fost respectate principiile procesului civil în desfăşurarea judecăţii.

În acest sens în doctrină s-a susţinut că vătămarea în astfel de situaţii (condiţie esenţială pentru pronunţarea nulităţii atunci când este vorba de caracterul absolut al acesteia) se deduce din aceea că au fost deturnate de ia finalitatea lor norme imperative edictate pentru o bună desfăşurare a justiţiei, pentru o soluţionare obiectivă a cauzelor, pentru garantarea şi verificarea respectării principiilor în desfăşurarea procesului civil.

Prin urmare, cum efectul nulităţii în astfel de situaţii constă în desfiinţarea actului procedural, în lipsirea lui de efectele juridice, în doctrină şi literatură de specialitate, legat de excepţia nulităţii hotărârii determinată de nerespectarea unor elemente esenţiale ale acesteia, ce are drept efect desfiinţarea ei cu consecinţa reluării judecăţii de către instanţa de rejudecare, fără ca instanţa de control judiciar să se pronunţe asupra drepturilor sau fondului cauzei, s-a conturat opinia potrivit căreia acestei excepţii nu i se poate opune principiul non reformatio in pejus.

Raportând cele expuse la litigiu pendinte, Înalta Curte reţine că este nefondată critica recurentului pârât legată de încălcarea principiului non reformatio in pejus din perspectiva următoarelor considerente:

În litigiul pendinte au fost pronunţate două decizii de casare şi anume Decizia nr. 6302 din 17.10.2012, şi respectiv Decizia nr. 1033 din 12 mai 2016, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I a civilă.

Astfel, prin Decizia nr. 6302 din 17.10.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, admiţând recursul declarat de pârâţi împotriva Deciziei nr. 815/A din 21.10.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, reţinând că nu a fost lămurit cadrul procesul sub aspectul legitimităţii procesuale pasive a celor obligaţi în raportul juridic de drept material dedus judecăţii, al admisibilităţii acţiunii raportat ia existenţa unui "bun" în patrimoniul reclamanţilor derivat atât din sentinţa civilă nr. 176 din 04.03.2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi dispoziţia nr. 9285 din 13.12.2007 a primarului general al Municipiului Bucureşti, cât şi a măsurilor dispuse prin Hotărârea nr. 160din 06.07.2006 a Consiliul General al Municipiului Bucureşti emisă în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 33/1994 în privinţa imobilelor supuse exproprierii.

Prin cea dea doua decizie de casare, respectiv prin Decizia nr. 1033 din 12 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I a civilă au fost admise recursurile declarate atât de reclamante cât şi de pârâtul primarul general al Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 460 din 19 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, casată decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în temeiul art. 315 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., reţinându-se că motivarea hotărârii instanţei de apei nu respectă prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., şi că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, motiv pentru care controlul judiciar a putut fi exercitat.

Este real că prin Decizia nr. 460 din 19 noiembrie 2014, astfel cum aceasta a fost rectificată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 19.02.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în evocarea fondului admiţând în parte acţiunea a dispus obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata sumei de 1.811.590 RON reprezentând contravaloarea imobilului a cărui restituire s-a dispus prin sentinţa civilă nr. 176 din 04.03.2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca urmare a imposibilităţii obiective de executare a respectivei hotărâri judecătoreşti, însă această hotărâre a fost casată în întregime de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia sus enunţată întrucât pe de o parte nu corespundea exigenţelor prevăzute de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., iar pe de altă parte pentru ca instanţa nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt, motiv pentru care s-a reţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Or, în condiţiile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de casare a constatat că Decizia nr. 460 din 19 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu întruneşte condiţiile de validitate din perspectiva lipsei elementelor structurale impuse de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. (dispunând casarea ei în întregime), Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurentului pârât în sensul că a intrat în puterea lucrului judecat cuantumul sumei pretinse şi că nu mai putea ti obligat prin Decizia nr. 188/A din 28 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, obiect al prezentului recurs, la o sumă mai mare.

Din perspectiva acestor aspecte în condiţiile nulităţii Deciziei nr. 460 din 19 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, din perspectiva lipsei elementelor structurale impuse de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constata că în litigiul pendinte, excepţiei absolute a nulităţii hotărârii nu i se poate opune nici principiul nor) reformaţi in pejus, motiv pentru care sunt nefondate criticile recurentului pârât legate de încălcarea acestui principiu.

Faţă de cele expuse, cum nici una din criticile recurentului pârât nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât primarul general al Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 188/A din 28 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât primarul general al Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 188/A din 28 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2017.