Vindication of nationalized property barred by Law No. 10/2001 under the specialia generalibus derogant principle.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galaţi sub nr. x/233/2008, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului municipiul Galaţi să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în municipiul Galaţi, str. x.

Pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.

Prin încheierea din data de 14.08.2008, Judecătoria Galaţi a respins această excepţie, cu motivarea că reclamantul şi-a dovedit legitimarea procesuală activă, cu actele depuse. Excepţia inadmisibilităţii a fost unită cu fondul.

Judecătoria Galaţi, prin sentinţa nr. 109 din 09.01.2009, a respins excepţia Inadmisibilităţii şi a admis acţiunea. A obligat pârâtul să lase reclamantului în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul din municipiul Galaţi, strada Domnească, fost nr. 54, identificat conform raportului de expertiză efectuat de expert B.

Tribunalul Galaţi, prin Decizia nr. 27 din 01.02.2010, a admis apelul declarat împotriva acestei sentinţe de către pârâtul municipiul Galaţi, a schimbat în tot sentinţa apelată şi în rejudecare a respins acţiunea ca nefondată.

Prin Decizia nr. 333/R din 23.09.2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, recursul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat.

Curtea de Apel Galaţi, prin Decizia nr. 449/R din 30.11 2010, a admis contestaţia în anulare formulată de reclamantul A., a anulat Decizia civilă nr. 333/R din 23.09.2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi şi a fixat termen pentru evocarea fondului.

Prin Decizia nr. 151/R din 14.03.2010, Curtea de Apel Galaţi, cu opinie separată, a admis recursul, a casat Decizia civilă nr. nr. 27 din 01.02.2010 pronunţată de Tribunalul Galaţi şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi instanţă.

în rejudecarea apelului, prin Decizia nr. 318 din 09.12.2011, Tribunalul Galaţi a admis apelul, a anulat sentinţa civilă nr. 109 din 09.01.2009 pronunţată de Judecătoria Galaţi, a constatat că tribunalul este competent să judece în fond şi a dispus înaintarea cauzei la secţia civilă pentru soluţionarea în fond, cu indicaţia de a se proceda la judecarea cauzei prin conexarea cu Dosarul nr. x/121/2010.

În fond, acest Dosar a primit nr. x/121/2012 şi a fost conexat la Dosarul cu nr. x/121/2010.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, sub nr. x/121 din 01.11.2010, reclamanta C. a solicitat obligarea pârâtului municipiul Galaţi să îi lase în deplină proprietate şi folosinţa imobilul situat în Galaţi, str. x, compus din teren în suprafaţă de aproximativ 3.000 mp şi construcţia aflată pe acesta.

In apărare, pârâtul municipiul Galaţi a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Totodată a formulat cerere de chemare în garanţie a Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Acesta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, lipsită de obiect şi formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă iar în subsidiar, ca nefondată, arătând că nu are posesia bunului şi nici calitatea de unitate deţinătoare a imobilului revendicat,

La termenul din 11.04.2011 reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul D., revendicând apartamentul situat în Galaţi, str. x

Acesta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

În cauză, a formulat cerere de intervenţie în interes propriu numitul A., care a. solicitat obligarea municipiului Galaţi să-i lase în proprietate şi folosinţă imobilul situat în str. x iar în contradictoriu cu reclamanta C., să se constate nulitatea absolută a adopţiei, anularea menţiunii privind adopţia din actul iniţial de naştere al defunctei E., cât şi anularea actului de naştere după adopţie al acesteia, precum şi să se constate nulitatea absolută a certificatului de calitate de moştenitor nr. x din 16.12.2008 emis de către B.N.P. F. reclamantei C.

Pentru termenul din 30.01.2014 pârâtul municipiul Galaţi a depus la dosar întâmpinare, în cuprinsul acesteia invocându-se excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A.

Prin încheierea de la termenul din 30.01.2014 instanţa a dispus disjungerea cererii de intervenţie formulată de A. şi a Dosarului nr. x/121/2012, formându-se Dosarul nr. x/121/2014.

în Dosarul nr. x/121/2010, prin sentinţa civilă nr. 250 din 13.02.2014, Tribunalul Galaţi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei C. şi a respins acţiunea în revendicare formulată de această reclamantă, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Tribunalul Galaţi a continuat judecata pentru acţiunea în revendicare şi pentru cererea de intervenţie în interes propriu formulată de reclamantul-intervenient A. în Dosarul nr. x/121/2014.

La data de 16.05.2014, instanţa a disjuns capătul de cerere având ca obiect anulare certificat de moştenitor, Dosarul nou format primind nr. x/121/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 881 din 29.04.2014 Tribunalul Galaţi a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Galaţi.

La rândul său Judecătoria Galaţi, prin sentinţa civilă nr. 10598 din 23.10.2014 şi-a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi.

În regulator de competenţă, Curtea de Apel Galaţi, prin sentinţa civilă nr. 114 din 10.12.2014, a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Galaţi.

Pe rolul Tribunalului, această cauză a primit nr. x/121/2014*.

La termenul din 06.04.2015 s-a dispus conexarea Dosarului nr. x/121/2014* la Dosarul nr. x/121/2014.

Prin sentinţa nr. 423/2016, pronunţată de Tribunalul Galaţi în Dosarul nr. x/121/2014, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantului/intervenientul ui A.; s-a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare; s-a respins cererea de chemare în garanţie ca nefondată.

Împotriva sentinţei civile nr. 423/2016 a Tribunalului Galaţi a declarat apel reclamantul A.

Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, prin Decizia nr. 9/A din 15 ianuarie 2017, a respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 423 din 22.04.2016 pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă.

La adoptarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut următoarele:

In speţă nu a avut loc o încălcare a principiului non reformatio hi pejus deoarece, urmare a anulării sentinţei civile nr. 109/2009 a Judecătoriei Galaţi şi a Deciziei civile nr. 27/2010 a Tribunalului Galaţi pentru motivele menţionate (necompetenţă materială, contradicţie dispozitiv şi considerente) această ultimă instanţă (Tribunalul Galaţi) a fost învestită cu rejudecarea fondului, rejudecare ce trebuia să aibă în vedere excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta U.A.T. Galaţi prin întâmpinare,

A fost subliniat faptul că sentinţa civilă nr. 109/2009 a Judecătoriei Galaţi a fost atacată de pârâta U.A.T. Galaţi, pârâtă ce prin motivele de apel a reiterat excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Această critică nu a fost analizată de instanţa de apel prin Decizia civilă nr. 27/2010 a Tribunalului Galaţi, decizie care, pentru contrarietate între considerente şi dispozitiv, a fost anulată şi trimisă cauza spre rejudecare.

Urmare a acestei dispoziţii au reintrat în analiza instanţelor motivele de apel ale U.A.T. Galaţi printre care se află şi cei al inadmisibilităţii acţiunii.

S-a arătat că este nefondat şi cel de-al doilea motiv de apel, referitor la încălcarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun,

Astfel, obiectul acţiunii este de revendicare în temeiul dreptului comun (art. 480 C. civ.) a imobilului din Galaţi, str. x.

Cu actele de Ia filele 118 şi 137 din Dosarul nr. x/121/2014 s-a tăcut dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului de către autorii reclamantului (bunica reclamantului G., a fost sora lui H. şi I., cei care au cumpărat imobilul).

Imobilul a fost naţionalizat de Statul român în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin prezenta acţiune s-a invocat faptul că actul de preluare a imobilului nu este valabil pentru că au fost încălcate dispoziţiile art. 8 din Constituţia României din 1948.

Nu s-a formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001 de reparare a prejudiciului cauzat de actul abuziv al Statului român.

Or, s-a arătat de către instanţa de apel, apariţia unei legi speciale, în al cărei domeniu de reglementare intră toate imobilele aflate în situaţia celui din prezentul litigiu (art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001), nu poate fi ignorată doar pentru faptul că partea interesată nu solicită aplicarea acesteia, ci îşi întemeiază pretenţiile exclusiv pe acte normative preexistente legii speciale.

În acest sens, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în condiţiile dreptului comun dacă nu există o lege specială de reparaţie, reprezentând astfel, pentru această categorie de bunuri, consacrarea principiului de drept "specialia generalibus derogant" ("legea specială derogă de la legea generala").

Conţinutul acestui principiu se referă tocmai ia înlăturarea normei generale pentru acele situaţii în care operează norma specială.

Or, Legea nr. 10/2001 reprezintă un act normativ special în materie de obţinere, de către foştii proprietari, a bunurilor preluate în mod abuziv - cu titlu sau fără titlu - de stat, în perioada comunistă.

Finalitatea celor două proceduri, a Legii nr. 10/2001 şi a acţiunii în revendicare, este aceeaşi, anume recuperarea imobilului solicitat, astfel că existând suprapunere între câmpul de reglementare al Legii nr. 10/2001 şi cel al dispoziţiilor de drept comun ale art. 480 C. civ., se pune problema concursului dintre legea specială şi legea generală.

Instanţa de apel a reţinut, conform principiului sus-enunţat, că acest concurs se rezolvă în favoarea legii speciale» care înlătură de la aplicare norma generală.

S-a arătat că în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2008, statuând că în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, "Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială."

Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect instanţa de fond a avut în vedere, în mod prioritar, dispoziţiile legii speciale de reparaţie.

Instanţa de apel a reţinut că nu există posibilitatea pentru reclamant de a opta, în demersul lui judiciar, între legea specială şl dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului susmenţionat, dar şi a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el şi care este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei.

Cât timp, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul litigios se afla în deţinerea unităţii administrativ-teritoriale, părţile interesate puteau obţine măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în baza acestei legi, inclusiv în modalitatea restituirii în. natură, cu condiţia să fi adresat o notificare unităţii deţinătoare, în termenul prevăzut de lege.

S-a menţionat că reclamantul nu a procedat în acest sens, solicitând pentru prima dată imobilul în 2008, pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, fără să invoce existenţa unor piedici pertinente independente de voinţa sa pentru care nu a putut declanşa, în termenul legal, procedura administrativă în scopul recuperării bunului.

Apelantul-reclamant a demarat procedurile de revendicare a imobilului în 2008 deşi alte persoane în aceeaşi situaţie, în aceeaşi "imposibilitate" de a procura date, acte, au formulat notificarea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001 în termenul legal sau chiar anterior Legii nr. 10/2001 şi au apreciat că se află în faţa unei preluări abuzive ce-i îndreptăţea la recuperarea imobilului.

Ca atare instanţei de apel i s-a părut lipsit de raţiune să considere că motivele invocate de reclamant au constituit "motive independente de voinţa lui" aşa cum menţionează expres Decizia nr. 33/2008.

Instanţa de apel a arătat că cea de-a doua categorie de considerente ale Deciziei nr. 33/2008 tratează şi soluţionează acele situaţii în care, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, se poate ivi conflictul cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce impune aplicarea prioritară a Convenţiei.

Reclamantul a invocat faptul că în patrimoniul său la această dată există "un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru că actul de preluare nu este un act valabil.

Instanţa de apel a reţinut că în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, în mod constant s-a reţinut că nu se poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi.

Noţiunea de "bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenţei citate) poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate.

În schimb, speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibila o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (conform hotărârii în cauza Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. 42527/98, din 27 iunie 2001, alin. (83), constatări reluate de Curtea Europeană şi în cauze contra României: Cauza Zamfirescu din 14 decembrie 2006, Cauza Caracas 29 iulie 2006, Cauza Lungoci din 26 ianuarie 2006 sau Cauza Constandache din 11 iunie 2002).

S-a menţionat că soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare de drept comun, formulată în contradictoriu cu statul, după intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie, nu încalcă nici dreptul de acces la o instanţă, în sensul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Instanţa de apel a arătat ca nu se poate susţine că se încalcă accesul la justiţie în situaţia în care judecătorul constată incidenţa unei norme speciale la momentul intentării procesului şi care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general, operante până la data apariţiei noii reglementări.

Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.

Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi ca statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere, în acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.

Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, ceea ce nu conduce însă la privarea persoanelor care se consideră îndreptăţite de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea le deschide calea contestaţiei la instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform deciziei în interesul Legii nr. 20 din 19.03.2007 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

în concluzie, instanţa de apel a reţinut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, ceea ce nu este cazul reclamantului.

împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea în totalitate a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel pentru soluţionarea pe fond a cererii.

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantul a arătat că hotărârea pronunţată de instanţa de apel încalcă principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac - noii reformatio in pejus, făcând trimitere la prevederile art. 296 teza a II-a şi 316 C. proc. civ.

Decizia nr. 27 din 01.02.2010 prin care a fost respinsă acţiunea, ca nefondată, pronunţată de Tribunalul Galaţi în apel, în primul ciclu procesual, nu a fost atacată de pârâtul municipiul Galaţi, în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii. Casarea şi rejudecarea cauzei, arată recurentul, s-a dispus ca urmare a faptului ca reclamantul a formulat recurs şi contestaţie în anulare, căi de atac ce vizau doar greşita soluţionare a fondului pretenţiilor sale civile.

Prin urmare, recurentul susţine că, întrucât casarea deciziei pronunţate în apel, în primul ciclu procesual, a fost rezultatul acţiunii sale exclusive, iar Curtea de Apei Galaţi, prin decizia de casare, a admis recursul şi a trimis cauza spre rejudecare doar în limita aspectelor recurate, Tribunalul Galaţi, ca instanţă de fond,, nu putea relua discuţia asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii decât prin încălcarea limitelor rejudecării şi nesocotirea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac.

Totodată, recurentul a apreciat ca lipsită de relevanţă împrejurarea reţinută de instanţa de apel, în sensul că instanţa de apel, în primul ciclu procesual, nu ar fi analizat motivul de apel al pârâtului municipiul Galaţi referitor ia greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulate.

Tot din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul a arătat că decizia atacată încalcă dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, referitoare la acţiunea în revendicare şi protecţia dreptului de proprietate.

Circumstanţele cauzei, a susţinut recurentul, trebuiau analizate prin raportare la considerentele Deciziei nr. 33/2008, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, făcând trimitere ia dispoziţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.

Având în vedere interpretarea dată conflictului de legi prin Decizia nr. 33/2008, circumstanţele concrete ale cauzei şi prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţie, cu referire la accesul la instanţă, recurentul a învederat că, prin promovarea acţiunii în revendicare, reclamantul a invocat existenţa unui bun în patrimoniul său, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi, totodată, existenţa unei neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi art. 6 pct. 1 din Convenţie.

Se susţine că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorilor reclamantului şi nici din patrimoniul acestuia, urmare a acceptării succesiunii de pe urma antecesorilor săi, menţionându-se că, astfel cum rezultă din adresa nr. x din 06.03.2013 emisă de Arhivele naţionale, Anexa cu imobilele naţionalizate în judeţul Covurlui, în care figurează şi cel al autorilor reclamantului, nu a fost publicată în Buletinul Oficial al R.P. România. De asemenea, în lista nominală (anexă la decret) cu proprietarii deposedaţi de imobile prin Decretul nr. 92/1950, înregistrată la Cancelaria Consiliului de Miniştri, nu se regăseşte niciunui din autorii reclamantului.

Recurentul a subliniat că, referitor la preluarea fără titlu a imobilului, instanţa de apel avea obligaţia să analizeze şi să aplice alte decizii ale puterii judecătoreşti incidente în cauză, făcând trimitere la Hotărârea nr. 1 din 28 septembrie 1998 a Curţii Supreme de Justiţie, referitor la faptul că instanţele judecătoreşti sunt competente să judece toate acţiunile deduse judecăţii prin care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale, intervenite în perioada 1944-1989, precum şi la Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995 a Curţii Constituţionale, privind imobilele preluate de stat, rară titlu.

Imobilele naţionalizate Iară titlu, a menţionat recurentul, nu pot fi considerate ca fund de jure în proprietatea statului, făcând trimitere în acest sens şi la motivarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Referitor ia neconcordanţa dintre Legea nr. 10/2001 şi art. 6 pct. 1 din Convenţie, recurentul a arătat că, prin. stabilirea unui termen relativ scurt de 1 an şi 6 luni de formulare a notificărilor pentru restituirea imobilelor, nu a fost cuprinsă şi situaţia persoanelor care nu au putut accesa din motive independente de voinţa lor, în termen legai, procedura specială. Recurentul a învederat că nici el şi nici autoarea sa, J., nu au putut formula notificarea pentru restituirea în natură a imobilului în lipsa informaţiilor privind amplasarea imobilului şi a înscrisurilor doveditoare ale amplasamentului, ce au fost obţinute după anul 2005.

Recurentul a susţinut că a făcut dovada că este titularul dreptului de proprietate asupra unui bun actual, în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi că respingerea, ca inadmisibilă, a cererii sale de chemare în judecată reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 6 pct. 1 din Convenţie, solicitând admiterea recursului.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantul a arătat că hotărârea pronunţată de instanţa de apel încalcă principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac - non reformatio in pejus, făcând trimitere la prevederile art. 296 teza a II-a şi 316 C. proc. civ.

Recurentul a susţinut încălcarea acestui principiu prin raportare la faptul că Decizia nr. 27 din 01.02.2010 prin care a fost respinsă acţiunea ca nefondată, pronunţată de Tribunalul Galaţi în apei, în primul ciclu procesual, nu a fost atacată de pârâtul municipiul Galaţi, în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii. Casarea şi rejudecarea cauzei s-a dispus ca urmare a recursului şi contestaţiei în anulare formulate de reclamant, căi de atac ce vizau doar greşita soluţionare a fondului pretenţiilor sale civile, astfel că Tribunalul Galaţi, ca instanţa de fond, susţine reclamantul, nu putea relua discuţia asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în al doilea ciclu procesual.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată, urmând a completa cele reţinute de instanţa de apel în sensul celor care urmează.

Prin sentinţa nr. 109 din 9 ianuarie 2009, pronunţată în Dosarul nr. x/233/2008 al Judecătoriei Galaţi, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, dispunându-se admiterea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul municipiul Galaţi, reiterând excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi solicitând schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Tribunalul Galaţi, prin Decizia nr. 27 din 1 februarie 2010, a admis apelul declarat de municipiu! Galaţi şi a respins acţiunea ca nefondată.

Faţă de soluţia dispusă de instanţa de apei pârâtul municipiul Galaţi nu mai justifica un interes pentru a declara recurs, având în vedere că soluţia dispusă de instanţa de apel a fost în sensul respingerii acţiunii, astfel cum a solicitat prin motivele de apel, fiindu-i favorabilă,

Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantul A., excepţia inadmisibilităţii fiind invocată de pârâtul municipiul Galaţi şi în cadrul dosarului de recurs, pe cale de apărare.

Recursul a fost respins de Curtea de Apel Galaţi prin Decizia nr. 333/R din 23 septembrie 2010, împotriva acestei hotărâri reclamantul A. formulând contestaţie în anulare, cale de atac admisă prin Decizia nr. 449/R din 30 noiembrie 2010. Rejudecând cererea de recurs, Curtea de Apel Galaţi, prin Decizia nr. 151 din 14.03.2011, a admis recursul declarat de reclamant, a casat Decizia civilă nr. 27 din 1 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Galaţi şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.

Potrivit prevederilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ. după casare, Instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. în speţă, printre motivele invocate de pârâtul municipiul Galaţi în faţa instanţei de apel a fost şi cel referitor la inadmisibilitatea acţiunii.

Învestit cu rejudecarea apelului formulat de pârâtul municipiul Galaţi, prin Decizia nr. 318 din 09.12.2011, a admis apelul declarat de această parte, a anulat sentinţa civilă nr. 109 din 09.01.2009 a Judecătoriei Galaţi şi a înaintat dosarul Tribunalului Galaţi, secţia civilă pentru soluţionarea în fond a cauzei, constatând că această instanţă este competentă material să soluţioneze în fond cauza, având în vedere valoarea reală a bunului revendicat.

Prin urmare, faţă de casarea Deciziei civile nr. 27 din 1 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Galaţi şi anularea sentinţei civile nr. 109 din 09.01.2009 a Judecătoriei Galaţi, Tribunalul Galaţi, ca instanţă de fond în al doilea ciclu procesual, era obligat să pună în discuţia părţilor şi sa se pronunţe asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, rară a se putea reţine că, procedând în acest mod, instanţa ar fi încălcat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac.

Mai mult, în al doilea ciclu procesual Tribunalul Galaţi a dispus, prin încheierea pronunţată Ia termenul din 8 martie 2012, conexarea Dosarului nr. x/121/2032, având ca obiect cererea asupra căreia instanţa s-a pronunţat în primul ciclu procesual, la Dosarul nr. x/121/2010.

De asemenea, la termenul din 30.01.2014, Tribunalul Galaţi a dispus, în Dosarul nr. x/121/2010, disjungerea cererii de intervenţie formulate de A. şi a Dosarului nr. x/121/2012, formându-se Dosarul nr. x/121/2014 pentru soluţionarea acestor două cereri.

Unul din petitele cererii de intervenţie în interes propriu formulată de A. în Dosarul nr. x/121/2010 vizează revendicarea imobilului situat în municipiul Galaţi, str. x, imobil ce formează obiectul revendicării şi în cererea de chemare în judecată asupra căreia instanţa s-a pronunţat în primul ciclu procesual.

Or, pârâtul municipiul Galaţi a înţeles să invoce excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi în Dosarul nr. x/121/2010, urmare a revendicării formulate de A. pe calea cererii de intervenţie în interes propriu.

Instanţa a rămas investită cu soluţionarea petitului având ca obiect revendicare din cererea de intervenţie şi după termenul din 16 mai 2014, termen la care instanţa a dispus disjungerea numai a petitului din cererea de intervenţie având ca obiect anularea certificatului de moştenitor nr. x din 16.02.2008.

Prin urmare Tribunalul Galaţi, ca instanţă de fond, în al doilea ciclu procesual, era ţinut să se pronunţe asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare invocată de pârâtul municipiul Galaţi în Dosarul nr. x/121/2010. Pronunţându-se asupra acestei excepţii Tribunalul Galaţi nu a încălcat principiul non reformatio in pejus şi nici limitele rejudecării, deoarece, aşa cum s-a arătat anterior, această excepţie a fost invocată şi în Dosarul conexat nr. x/121/2010.

Nu poate fi primită nici critica recurentului în sensul că instanţa de apel, prin decizia recurată, ar fi încălcat dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, referitoare la acţiunea în revendicare şi protecţia dreptului de proprietate şi nu ar fi analizat circumstanţele cauzei prin raportare la considerentele Deciziei nr. 33/2008, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

Imobilul în litigiu a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950 în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, 6 martie 1945-22 decembrie 3989, ceea ce fac pe deplin aplicabile dispoziţiile legii speciale de reparaţie,

Apartenenţa imobilului la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalităţile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 şi cum, în speţă, acţiunea în revendicare poartă asupra unui imobil ce intră în domeniu! de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluţionarea ei nu se poate face abstracţie de regulile de drept substanţial din această lege.

Dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Or, în materia bunurilor imobile preluate în mod abuziv de stat, legiuitorul a adoptat legi speciale de reparaţie a abuzurilor săvârşite în materie imobiliară de regimul comunist, cum este şi Legea nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparatoriu, care reglementează în mod expres procedura pe care trebuie să o urmeze foştii proprietari şi modalităţile de despăgubire.

Ca atare, instanţele au stabilit corect faptul că în soluţionarea acţiunii dedusă judecăţii, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere dispoziţiile acestui act normativ.

Soluţia este în acord cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, obligatorie pentru instanţe potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., care a stabilit, cu privire la acţiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că se rezolvă în favoarea legii speciale concursul dintre legea specială şi legea generală, chiar dacă nu s-a prevăzut expres în legea specială.

Cu toate acestea, după cum precizează aceeaşi decizie, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să l se asigure accesul la justiţie.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.

Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului şi, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

În speţă, contrar celor susţinute prin memoriul de recurs, reclamantul nu este titularul unui " bun actual " în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu. în cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului, întrucât în favoarea reclamantului nu s-a pronunţat o astfel de hotărâre şi nici nu s-a emis o dispoziţie sau decizie de restituire în natură, potrivit Legii nr. 10/2001, nu se poate reţine o încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, încălcare ce presupune existenţa unui bun actual în patrimoniul recurentului, critica recurentului fiind nefondată.

O altă critică a recurentului a vizat existenţa unei neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi art. 6 pct. 1 din Convenţie, recurentul arătând că, prin stabilirea unui termen relativ scurt de 1 an şi 6 luni de formulare a notificărilor pentru restituirea imobilelor, nu a fost cuprinsă şi situaţia persoanelor care nu au putut accesa din motive independente de voinţa lor, în termen legal, procedura speciala.

Această critică nu poate fi primită deoarece dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut. El nu are caracterul unei libertăţi absolute, fiind supus unor limitări. Aceste limitări sunt impuse de puterea de stat, ele având scopul protejării altor interese, principiului securităţii raporturilor juridice sau drepturilor şi libertăţilor persoanelor.

Existenţa unor limitări ale dreptului de acces la justiţie este implicită exercitării normale a acestuia, motiv pentru care această posibilitate este recunoscută la nivelul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în cauza cauza Perez de Rada Cavanilles c. Spaniei (cererea nr. 28090/95), s-a arătat că termenele-li mită pentru introducerea unei acţiuni se numără printre limitările permise ale dreptului de acces la o instanţă.

Accesul liber ia justiţie nu este un drept absolut ci, aşa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii (de exemplu Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Î975 Ashingdane împotriva Regatului Unit, 1985) dreptul de acces la justiţie poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în funcţie de nevoile şi resursele de care dispune comunitatea.

Legea nr. 10/2001 oferă dreptul de acces fa instanţă, dând posibilitatea părţii sa formuleze contestaţie împotriva deciziei sau dispoziţiei motivate emise în soluţionarea notificării, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale.

Drept urmare, Înalta Curte reţine că mecanismul Legii nr. 10/2001 constituie o cale efectiva pentru realizarea pretenţiilor, statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiţie şi în hotărârea pilot pronunţată în Cauza Atanashi, Solon şi Poenaru din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010.

Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de ia dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă, astfel cum Curtea europeană a statuat în jurisprudenţa sa.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatului-pârât municipiul Galaţi de obligare a recurentului la plata sumei de 5.208 RON cu titlu de cheltuieli de judecată sunt de reţinut următoarele.

Intimaţii, pârât municipiul Galaţi a invocat în dovedirea acestor pretenţii factura nr. x din 17.01.2014, despre care în nota de concluzii scrise se arată că este aferentă întregului ciclu procesual (fond, apel şi recurs), Cererea de recurs a fost formulată în anul 2017 iar factura a fost emisă în anul 2014, când a fost efectuată şi plata potrivit extrasului bancar ataşat, neputându-se considera că în anul 2014 se putea anticipa eventualitatea formulării unui recurs în anul 2017 şi complexitatea acestuia.

Astfel factura invocată nu poate tace dovada pretenţiilor din cadrul prezentului recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 9/A din data de 18 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 iunie 2017.