Patent exploitation compensation: appeals dismissed, upholding limited damages payment for post-prescription period
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeals of both the inventors and the patent holder, rendering the appellate decision final and irrevocable, which upheld the obligation for the patent holder to pay 54,872 RON in damages to the inventors for the period May 26, 2006, to May 11, 2007. The dispute concerned compensation for the unauthorized exploitation of an industrial patent under Romania's Industrial Property Law, specifically challenging the application of the statute of limitations and the method for calculating economic efficiency in the absence of mandatory accounting records. The court determined that the 3-year limitation period applied to successive performances, restricting the actionable damages to the three years preceding the claim and within the patent's 20-year validity period, and rejected the inventors' attempt to rely on the Civil Code for additional "damages and interests" on grounds that the special Industrial Property Law provided the exclusive legal basis for such claims and that the appellate court correctly shifted the burden of proof to the patent holder to prove the decommissioning of compressors, a failure that resulted in the adoption of the expert report's higher valuation variant.
Legislator headnote
AI generatedart. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, art. 2 pct. 2 din Legea nr. 214/2008, art. 1 pct. 2 din Legea nr. 214/2008, art. 36 din Legea nr. 64/1991, art. 4 din O.U.G. nr. 100/2005, art. 71 din Legea nr. 64/1991; Patent exploitation compensation: appeals dismissed, upholding limited damages payment for post-prescription period: The dispute concerned compensation for the unauthorized exploitation of an industrial patent under Romania's Industrial Property Law, specifically challenging the application of the statute of limitations and the method for calculating economic efficiency in the absence of mandatory accounting records. The court determined that the 3-year limitation period applied to successive performances, restricting the actionable damages to the three years preceding the claim and within the patent's 20-year validity period, and rejected the inventors' attempt to rely on the Civil Code for additional "damages and interests" on grounds that the special Industrial Property Law provided the exclusive legal basis for such claims and that the appellate court correctly shifted the burden of proof to the patent holder to prove the decommissioning of compressors, a failure that resulted in the adoption of the expert report's higher valuation variant.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedThe procedural basis explicitly cited in the dispositive for the dismissal of the appeals as unfounded.
Full text
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 238/C din 14 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. x/111/2009*, s-a admis în parte acţiunea formulată, completată şi precizată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.
S-a admis în parte cererea de intervenţie în interes propriu formulată, completată şi precizată de către intervenientul în interes propriu C., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.
S-a dispus obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata în solidar către reclamantul A. şi către intervenientul în interes propriu C. a sumei de 872.594 RON, cu titlu de recompensă pentru eficienţa economică rezultată prin utilizarea brevetului de invenţie nr. x/1987 de către pârâtă, pentru perioada 1.01.1999-31.05.2007, sumă actualizată la data de 30.04.2012, conform raportului de expertiză contabilă şi tehnică judiciară întocmită de expert D. şi expert E. şi care face parte integrantă din hotărâre, precum şi la plata către aceştia a dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu data introducerii cererii principale şi a cererii de intervenţie şi până la plata efectivă.
Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere din acţiunea principală precizată şi din cererea de intervenţie precizată, a reclamantului, respectiv a intervenientului în interes propriu, privind acordarea daunelor interese pentru perioada 1.01.1999-31.05.2007.
S-a dispus obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata către reclamant şi intervenientul principal, în solidar, a cheltuielilor parţiale de judecată, reprezentând onorariu de expert parţial, în sumă de 7.000 RON, conform chitanţelor de la dosar.
În motivarea sentinţei, s-au reţinut următoarele:
Prin acţiunile formulate, reclamantul şi intervenientul au solicitat despăgubiri reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite ca urmare a exploatării Brevetului de Invenţie nr. x din 11.05.1987 în perioada 1.01.1999-11.05.2007, în conformitate cu art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.
Printr-o precizare de acţiune, reclamantul a indicat drept temei juridic al cererii şi prevederile art. 2 pct. 2 din Legea nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, precum şi dispoziţiile art. 1 pct. 2 din Legea nr. 214/2008 pentru a solicita trimiterea dosarului cauzei la Tribunalul Bucureşti pentru competentă soluţionare.
Cu ocazia rejudecării cauzei, reclamantul a depus două cereri completatoare de acţiune privind acordarea de daune interese pentru prejudiciul efectiv suferit de reclamant reprezentat de venitul net pe care acesta l-ar fi obţinut prin valorificarea produsului protejat prin brevet, la care se adaugă prejudiciul suferit ca urmare a devalorizării acestor sume, pe temeiul art. 1073, 1075, 1082, 1084 şi 1090 C. civ. şi art. 36 din Legea nr. 64/1991, precum şi a dobânzii aferente.
Reclamantul a precizat că daunele interese trebuie calculate în funcţie de valoarea eficienţei economice a invenţiei în cuantumul din dosarul anterior şi încasat de reclamant în anul 2000.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială a Tribunalului Bihor, prin sentinţa civilă nr. 145 din 21.05.2010 pronunţată în primul ciclu procesual, Tribunalul Bihor a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei, întemeiată pe prevederile O.U.G. nr. 100/2005, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 214/2008, cu motivarea că reclamantul A. nu îndeplineşte condiţiile stipulate prin art. 4 din O.U.G. nr. 100/2005, întrucât dreptul său patrimonial conferit de brevet nu a fost încălcat prin exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără consimţământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.
Această dispoziţie, împreună cu considerentele care au stat la baza soluţiei, au intrat în puterea de lucru judecat, deoarece nu a fost criticată de către reclamant prin apelul formulat împotriva acelei sentinţe.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a reţinut că pârâtele au încetat a mai plăti taxele de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie, datorate anual pe întreaga durată de valabilitate a brevetului, dar a apreciat că neplata taxelor în discuţie nu le exonerează pe pârâte de plata drepturilor de autor cuvenite reclamantului şi intervenientului, atât timp cât aveau obligaţia de a încunoştinţa pe reclamant şi pe intervenient, conform art. 4 alin. (1), respectiv art. 39 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 64/1991.
Instanţa a constatat că pârâtele, prin refuzul de a mai achita taxele aferente brevetului, au încercat să se sustragă de la achitarea drepturile patrimoniale cuvenite reclamantului şi intervenientului, rezultate din efectele economice şi efectele sociale obţinute în urma aplicării invenţiei. Acest fapt le-a produs acestora grave prejudicii prin privarea acestora de dreptul de a cesiona brevetul de invenţie, prejudicii care pot şi trebuie a fi reparate prin acordarea unor recompense pentru eficienţa economică rezultată prin utilizarea brevetului de invenţie nr. x/1987 de către pârâtă, pentru perioada 1.01.1999 - 31.05.2007.
Conform prevederilor art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991,,,drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţii brevetate şi aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate pana la intrarea in vigoare a prezentei legi, se vor negocia intre inventator şi unitatea care a aplicat invenţia".
Legea prevede că negocierea se va face pornind de la drepturile băneşti maxime cuvenite inventatorului, prevăzute în legislaţia în vigoare la data înregistrării cererii de brevet, în cazul brevetului care face obiectul prezentului dosar, data de 11.05.1987.
Conform Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 152/1992 [Regula 53 alin. (2)],,,la baza negocierii drepturilor băneşti cuvenite inventatorului, conform art. 66 din Legea 64/1991, stau următoarele:
a) postcalculul avantajelor economice anuale obţinute prin aplicarea invenţiei, întocmit de unitatea care a aplicat invenţia;
b) avantajele economice sau sociale stabilite de unitate prin apreciere, atunci când nu se poate efectua un postcalcul direct al avantajelor economice (diferenţa de costuri, eliminarea sau reducerea importurilor etc.)".
Din probatoriul administrat în cauză şi din cele reţinute de experţii care au întocmit raportul de expertiză, rezultă că unitatea nu a avut şi nu are organizată o evidenţă contabilă,,,postcalcul" în scopul cuantificării avantajelor economice şi sociale anuale, obţinute prin aplicarea invenţiei. În aceste condiţii, pârâtele au încălcat prevederile art. 71 din Legea nr. 64/1991, potrivit cărora "brevetele de invenţie în vigoare reprezintă active necorporale şi se înregistrează în patrimoniul titularului, persoană juridică".
De asemenea, nu există documente care, în lipsa unei evidenţe contabile, să evidenţieze determinarea prin alte metode de apreciere a eficienţei economice şi a efectelor sociale rezultate prin aplicarea invenţiei.
În acest sens este atât raportul de expertiză întocmit în prezenta cauză, cât şi raportul de expertiză întocmit în Dosarul nr. x/1992 al Judecătoriei Oradea în cauza având ca obiect,,,despăgubiri pentru exploatarea invenţiei nr. x/1987 cu titlul X de către Schela de Petrol Suplacu de Barcău Bihor".
În acest din urmă raport de expertiză, s-a reţinut că în contabilitatea Schelei de Petrol Suplacu de Barcău nu s-a evidenţiat şi înregistrat ca activ necorporal brevetul de invenţie nr. x/1987, ceea ce a denaturat veniturile şi cheltuielile şi în concluzie rezultatele financiare ale Schelei de Petrol Suplacu de Barcău.
Aceeaşi constatare se regăseşte în raportul de expertiză întocmit în Dosarul nr. x/1995 al Tribunalului Braşov în cauza având ca obiect,,,despăgubiri pentru exploatarea invenţiei nr. x/1987 cu titlul X de către Schela de Petrol Suplacu de Barcău Bihor".
Această împrejurare demonstrează că pârâta deşi a fost găsită în culpă în alte două litigii cu privire la acest aspect, a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile legale ce-i reveneau în legătură cu exploatarea brevetului de invenţie.
Astfel, instanţa a apreciat că neplata taxelor aferente brevetului de către pârâţi nu-i poate exonera de despăgubirile ce le sunt datorate reclamantului şi intervenientului, ci din contră au generat prejudicii acestora ce trebuie acoperite prin acordarea unor sume cu titlu de recompensă pentru eficienţa economică rezultată prin utilizarea brevetului de invenţie nr. x/1987 de către pârâtă, pentru perioada 1.01.1999 - 31.05.2007.
Cu privire la acest aspect, instanţa a apreciat că operează autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 114/A/2010 a Curţii de Apel Oradea (irevocabilă), pronunţată în primul ciclu procesual, prin care s-a constatat că, în situaţia în care titularul brevetului este altul decât inventatorul, neplata taxei prevăzute de lege pentru menţinerea în vigoare a invenţiei nu poate fi invocată de titularul brevetului pentru a se sustrage de la plata obligaţiilor ce-i revin, potrivit art. 36 din lege, faţă de autorul invenţiei, în baza cesiunii legale a invenţiei.
Tot prin Decizia nr. 114/A/2010, a fost dezlegată cu autoritate de lucru judecat şi chestiunea perioadei de protecţie a brevetului de invenţie, în sensul că aceasta este de 20 de ani, în baza Legii nr. 64/1991, astfel încât reclamantului şi intervenientului li se cuvin drepturile patrimoniale cu titlu de recompense şi daune interese până la data de 31.05.2007.
Totodată, în cauză sunt incidente şi cele reţinute în mod irevocabil în Dosarul nr. x/1992 al Judecătoriei Oradea, ce a avut ca obiect despăgubiri pentru exploatarea invenţiei nr. x/1987 cu titlul X de către Schela de Petrol Suplacu de Barcău Bihor, cât şi cele reţinute în Dosarul nr. x/1995 al Tribunalului Braşov, ce a avut ca obiect despăgubiri pentru exploatarea invenţiei nr. x/1987 cu titlul X de către Schela de Petrol Suplacu de Barcău Bihor.
În acest din urmă dosar, Curtea de Apel Braşov, prin Decizia nr. 49 din 26.04.2000, a stabilit că suma ce urmează a fi achitată inventatorilor drept recompensă pentru perioada 1987-1998 este în cuantum de 1.817.953.104 RON vechi, reprezentând drepturile inventatorilor pentru folosirea invenţiei pe perioada 1987-1998.
Constatarea că pârâtele trebuie să achite reclamantului şi intervenientului drepturile de proprietate intelectuală aferente invenţiei lor se impune şi în prezenta cauză cu putere de lucru judecat.
Expertul a calculat suma ce li se cuvine reclamantului şi intervenientului pentru perioada 1.01.1999-31.05.2007 luând drept reper hotărârea Curţii de Apel Braşov, actualizând sumele astfel rezultate la valoarea din prezent, respectiv la momentul la care a fost depusă expertiza. Astfel, experţii au concluzionat că suma totală de încasat de către autorii invenţiei cu titlu de recompensă pentru eficienţa economică rezultată prin utilizarea brevetului de invenţie nr. x/1987 de către pârâtă, pentru perioada 1.01.1999-31.05.2007, este de 872.594 RON, sumă actualizată la data de 30.04.2012.
La termenul din data de 21.11.2011, instanţa a dispus efectuarea unei expertize în specialitatea contabilitate având ca obiectiv calcularea eficienţei economice pentru aplicarea invenţiei la Schela de producţie petrolieră Suplacu de Barcău - Staţia de compresoare pe perioada 1.01.1999 - 31.05.2007 şi reactualizarea sumelor rezultate anterior datei de 24.10.2011.
Totodată, s-a mai dispus efectuarea unei expertize în proprietate intelectuală - industrială având ca obiectiv calcularea eficienţei economice pentru aplicarea invenţiei pe perioada 12 mai 1997 - 31 mai 2002 prin efectuarea verificărilor faptice pe teren în cadrul staţiei de compresoare.
Instanţa a mai dispus ca experţii să răspundă şi obiectivelor depuse în scris de către părţi, respectiv celor formulate în scris la data de 18.10.2011 de reclamantul A., şi celor formulate de pârâtă prin adresa din data de 17.11.2011, amintite mai sus.
În ce priveşte susţinerile pârâtei S.C. B. S.A. cu privire la legalitatea, temeinicia şi corectitudinea concluziilor expertizei, instanţa a reţinut că experţii au convocat părţile de 9 ori, după cum urmează:
a) pentru data de 06.02.2012, dată la care a fost prezent doar reclamantul A., în calitate de reprezentant al colectivului de inventatori, reprezentanţii pârâţilor lipsind;
b) pentru data de 20.02.2012, dată la care a fost prezent doar reclamantul A., în calitate de reprezentant al colectivului de inventatori, reprezentanţii pârâţilor lipsind;
c) pentru data de 29.02.2012, dată la care s-a efectuat cercetarea la faţa locului. Pentru această convocare s-au prezentat toate părţile, reprezentanţii B. solicitând termen pentru a depune înscrisuri;
d) pentru data de 20.03.2012 s-au prezentat toate părţile, reprezentanţii B. au depus o serie de înscrisuri şi s-au angajat să depună Situaţia cu producţia valorică realizată la nivelul anului 1998, la data de 02.04.2012 la sediul firmei S.C. Intelect S.R.L. - Oradea;
e) pentru data de 02.04.2012 s-au prezentat toate părţile, reprezentanţii pârâtelor solicitând un nou termen pentru data de 09.04.2012 pentru a depune şi alte documente solicitate, menţionate în procesul-verbal din 20.03.2012 cât şi note scrise pentru experţii desemnaţi;
f) pentru termenul din 09.04.2012 reprezentanţii B. nu s-au prezentat pentru a depune şi alte documente solicitate, menţionate în procesul-verbal din 20.03.2012 cât şi note scrise pentru experţii desemnaţi;
g) pentru termenul din 08.05.2012, dată la care a fost prezent doar reclamantul A., în calitate de reprezentant al colectivului de inventatori, reprezentanţii pârâţilor lipsind;
h) pentru termenul din 04.06.2012, dată la care a fost prezent doar reclamantul A., în calitate de reprezentant al colectivului de inventatori, reprezentanţii pârâţilor lipsind;
i) pentru termenul din 06.06.2012, dată la care a fost prezent doar reclamantul A., în calitate de reprezentant al colectivului de inventatori, reprezentanţii pârâţilor lipsind.
Având în vedere aceste aspecte, precum şi faptul că experţii au răspuns obiectivelor şi obiecţiunilor formulate de părţi şi cenzurate de instanţă cu privire la lucrarea efectuată, instanţa a apreciat drept inoportună şi inutilă efectuarea unei contraexpertize, conform prevederilor art. 212 alin. (1) C. proc. civ. din 1948.
În ceea ce priveşte acordarea daunelor interese solicitate de reclamant şi intervenient prin concluziile lor pe fondul cauzei, instanţa le-a apreciat drept neîntemeiate, întrucât nu s-a făcut dovada prejudiciului invocat (eventus domni), adică a pierderii efective (damnum emergens) şi a beneficiului nerealizat (lucrum cessans), conform articolului 1084 C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză.
Suma de 65.313.600 RON pe care pârâta ar datora-o reclamantului şi intervenientului cu titlul de daune interese a fost calculată de experţi în absenţa unui obiectiv încuviinţat de către instanţă, motiv pentru care această concluzie a fost înlăturată.
Ceea ce au calculat experţii cu titlul de,,daune interese ", reprezentând cuantificarea unor " privaţiuni " ce ar fi fost suferite de reclamant şi intervenient ca urmare a unor fapte ilicite ale pârâtei, nu fac obiectul cererilor introductive de instanţă şi nu se includ în categoria drepturilor patrimoniale la care se referă dispoziţiile Legii nr. 64/1991, care reprezintă temeiul juridic al cererii reclamantului şi intervenientului.
De asemenea, o parte dintre faptele reţinute de către experţi au fost tranşate deja în mod irevocabil între părţi prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul anterior (respectiv sentinţa civilă nr. 176 din 22.04.1999 a Tribunalului Braşov, menţinută prin Decizia civilă nr. 49 din 26.04.2000 a Curţii de Apel Braşov), prin care a fost respinsă cererea inventatorilor de obligare a pârâtei la încheierea oricărui contract de licenţă cu autorii invenţiei, aceste chestiuni nemaiputând fi repuse în discuţie în prezenta cauză, opunându-se puterea de lucru judecat.
În cuprinsul raportul de expertiză, acest calcul al daunelor interese pentru perioada 1999 - 2002 este efectuat în capitolul nr. 5, care tratează obiectivul numit de instanţă. Suma acordată este de 36.628.907 RON, dar acest obiect nu se referă la un astfel de calcul. Pentru perioada 1999 - 2007, suma rezultată este de 65.313.600 RON. Calculul este situat la răspunsul la obiectivul nr. 4 al reclamantului, anume " stabilirea cuantumului drepturilor patrimoniale rămase de încasat din brevetul de invenţie nr. x/1987 pentru perioada 01.01.1999 - 31.05.2007".
Sintagma "cuantumul drepturilor patrimoniale" nu se referă nici în accepţiunea reclamantului la daune-interese pentru anumite fapte ilicite ale pârâtei, ci numai la drepturile băneşti cuvenite reclamanţilor în calitate de inventatori, după cum reiese din cererea de chemare în judecată.
De asemenea, tribunalul a apreciat că, pentru aceleaşi considerente reţinute de Tribunalul Braşov prin sentinţa civilă nr. 176/1999, cererea reclamantului şi a intervenientului este admisibilă, în parte, instanţa neputând acorda recompense pentru viitor, ci doar pentru perioada indicată în petitul acelei cereri şi până la pronunţarea acelei hotărâri.
Admiterea primului capăt de cerere al acţiunii reclamantului şi al intervenientului presupune tocmai acordarea acestor despăgubiri sau recompense pentru eficienţa economică rezultată prin utilizarea brevetului de invenţie nr. x/1987 de către pârâtă şi exclude acordarea de daune interese, pentru prejudiciul suferit în perioada 1.01.1999-31.05.2007; raţiunea legiuitorului de la 2005 care a modificat legea - cadru privind brevetele de invenţie prin O.U.G. nr. 100/2005, a fost, în opinia instanţei, aceea de a repara o eventuală nedreptate comisă faţă de titularii unui brevet de invenţie nedespăgubiţi integral sau corespunzător, şi nu aceea de a crea premisele unei îmbogăţiri fără justă cauză a acestor titulari, cum sunt în speţă reclamantul şi intervenientul.
Prin Decizia civilă nr. 266/A din 21 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. x/111/2009*, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii C. şi A. şi de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei, precum şi apelul pârâtei împotriva încheierilor de şedinţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele aspecte:
Decizia civilă nr. 114/A/2010 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în ciclul procesual anterior nu a fost atacată cu recurs de către niciuna dintre părţi, aşa încât aspectele analizate de instanţa de apel şi prin care s-au dat dezlegări în cauză au intrat în puterea lucrului judecat, corect fiind avute în vedere de instanţa de fond în rejudecare, criticile apelantei pârâte sub acest aspect fiind apreciate ca nefondate.
Faptul că prin această decizie s-a dispus desfiinţarea sentinţei pronunţate de Tribunalul Bihor, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nu este de natură a înlătura dezlegările date de instanţa de apel, câtă vreme acestea au fundamentat soluţia pronunţată, fiind considerate de instanţă ca relevante sub acest aspect şi constituind temei al hotărârii de desfiinţare a sentinţei apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Astfel, prin decizia pronunţată de instanţa de apel, în primul ciclu procesual, instanţa a analizat şi s-a pronunţat cu referire la perioada de valabilitate a brevetului de invenţie în cauză, la efectele neplăţii taxelor anuale de menţinere în vigoare a acestuia şi încetarea protecţiei juridice a invenţiei, problemele de drept dezlegate fiind obligatorii pentru instanţa de rejudecare, analiză efectuată raportat la considerentele care au fundamentat soluţia pronunţată de instanţa de fond în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
De asemenea, a fost înlăturată şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă în primul ciclu procesual, în cuprinsul considerentelor deciziei reţinându-se faptul că durata de valabilitate a brevetului de invenţie în cauză este de 20 de ani şi nu de 15 ani, cum greşit s-a reţinut de către instanţa de fond, făcându-se referire în acest sens la dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 64/1991 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 203/2002 şi la dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 64/1991.
Aceste dezlegări au intrat în puterea lucrului judecat, neputând forma obiect de analiză în rejudecare, respectiv în prezenta cale de atac.
Instanţa de apel a arătat şi considerentele pentru care a apreciat că sunt nefondate celelalte argumente invocate de pârâtă în rejudecarea cauzei, cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
S-a reţinut totodată că, deşi prin apelul declarat, pârâta apelantă a atacat şi încheierea din data de 10.05.2013 cu referire la respingerea excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bihor, în cuprinsul motivelor de apel depuse la dosar precizează că nu mai înţelege să atace această încheiere, arătând că invocă soluţia primei instanţe sub acest aspect ca o confirmare a faptului că Legea nr. 214/2008 nu este aplicabilă în cauză, în contextul argumentelor susţinute cu privire la excepţia prescripţiei extinctive, analiză care nu se mai impune însă a fi efectuată raportat la aspectele anterior reţinute, cu referire şi la dezlegările date de instanţe în primul ciclu procesual.
Şi celelalte critici invocate de apelanta pârâtă pe fondul cauzei au fost apreciate ca nefondate, corect prima instanţă reţinând îndreptăţirea reclamantului şi intervenientului în interes propriu la plata drepturilor patrimoniale cuvenite acestora, în calitate de inventatori.
Aspectele privind durata de valabilitate a brevetului de invenţie ca fiind de 20 de ani şi efectele neplăţii de către pârâtă a taxelor de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie, în sensul că neplata nu exonerează pârâta de la plata drepturilor inventatorilor, au fost tranşate în mod irevocabil prin decizia pronunţată în apel, în primul ciclu procesual, nerecurată, neputând forma obiect de analiză în prezenta cale de atac.
Nu au fost primite nici susţinerile în sensul că, deoarece prin sentinţa civilă nr. 176 din 22.04.1999 pronunţată de Tribunalul Braşov s-au stabilit şi acordat deja drepturile globale cuvenite reclamantului şi intervenientului în interes propriu raportat la insuficienţa recompensării anterioare, apelanta pârâtă nu ar mai datora nicio sumă cu acest titlu, câtă vreme prin hotărârea anterior menţionată şi prin Decizia civilă nr. 49/2000 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, prin care a fost schimbată în parte hotărârea Tribunalului Braşov, nu s-a dispus în acest sens, iar potrivit considerentelor acestor hotărâri, despăgubirile au fost stabilite şi acordate pentru perioada 11 mai 1987-1998, astfel cum au fost calculate şi prin raportul de expertiză efectuat în acel dosar şi care a fost avut în vedere de instanţă.
Cât priveşte cuantumul drepturilor patrimoniale cuvenite reclamantului şi intervenientului în interes propriu pe temeiul art. 36 şi art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut concluziile raportului de expertiză contabilă şi în proprietate industrială efectuat în cauză de către experţii D. şi E., obligând pârâta la plata sumei de 872.594 RON, în favoarea reclamantului şi intervenientului, în calitatea acestora de autori ai invenţiei, cu titlu de recompensă pentru eficienţa economică, criticile invocate de apelanta pârâtă sub acest aspect fiind apreciate ca nefondate.
După cum rezultă din cuprinsul raportului de expertiză şi din răspunsurile experţilor la obiecţiunile formulate de pârâta apelantă, aceasta nu are organizată o evidenţă contabilă " postcalcul " în scopul cuantificării avantajelor economice şi sociale anuale, obţinute prin aplicarea invenţiei, în sensul dispoziţiilor art. 91 alin. (3) şi (4) din H.G. nr. 547/2008 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991, invocate de aceasta, respectiv conform dispoziţiilor H.G. nr. 152/1992- regula 53.
De asemenea, nu au fost prezentate alte documente care, în lipsa unei evidenţe contabile, să evidenţieze determinarea prin alte metode de apreciere a eficienţei economice şi a efectelor sociale rezultate din aplicarea invenţiei, deşi experţii au convocat părţile de 9 ori, tocmai în scopul depunerii documentelor apreciate ca relevante şi necesare în acest sens.
Din aceste motive, în speţă, experţii au calculat drepturile băneşti ce li se cuvin reclamantului şi intervenientului în raport de hotărârea Curţii de Apel Braşov din litigiul anterior derulat între părţi şi de raportul de expertiză contabilă din acel dosar.
S-a reţinut şi faptul că, prin răspunsul la obiecţiuni depus la dosar de expertul D. s-a arătat că din documentele puse la dispoziţie de către Schela de Petrol Suplacu de Barcău rezultă că invenţia s-a folosit pe toată perioada 1.01.1999-31.05.2007, la data deplasării la faţa locului (29.02.2012) constatându-se că sunt în funcţiune compresoare la care se foloseşte invenţia, iar pârâta nu a pus la dispoziţia expertului documentele tehnice şi de evidenţă contabilă pe baza cărora să se poată face calculele efective de eficienţă, pe toată perioada de utilizare a invenţiei şi la numărul şi tipul de compresoare la care pârâta susţine că s-a aplicat invenţia.
În acelaşi sens, expertul tehnic F. a menţionat în răspunsul la obiecţiuni şi faptul că economiile de teflon din documentele predate de pârâtă nu sunt explicit înregistrate în fiecare an în parte referitor la aplicarea brevetului de invenţie.
Au fost înlăturate şi criticile vizând respingerea cererii privind efectuarea contraexpertizei, respectiv calculele efectuate de pârâta apelantă privind drepturile patrimoniale ce ar putea fi acordate reclamantului şi intervenientului, această probă nefiind justificată atât timp cât experţii au răspuns la obiectivele şi obiecţiunile formulate de părţi, încuviinţate de instanţă, raportat la documentele depuse, dând toate lămuririle necesare sub acest aspect, iar concluziile acestora au fost cenzurate de către instanţă. Mai mult, pârâta apelantă a avut posibilitatea să depună toate documentele financiar contabile deţinute şi considerate relevante, cu ocazia efectuării raportului de expertiză, experţii convocând părţile de mai multe ori în acest scop, acte care nu au fost depuse nici cu ocazia solicitării contraexpertizei.
Cât priveşte apelul formulat de apelanţii A. şi C., respectiv criticile invocate de aceştia cu referire la neacordarea daunelor interese pentru perioada 1.01.1999-31.05.2007, în cuantum de 65.313.600 RON, s-a apreciat că este nefondat.
Raportat la cererile formulate de reclamant şi la obiectivele raportului de expertiză, prima instanţă a reţinut în mod corect că ceea ce a calculat expertul cu titlu de daune interese reprezintă cuantificarea unor privaţiuni ce ar fi fost suferite de reclamant şi de intervenient ca urmare a unor fapte ilicite ale pârâtei, ce nu fac obiectul cererilor introductive în instanţă şi nu se includ în categoria drepturilor patrimoniale la care se referă Legea nr. 64/1991, care reprezintă temeiul juridic al cererii reclamantului şi intervenientului.
Pe de altă parte, obligarea pârâtei la plata sumei de 65.313.600 RON calculată de expert este neîntemeiată, în absenţa dovedirii existenţei unui astfel de prejudiciu cert, produs ca o consecinţă a privării de dreptul de cesionare a brevetului de invenţie sau ca urmare a faptului că inventatorii nu au fost înştiinţaţi de sistarea plăţii taxelor anuale de menţinere în vigoare. Suma de 872.594 RON a fost corect acordată în considerarea calităţii de autori ai invenţiei, cu titlu de recompensă pentru eficienţa economică, instanţa dispunând totodată şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestei sume, în cuantum reactualizat, astfel cum s-a solicitat prin precizările de acţiune.
Susţinerile apelanţilor privind puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 329/1998 pronunţată de Tribunalul Timiş, în prezenta cauză, au fost înlăturate ca nefondate: existenţa unor similitudini între două cauze nu este de natură a justifica reţinerea puterii de lucru judecat, cât timp hotărârea invocată de apelanţi vizează alte părţi şi nu le este, astfel, opozabilă şi nici nu produce efecte în sensul obligativităţii sale în privinţa părţilor din prezenta cauză.
Prin Decizia nr. 538 din 20.02.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/111/2009, s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. şi intervenientul C. împotriva deciziei menţionate, s-a admis recursul formulat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, cu consecinţa casării în parte a deciziei recurată şi trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelului formulat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 238/C din 14 octombrie 2013 a Tribunalului Bihor, secţia I civilă, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
În ce priveşte recursul formulat de reclamant şi intervenient (denumiţi în continuare, reclamanţi), Înalta Curte a reţinut, în primul rând, că este nefondat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., conţinând susţinerea că instanţele de fond ar fi reţinut faptul că în petitul cererii de chemare în judecată nu se regăseşte un capăt de cerere referitor la acordarea de daune interese, considerând că nu se pot pronunţa asupra unei cereri ce nu a fost dedusă judecăţii.
Înalta Curte a constatat că această susţinere nu poate fi reţinută, întrucât nu numai că instanţa de apel nu a reţinut un astfel de fine de neprimire pentru analizarea cererii de acordare a daunelor-interese, ci a analizat criticile formulate pe fondul cererii menţionate arătând în mod detaliat argumentele ce au condus la confirmarea soluţiei de respingere a acesteia; prin urmare, în cauză şi-au găsit deplina aplicare garanţiile procesuale ale principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, sens în care s-a constatat că prin decizia recurată au fost respectate dispoziţiile art. 294 alin. (1), art. 295 rap. la art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Întrucât cererea completatoare a fost analizată de instanţele anterioare pe fond (în condiţii identice, pentru ambii recurenţi reclamanţi), invocarea de către aceştia a unor critici referitoare la tardivitatea invocării acestei neregularităţi de către pârâtă, prin raportare la dispoziţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ. este lipsită de finalitate (în fapt, o reluare a criticilor formulate prin motivele de apel), având în vedere că recurenta pârâtă, într-adevăr, nu s-a opus la depunerea cererii completatoare de către reclamantul A. la termenul din 6.06.2011, raportat la norma dispozitivă din art. 132 C. proc. civ. în plus, recurenta pârâtă, prin propriile sale motive de recurs, nu formulează astfel de critici, astfel încât invocarea dispoziţiilor art. 108 alin. (3) C. proc. civ. de către recurenţii reclamanţi nu are obiect.
În al doilea rând, Înalta Curte a apreciat că sunt nefondate criticile formulate de aceiaşi recurenţi pe fondul cererii de acordare a daunelor interese, susţinute pe temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, s-a constatat că obiectul cererii a privit obligarea pârâtei la despăgubiri aferente perioadei 1.01.1999-31.05.2007 pentru exploatarea invenţiei ai cărei autori sunt reclamantul şi intervenientul şi care face obiectul brevetului de invenţie nr. x/1987 sub denumirea "X"; pârâta este titularul acestui brevet, în calitate de succesor în drepturi al titularului iniţial (la origini, Schela de Producţie Petrolieră Suplacu de Barcău, jud. Bihor).
Dată fiind analiza unitară a cererii de către instanţele de fond (cu luarea în considerare şi a intervenientului alături de reclamant, similar unui litisconsorţiu procesual activ), prin cererea completatoare, reclamanţii ("subsecvent cererii principale") au solicitat acordarea de daune-interese, în esenţă, 50% din valoarea eficienţei economice rezultate din aplicarea invenţiei, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 64/1991, dar şi ale art. 1073, art. 1075, art. 1082, art. 1084 şi art. 1090 C. civ. de la 1865, sumă pe care au solicitat-o actualizată cu rata inflaţiei, dar şi acordarea dobânzii legale aferente.
Înalta Curte a considerat că, pentru rigoarea analizei, este necesar a se stabili legea aplicabilă, cu referire atât la dispoziţiile din Legea nr. 64/1991 (raportul dintre aceasta şi Legea nr. 214/2008 de completare a O.U.G. nr. 100/2005 urmând a fi analizat în recursul pârâtei), cât şi ale Regulamentului de aplicare a legii dintre cele succesive, adoptate în aplicarea acestui act normativ; de asemenea, este necesar a se analiza problema unui eventual cumul al unor pretenţii întemeiate pe dispoziţiile legii speciale (Legea nr. 64/1991) şi cele ale dreptului comun - art. 1073 şi urm. C. civ., dar şi posibilitatea ca în legătură cu aceleaşi pretenţii, să fie incidente atât dispoziţii din legea specială (Legea nr. 64/1991), cât şi cele din C. civ. (art. 1073 şi urm.).
Astfel, pretenţiile formulate au avut în vedere intervalul 1.01.1999-31.05.2007 (ca perioadă de aplicare a invenţiei de către pârâtă şi pentru care recurenţii nu au fost recompensaţi, potrivit legii), în timp ce cererea de chemare în judecată a fost formulată la 25.05.2009.
Independent de data învestirii primei instanţe, din perspectiva ce interesează problema enunţată, principiul tempus regit actum implică raportarea la perioada de referinţă indicată de reclamanţi atât din punct de vedere al dispoziţiilor din legea brevetelor, cât şi în ce priveşte prevederile din Regulamentul de aplicare a legii.
Constatarea anterioară nu este însă suficientă, având în vedere că Legea nr. 61/1991 a fost modificată atât în anul 2007, cât şi în anul 2009, dar şi luând în considerare că Regulamentul de aplicare a legii a fost abrogat şi înlocuit cu dispoziţii noi atât în anul 2003 (H.G. nr. 499/2003), cât şi ulterior, în 2008 (H.G. nr. 547/2008).
Ca atare, chiar dacă aceste chestiuni îşi vor găsi dezlegarea în cadrul analizei recursului pârâtei, este necesar a se preciza, pe de o parte, că indiferent de temeiul juridic de analiză a cererii reclamanţilor (Legea nr. 64/1991 sau dreptul comun, conform celor menţionate în cererea completatoare), esenţa acestui litigiu derivă din instituţia răspunderii civile delictuale, câtă vreme între părţi nu există raporturi contractuale.
Pe de altă parte, ori de câte ori se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale în legătură cu o încălcare ce are un caracter continuu (deci, care nu decurge dintr-o faptă ilicită cu efect uno ictu, susceptibilă, în principiu, de un prejudiciu unic), în mod necesar (dată fiind şi producerea faptelor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. - 1.10.2011) trebuie verificată actualitatea dreptului material la acţiune, anume neîmplinirea termenului de prescripţie extinctivă, în raport de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.
S-a reţinut că pentru motivele ce vor fi arătate în evaluarea criticilor din recursul pârâtei, din aplicarea coroborată a dispoziţiilor art. 7 alin. (1), art. 8 alin. (1), dar şi ale art. 12 din Decretul nr. 167/1958, rezultă că cererea reclamanţilor nu putea fi admisă pentru o perioadă mai mare de 3 ani, anterioară introducerii cererii de chemare în judecată (25.05.2006-25.05.2009), dar şi cu condiţia ca durată legală de protecţie a brevetului de invenţie să nu se fi împlinit, astfel încât aplicarea lui de către pârâtă să antreneze în mod legal beneficii în favoarea acestora; aplicând aceste norme şi reguli la speţă, rezultă că perioada pentru care pârâta va putea fi obligată la despăgubiri în favoarea reclamanţilor este perioada 25.05.2006-11.05.2007 - data împlinirii celor 20 de ani ca durată legală a protecţiei (data depozitului naţional reglementar fiind 11.05.1987).
În consecinţă, din perspectiva legii aplicabile (dispoziţii de drept material, dar şi de organizare a aplicării legii - Regulament de aplicare) interesează forma Legii nr. 64/1991, precum şi a Regulamentului în vigoare în perioada menţionată - 25.05.2006-11.05.2007.
Aşa fiind, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 70 alin. (3) rap. la art. 62 alin. (1) şi la cele ale art. 37 din Legea nr. 64/1991, în numerotarea textelor corespunzătoare formei în vigoare a legii în intervalului menţionat, norme corespunzătoare în conţinut celor la care s-a raportat instanţa de apel, într-o altă formă a legii, ulterioară însă.
În ce priveşte dispoziţiile incidente în cauză din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991, acestea erau cele cuprinse în H.G. nr. 499/2003 (Regula nr. 79), iar nu cele ale H.G. nr. 152/1992 (Regula 53) şi, cu atât mai puţin, cele prevăzute de H.G. nr. 547/2008 (Regula 91).
Revenind la motivele de recurs ale recurenţilor reclamanţi, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel în mod legal nu a acordat alte drepturi băneşti acestora şi a considerat în mod riguros că pretenţiile iniţiale şi cele din cererea completatoare nu pot fi cumulate (apreciere ce exclude acordarea dobânzilor legale aferente, accesorii ale sumelor cu care vor fi despăgubiţi în condiţiile permise de lege).
Astfel cum s-a dezlegat încă din primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 114/2010 a Curţii de Apel Oradea, în temeiul art. 71, art. 66 şi art. 32 din legea nouă privind brevetele de invenţie (Legea nr. 64/1991), s-a statuat că durata de protecţie a brevetului emis sub imperiul Legii nr. 62/1974, este de 20 de ani, astfel încât titlul în discuţie beneficia de protecţie legală până la data de 11.05.2007.
Cu toate ca prin sentinţa civilă nr. 145/C/2010 a Tribunalul Bihor, cererea reclamanţilor a fost respinsă ca neîntemeiată pentru considerentul că intervenise decăderea titularului de brevet (pârâta) din drepturile conferite de brevet ca efect al neachitării anuităţilor, în aplicarea dispoziţiilor, art. 43 din Legea nr. 64/1991, astfel încât aceasta nu mai putea fi obligată la despăgubiri în favoarea reclamanţilor, această soluţie a fost infirmată de instanţa de control judiciar.
În decizia instanţei de apel, fapta pârâtei de a nu achita taxele anuale pentru menţinerea în vigoare a brevetului, cumulată cu omisiunea aceleiaşi pârâte de a-i înştiinţa pe inventatori despre intenţia de a renunţa la brevet, astfel încât aceştia să fie în măsură să îşi exercite opţiunea prevăzută de art. 39 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 (de a deveni titulari ai brevetului), a fost calificată drept un abuz de drept.
Ca efect al acestei calificări, instanţa de apel a considerat că titularul de brevet are obligaţia de a achita inventatorilor drepturile de autor cuvenite, atât în situaţia în care se bucură de dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei ca urmare a plăţii taxei de menţinere în vigoare a acesteia, cât şi în situaţia în care a pierdut acest drept, prin neplata taxei respective (situaţia din speţă).
În consecinţă, din perspectiva recurenţilor reclamanţi, instanţa de apel nu a dat eficienţă decăderii din drepturile conferite de brevet, sancţionând abuzul de drept al acesteia, astfel încât a dispus obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri, potrivit celor prevăzute de art. 70 alin. (3) rap. la art. 62 alin. (1) şi cele ale art. 37 din Legea nr. 64/1991 (din forma legii în vigoare la data faptelor); limitarea pretenţiilor admise ale reclamanţilor din perspectiva prescripţiei dreptului material la acţiune nu poate fi cenzurată de această instanţă în recursul acestora, ci va forma obiect de analiză în recursul pârâtei, având în vedere criticile acesteia cu privire la acest aspect; în plus, recurenţii reclamanţi au formulat motive de recurs pentru ceea ce nu li s-a acordat - daune interese (cererea din 6.06.2011), iar nu în legătură cu partea din decizie care le este favorabilă (ceea ce li s-a acordat) - despăgubiri.
Înalta Curte a constatat că prin motivele de recurs (ca şi potrivit susţinerilor acestora din faţa instanţelor, de fond), recurenţii au pretins că despăgubirile ce le-au fost acordate pentru perioada de exploatare a invenţiei în care nu au fost recompensaţi potrivit legii reprezintă drepturi de altă natură decât daunele-interese pe care le-au solicitat a le fi acordate în mod cumulat cu acestea, susţineri care, însă, au fost înlăturate ca nefondate.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 70 alin. (3), art. 62 şi ale art. 37 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 64/1991 rezultă că aceştia, în calitate de autori ai unei invenţii brevetate şi aplicate, însă nerecompensate, au vocaţia la obţinerea unor drepturi băneşti decurgând din această calitate, drepturi care ar fi trebuit stabilite prin negociere cu pârâta; această negociere nu a avut loc, iar pârâta a aplicat invenţia în mod neîntrerupt fără a le achita drepturile băneşti cuvenite; în aceste condiţii, recurenţii au obţinut obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri într-un alt litigiu privind o perioadă anterioară: 1987-1998 (finalizat prin Decizia civilă nr. 49 din 26.04.2000 a Curţii de Apel Braşov); această obligaţie, de asemenea, a fost stabilită prin antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în absenţa încheierii între părţi a unui contract.
Or, conform acestui mecanism de antrenare a răspunderii civile delictuale (decurgând din conduita ilicită a pârâtei de a refuza încheierea contractului în condiţiile în care şi în continuare a aplicat invenţia şi, în plus, în cauza de faţă, a încercat a se sustrage de la achitarea drepturilor cuvenite inventatorilor prin crearea condiţiilor de atragere a sancţiunii decăderii din dreptul asupra brevetului - neplata anuităţilor), recurenţii reclamanţi nu au vocaţia nici în cauza de faţă la a obţine alte despăgubiri (echivalentul drepturilor patrimoniale ce li s-ar fi cuvenit în calitate de inventatori în baza unui contract) decât cele datorate în condiţii similare celor din litigiul anterior.
Pe de altă parte, sumele pretinse în prezenta cauză, prin angajarea răspunderii civile delictuale, nu pot primi altă calificare juridică decât aceea de despăgubiri (repararea prejudiciului pentru săvârşirea unei fapte licite); această noţiune este echivalentă celei de daune-interese atunci când obiectul obligaţiei a cărei executare silită în natură se pretinde, în contextul unei răspunderi contractuale, constă chiar în plata unei sume de bani (obligaţie de a da) ori atunci când obiectul unei alte obligaţii contractuale de a da nu ar putea fi executată silit în natură (prin antrenarea răspunderii contractuale), ci doar în echivalent, aşadar, prin obţinerea de daune interese.
Totodată, pornind de la modalitatea de argumentare (dincolo de depăşirea limitelor mandatului acordat de instanţă experţilor care nu au fost învestiţi cu aceste evaluări), Înalta Curte a apreciat că recurenţii pretind o dublă reparaţie şi, implicit, invocă o dublă sancţiune pentru aceeaşi faptă.
Astfel, răspunderea civilă delictuală a pârâtei a fost angajată în cauză prin sancţionarea conduitei sale abuzive de o manieră vătămătoare pentru reclamanţi, întrucât aceasta, procedând la neachitarea anuităţilor pentru brevet a avut drept scop sustragerea de la plata drepturilor băneşti cuvenite inventatorilor, invocând încetarea calităţii sale de titular de brevet; pentru acest motiv, instanţa de apel în primul ciclu procesual a considerat că încetarea obligaţiilor sale de a-i dezdăuna pe reclamanţi nu poate fi reţinută.
Or, nu s-ar putea reţine concomitent că pârâta a rămas ţinută în continuare de obligaţiile sale faţă de reclamanţi prin înlăturarea sancţiunii decăderii în raport cu aceştia, dar şi că recurenţii reclamanţi ar fi devenit ei înşişi titulari de brevet astfel încât să poate încheia cu terţii acte de cesiune sau de licenţă pentru brevet (deci, acte de exploatare exclusivă a brevetului corespunzătoare calităţii de titulari de brevet), potrivit celor prevăzute de art. 39 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, întrucât cele două efecte nu pot coexista, excluzându-se reciproc; în ce-a de-a doua situaţie, în mod necesar, premisa ar fi fost aceea de a se da efecte sancţiunii decăderii pârâtei din drepturile conferite de brevet, iar reclamanţii să fie consideraţi titulari de brevet, prin însuşirea legală a acestei calităţi, în condiţiile legii.
În plus, de vreme ce există temei în legea specială pe baza căruia pretenţiile deduse judecăţii pot şi trebuie să fie soluţionate (răspunderea civilă delictuală fiind antrenată ca efect al încălcării dispoziţiilor legii speciale de către pârâtă), dat fiind şi principiul specialia generalibus derogant, Înalta Curte a constatat că nu poate fi reţinută în cauză incidenţa unor alte temeiuri din dreptul comun - art. 1073 şi urm. C. civ. de la 1865, nici în mod individual şi nici împreună cu cele din legea specială care reglementează aceleaşi aspecte.
Ca atare, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel în mod legal a statuat în sensul imposibilităţii cumulării celor două pretenţii.
Pe de altă parte, au fost înlăturate şi celelalte susţineri ale recurenţilor reclamanţi ca lipsite de interes, întrucât omisiunea pârâtei de a întocmi fişele postcalcul pentru stabilirea efectelor economice şi/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau pentru determinarea aportului economic al invenţiei (conform criteriilor prevăzute de art. 37 alin. (2) din Legea nr. 64/1991), în mod just a fost sancţionată din punct de vedere procesual de către instanţele de fond în sensul de a se recurge la valorificarea concluziilor expertizei contabile efectuate în litigiul anterior.
S-a apreciat că recurenţii reclamanţi ar fi avut interes în susţinerea unor astfel de critici în măsura în care soluţia adoptată în cauză ar fi fost aceea de respingere a cererii lor, din cauza imposibilităţii administrării unor probe pertinente, concludente şi utile cu privire la verificarea eficienţei economice decurgând din aplicarea brevetului, datorată lipsei unui instrument adecvat de stabilire a acesteia (fişele postcalcul) ori a unor evidenţe contabile echivalente şi de natură a oferi informaţii utile din perspectiva eficienţei economice înregistrate ca efect al aplicării invenţiei.
Au fost înlăturate şi criticile dezvoltate de recurenţi pe temeiul art. 304 pct. 7 rap. la art. 261 pct. 5 C. proc. civ.: neanalizarea de instanţa de apel a tuturor argumentelor pe care le-au invocat în susţinerea puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 329/PI/1998 pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. x/C/1996, prin care au fost acordate despăgubiri reclamantului G. în baza cererii de chemare în judecată a pârâtei S.C. H. S.A. - Colibaşi, pe temeiul art. 67 din Legea nr. 64/1991.
Pe lângă faptul că o motivare corespunzătoare exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. nu presupune ca instanţa să răspundă fiecărui argument invocat de către părţi cu privire la unele aspecte de fapt sau de drept ale pricinii ce au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii, Înalta Curte a constatat că în mod legal instanţa de apel nu a luat în considerare cele statuate prin acea hotărâre judecătorească, întrucât faţă de părţile din prezenta pricină, nu operează puterea lucrului judecat ori autoritatea de lucru judecat ce au ca premisă tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cel mult, acea hotărârea reprezintă un argument de practică judiciară, ce nu poate avea decât o valenţe orientative pentru instanţa învestită în cauza de faţă, iar în prezentul recurs nu poate avea valoarea unei critici de nelegalitate.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei, Înalta Curte a apreciat nu pot fi primite criticile privind neanalizarea de către instanţa de apel a unora dintre chestiunile litigioase, întrucât, într-o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1200 pct. 4, art. 1201 C. civ. de la 1865, ale art. 166 C. proc. civ., dar şi a efectelor hotărârilor judecătoreşti, instanţa de apel a delimitat aspectele deja dezlegate în ciclul procesual anterior de cele asupra cărora era ţinută a se pronunţa în rejudecare şi, în plus, chestiunile pe care îi era permis a le mai analiza.
Efectul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti (obligativitatea) este un efect distinct de cel al autorităţii de lucru judecat, astfel că, independent de forma modificată a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. prin Legea nr. 202/2010 (incidenţă în procesele pornite după 26.11.2010), nu poate fi negată obligativitatea pentru instanţa de rejudecare a dezlegărilor date de instanţa de control judiciar (instanţa de apel).
O interpretare contrară ar lipsi de efect însăşi raţiunea exercitării căilor de atac, întrucât ar însemna să se admită că anumite chestiuni de fapt sau de drept ce au fost deja dezlegate (sau care, neatacate fiind, sunt intrate sub autoritatea de lucru judecat, prin faptul imposibilităţii declanşării în mod legal a unui control judiciar din cauza împlinirii termenelor de exercitare a căilor de atac, cu efect extinctiv pentru aceste drepturi procesuale ale părţilor) să poată fi reluate în dezbatere în mod nelimitat (în timp şi numeric) fie de către părţi, fie de către instanţa de rejudecare sau învestită cu soluţionarea unei căi de atac; pe de altă parte, în aceste condiţii, securitatea raporturilor juridice ar fi doar iluzorie.
Aşa fiind, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel, cu deplina respectare a dispoziţiilor legale şi a principiilor menţionate, a reţinut că sunt intrate sub autoritatea de lucru judecat cele statuate de instanţa de control judiciar cu privire la durata de valabilitate a brevetului de invenţie de 20 de ani (iar nu de 15 ani, în sensul celor susţinute de pârâtă), la efectul neplăţii anuităţilor de către recurenta pârâtă pentru menţinerea în vigoare a brevetului (conform celor deja arătate în recursul reclamanţilor), dar şi cu referire la neincidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 4 din O.U.G. nr. 100/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 214/2008.
Astfel, sentinţa civilă nr. 145/C din 21.05.2010 a Tribunalului Bihor prin care s-a reţinut că reclamantul nu îndeplineşte condiţiile art. 4 din O.U.G. nr. 100/2005, modificată şi completată prin Legea nr. 214/2008 (invocată iniţial ca temei juridic al cererii), nu a fost atacată sub acest aspect; prin urmare, această dezlegare dată de tribunal a fost considerată de instanţa de apel ca fiind intrată sub autoritatea de lucru judecat, ceea ce a atras consecinţa analizării cererii pe temeiul dispoziţiilor Legii nr. 64/1991.
Aşa cum deja s-a indicat în recursul reclamanţilor, soluţionarea acţiunii antrena incidenţa dispoziţiilor art. 70 alin. (3), art. 62 şi art. 37 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 64/1991, prin raportare la forma în vigoare a legii la data aplicării invenţiei de către pârâtă, fără plata drepturilor patrimoniale cuvenite inventatorilor.
Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte a constatat că este intrată în puterea lucrului judecat dezlegarea dată de prima instanţă de apel cu privire la sancţionarea abuzului de drept al pârâtei prin neplata taxelor anuale pentru menţinerea în vigoare a brevetului (decăderea din drepturile asupra brevetului) coroborată cu omisiunea de a-i înştiinţa pe inventatori despre intenţia de a renunţa la brevet, în condiţiile în care s-a considerat că pârâta este ţinută în continuare de obligaţia de a le achita reclamanţilor drepturile patrimoniale ce li se cuvin; ca atare, în mod legal instanţa de apel nu a reapreciat asupra acestui aspect.
În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, deşi instanţa de control judiciar a reţinut că prin decizia instanţei de control judiciar s-ar fi statuat că cererea nu este prescrisă (în contextul referirii la dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 64/1991 cu privire la durata de valabilitate a brevetului de 20 ani), cu toate acestea, curtea de apel, prin decizia recurată, a făcut o analiză proprie a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie pe care a respins-o ca neîntemeiată, înlăturând argumentele pârâtei.
Înalta Curte a constatat că, într-adevăr, deşi potrivnice aceste considerente, recurenta pârâtă nu a suferit vreo vătămare procesuală datorită analizei efective realizate de către instanţa de apel a excepţiei menţionate; în plus, astfel cum corect susţine recurenta, soluţia adoptată prin sentinţa civilă nr. 145/C din 21.05.2010 a Tribunalului Bihor a fost pronunţată pe fondul cauzei, în considerarea raţionamentului ce s-a impus prin reţinerea decăderii pârâtei din drepturile conferite de brevet pentru neachitarea taxelor anuale (stingerea calităţii de titular de brevet).
Soluţia dată în analizarea acestei excepţii procesuale de fond este însă nelegală, deşi curtea de apel a evaluat această excepţie prin referire la dispoziţiile de drept comun în materie (Decretul nr. 167/1958), iar nu prin raportare la prevederile Legii nr. 214/2008 (neincidenţa acestui act normativ special chiar faţă de Legea nr. 64/1991, fiind deja reţinută); în consecinţă, Înalta Curte nu a analizat susţinerile recurentei privind analizarea excepţiei prescripţiei pe temeiul art. 2 din Legea nr. 214/2008 de completare a O.U.G. nr. 100/2005 (suspendarea termenului de prescripţie, repunerea în termenul de prescripţie etc.), întrucât sunt fără obiect.
Astfel, în evaluarea acestei excepţii, instanţa de apel s-a raportat doar la dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, precum şi la condiţiile valabilităţii brevetului de invenţie, a exploatării lui de către pârâtă în perioada de referinţă din speţă: 1999-2007; în plus, fără temei legal, s-a considerat că termenul de prescripţie (în funcţie de modalitatea de executare aleasă de inventatorul căruia nu i-au fost achitate drepturile băneşti legal datorate), începe sa curgă de la data expirării duratei de valabilitate a brevetului, atunci când acesta solicită o sumă globală; de asemenea, s-a considerat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Înalta Curte a constatat că cel din urmă considerent este în contradicţie cu cel prin care s-a reţinut că pentru perioada anterioară (1987-1998), pretenţiile-reclamanţilor au fost admise prin Decizia civilă nr. 49/Ap/2000 a Curţii de Apel Braşov, astfel încât a reţinut a fi întrunite cerinţele art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul celor susţinute de recurentă.
În plus, câtă vreme, prin petitul acţiunii ce face obiectul pricinii de faţă, reclamanţii au solicitat acordarea unor despăgubiri pentru exploatarea invenţiei de către pârâtă în intervalul 1.01.1999-31.05.2007, în mod evident este o contradicţie in terminis a se susţine că este vorba despre o dezdăunare forfetară pentru întreaga perioadă de valabilitate şi de aplicare a invenţiei (condiţii cumulative); totodată, plata unei sume globale este compatibilă cu o evaluare anticipată a drepturilor băneşti cuvenite inventatorilor ca şi cu solicitarea ei de la data obţinerii brevetului (iar nu de la cea a încetării duratei de protecţie) decât cu verificarea cuantumului acestei sume pe baza unor evidenţe contabile concrete din care să reiasă eficienţa economică generată de aplicarea invenţiei.
Astfel, art. 3 Decretul nr. 167/1958 prevede că termenul de prescripţie este de 3 ani, iar art. 7 alin. (1) din acelaşi decret dispune că prescripţia începe să curgă la data naşterii dreptului la acţiune.
Or, în speţă, astfel cum deja s-a reţinut în recursul reclamanţilor, a fost antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtei (titular de brevet) ca urmare a încălcării obligaţiilor legale de a negocia cu inventatorii şi a încheia un contract pentru plata drepturilor băneşti ce li se cuvin (conform art. 70 alin. (3) din Legea nr. 64/1991) pentru exploatarea invenţiei ai cărei autori sunt, exploatare ce a avut loc fără achitarea acestor drepturi, astfel încât aceştia au fost nevoiţi să recurgă la formularea acţiunii în justiţie, în sensul celor prevăzute de art. 62 din acelaşi act normativ.
Pentru formularea unei cereri de chemare în judecată prin care se tinde la repararea unor prejudicii cauzate prin săvârşirea unei fapte ilicite, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede regula cu privire la începerea curgerii termenului de prescripţie, anume de la data cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea.
În condiţiile în care între părţi s-a derulat anterior un litigiu similar (pentru valorificarea unor pretenţii corespunzătoare unei alte perioade), rezultă că reclamanţii au avut cunoştinţă despre prejudiciu şi despre cel răspunzător de acesta în mod neîntrerupt, cel puţin de la data formulării acţiunii anterioare (1992).
Aplicarea invenţiei de către pârâtă a avut caracter continuu în derularea activităţii specifice obiectului său de activitate (extracţie petrolieră), motiv pentru care şi despăgubirile posibil a fi pretinse de către reclamanţi îmbracă forma unor reparaţii succesive (iar în ce o priveşte pe pârâtă, a unor prestaţii succesive), situaţie în care trebuie observate dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, normă înlăturată de la aplicare în mod nelegal de instanţa de apel.
Astfel, art. 12 din Decret prevede că în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită.
Cum cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 25.05.2009, rezultă că reclamanţii nu ar fi putut pretinde despăgubiri decât pentru o perioadă de 3 ani anterioară introducerii cererii (25.05.2006-25.05.2009), dacă în tot acest interval pârâta a exploatat invenţia, iar brevetul de invenţie se mai afla în perioada legală de protecţie.
Aplicând aceste reguli cumulative la situaţia din cauză, rezultă că reclamanţii pot pretinde în mod valabil despăgubiri în prezenta pricină pentru intervalul 25.05.2006-11.05.2007 (data încetării duratei legale de protecţie a brevetului), în timp ce pentru perioada 1999-25.06.2006, cererea acestora este prescrisă, concluzie la care conduce interpretarea coroborată a art. 3, art. 7 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Chiar dacă la prima instanţă a fost efectuată expertiza contabilă al cărei principal obiectiv a fost acela de a determina efectele economice şi/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcţie de aportul economic al invenţiei (în aplicarea criteriului legal prevăzut de art. 37 alin. (2) din Legea nr. 64/1991), Înalta Curte a constatat că nu este posibilă modificarea deciziei recurate având în vedere că se reţine caracterul fondat şi al altor critici susţinute de recurenta pârâtă pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât va fi necesară refacerea expertizei.
Astfel, recurenta pârâtă a mai arătat că instanţa de apel a preluat fără a cenzura susţinerile reclamanţilor în sensul lipsei fişei de postcalcul al avantajelor economice, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 91 din H.G. nr. 547/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991, având în vedere că la data introducerii acţiunii nu mai erau în vigoare dispoziţiile H.G. nr. 152/1992 (Regulamentul anterior); totodată, s-a arătat că Regula 91 din H.G. nr. 547/2008 nu a mai menţinut prevederea privind fişa postcalcul ca fiind elementul principal în raport de care se poate determina eficienţa unei invenţii, astfel cum dispunea Regula 53 din H.G. nr. 152/1992.
Aceste susţineri nu au fost primite, având în vedere cele deja arătate în analiza recursului reclamanţilor în dezlegarea chestiunii legii aplicabile.
În consecinţă, s-a apreciat că nu se poate reţine încălcarea Regulii 91 din H.G. nr. 547/2008, în sensul celor susţinute de pârâtă; de altfel, şi experţii s-au raportat în mod greşit atât la H.G. nr. 547/2008, cât şi la H.G. nr. 152/1992.
Pe de altă parte, Înalta Curte a constatat că în cauză constituie un aspect necontestat de niciuna dintre părţile cauzei că, în absenţa fişelor postcalcul pe care recurenta pârâtă nu le-a întocmit (ori a altor evidenţe contabile utile din perspectiva celor ce se impuneau a fi verificate - efectele economice ale aplicării invenţiei), deşi experţii au solicitat acesteia în repetate rânduri punerea la dispoziţie a unor astfel de evidenţe, în mod legal instanţele au recurs la aplicarea unor prezumţii judiciare decurgând din cele deja dezlegate cu puterea de lucru judecat în litigiul derulat pentru obţinerea despăgubirilor corespunzătoare perioadei anterioare (1987-1998) în circumstanţe similare şi, consecutiv, s-a dispus valorificarea concluziilor raportului de expertiză efectuat în acea cauză, în sensul actualizării sumelor stabilite prin acel raport.
Cu toate că această modalitate de soluţionare a cererii este pe deplin legală, instanţa de apel era ţinută a cenzura concluziile raportului de expertiză, având în vedere că pârâta a susţinut că în perioada de referinţă din cauza de faţă (1.01.1999-31.05.2007) indicată de reclamanţi, invenţia ai cărei autori sunt reclamanţii nu a fost aplicată la toate tipurile de compresoare şi nici la acelaşi număr de compresoare dintre cele de acelaşi tip, precum în perioada corespunzătoare litigiului anterior.
Înalta Curte a apreciat că, în prezent, verificarea acestor apărări ale pârâtei se impune cu atât mai mult cu cât perioada relevantă reţinută prin decizia de faţă - 26.05.2006 - 11.05.2007 -, este diferită de cea avută în vedere de instanţele de fond (1.01.1999-31.05.2007).
Prin urmare, s-a statuat ca, în rejudecarea apelului pârâtei, instanţa să dispună refacerea expertizei contabile în sensul stabilirii eficienţei economice a aplicării invenţiei în intervalul pentru care cererea reclamanţilor nu este prescrisă, urmând ca experţii, prin valorificarea expertizei efectuate în litigiul privind perioada anterioară şi pe baza stabilirii tipului compresoarelor şi a numărului din fiecare tip de compresoare la care invenţia ai cărei autori sunt reclamanţii, a fost aplicată în intervalul 26.05.2006-11.05.2007.
De asemenea, s-a mai constatat dintr-un calcul sumar, că prin expertiza efectuată în Dosarul nr. x/1992 al Judecătoriei Oradea, s-a reţinut că pârâta a utilizat invenţia în acel interval pentru un număr total de 83 de compresoare (47 compresoare XOB, 6 compresoare C163, 10 compresoare 152, 10 compresoare Ml FU, 10 compresoare M2FU), însă identitatea cu privire la toate tipurile de compresoare ca şi identitatea de număr de compresoare din fiecare tip, nu a fost constatată de instanţele de fond, chiar şi pentru perioada avută în vedere la pronunţarea deciziei recurate.
Contrar celor pretinse de recurenta-pârâtă, la efectuarea lucrării se va ţine seama că în cauză nu are nicio relevanţă numărul şi tipul compresoarelor cu privire la care invenţia era aplicată la nivelul anului 2012 sau în orice alt interval ori moment decât perioada de referinţă reţinută: 26.05.2006-11.05.2007; experţii au făcut referire în cuprinsul lucrării efectuate în cauza de faţă la numărul de compresoare cărora le era aplicată invenţia în anul 2012, în condiţiile în care o astfel de verificare era lipsită de utilitate chiar şi prin raportare la intervalul avut în vedere de instanţele de fond din prezentul dosar 1.01.1999-31.05.2007.
Totodată, instanţa a dat îndrumări ca instanţa să administreze orice probe vor fi considerate utile pentru stabilirea eficienţei economice a aplicării invenţiei în intervalul ce interesează în cauză, conform celor prevăzute, în special, de art. 37 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, ca şi de Regula 79 din H.G. nr. 499/2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a legii, ţinând seama de dezlegările date prin decizia de casare.
Prin Decizia nr. 1141 din 21.12.2016, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a admis apelul declarat de apelanta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 238 din 14.10.2013 şi a încheierii din 22.04.2013, ambele pronunţate de Tribunalul Bihor, pe care le-a schimbat în parte, în sensul că a respins acţiunea ca fiind prescrisă pentru perioada 1.01.1999 - 26.05.2006, admiţând excepţia prescripţiei invocată de pârâtă, cu consecinţa reducerii cuantumului sumei acordate de prima instanţă cu titlu de recompensă de la suma de 872.594 RON la suma de 54.872 RON, aferentă perioadei 26.05.2006-11.05.2007, actualizată la 30.04.2016, conform raportului de expertiză contabilă întocmit de expert D.; a fost respins apelul declarat împotriva încheierii din 10.05.2013 a Tribunalului Bihor.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că se impune doar analiza apelului declarat de pârâtă, soluţia de respingere a apelului declarat de apelanţii A. şi C. intrând în puterea lucrului judecat, faţă de dispoziţiile deciziei Înaltei Curţi, prin care s-a dispus casarea în parte a deciziei recurate cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului formulat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 238/C din 14 octombrie 2013 a Tribunalului Bihor.
Apelanta S.C. B. S.A. a atacat alături de sentinţa primei instanţe şi încheierea premergătoare din data de 22.04.2013, prin care s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de casare, a tranşat aspectul legat de prescripţia dreptului material la acţiune, statuând cu putere obligatorie faptul că aplicarea invenţiei de către pârâtă a avut un caracter continuu în derularea activităţii specifice obiectului său de activitate (extracţie petrolieră), iar prin urmare despăgubirile posibil a fi pretinse de către reclamanţi îmbracă forma unor prestaţii succesive, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958. S-a reţinut astfel că faţă de data formulării cererii de chemare în judecată (25.05.2009) reclamanţii nu pot pretinde despăgubiri decât pentru o perioadă de trei ani anterioară introducerii cererii (25.05.2006-25.05.2009), dacă în tot acest interval pârâta a exploatat invenţia, iar brevetul de invenţie se mai află în perioada legală de protecţie.
Prin urmare a conchis Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că reclamanţii pot pretinde în mod valabil despăgubiri în prezenta pricină pentru intervalul 25.05.2006-11.05.2007 (data încetării duratei legale de protecţie a brevetului), în timp ce pentru perioada 1999-25.05.2006 cererea acestora este prescrisă.
Prin urmare, sub acest aspect, dat fiind caracterul obligatoriu al îndrumărilor cuprinse în decizia de casare, potrivit dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., aplicabil cauzei, au fost apreciate ca fondate criticile apelantei pârâte sub acest aspect.
S-a constatat, totodată, a fi tranşat şi aspectul legat de legea aplicabilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuând că, în cauză, în analiza cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie, trebuie avute în vedere dispoziţiile din Legea nr. 64/1991, forma în vigoare la data faptelor ilicite ale pârâtei (26.05.2006-11.05.2007), iar în ceea ce priveşte Regulamentul de aplicare a legii, sunt incidente dispoziţiile H.G. nr. 499/2003 (Regula nr. 79), conţinând dispoziţii de aplicare a prevederilor art. 37 din lege, normă de trimitere în economia Legii nr. 64/1991, în cazul litigiilor prevăzute de art. 62, precum cel de faţă.
În consecinţă, a statuat instanţa de recurs faptul că nu se poate reţine încălcarea regulii 91 din H.G. nr. 547/2008, în sensul celor susţinute de pârâtă. Legat de absenţa fişelor postcalcul, care nu au fost întocmite de pârâtă, s-a reţinut că în mod legal instanţele au recurs la aplicarea unor prezumţii judiciare decurgând din cele deja dezlegate cu putere de lucru judecat în litigiul derulat pentru obţinerea despăgubirilor corespunzătoare perioadei anterioare (1987-1998) în circumstanţe similare, în sensul actualizării sumelor stabilite prin raportul de expertiză efectuat în acea cauză.
Ca atare, legat de algoritmul de calcul al despăgubirilor, instanţa de recurs a reţinut obligativitatea aplicării algoritmului de calcul utilizat în expertiza efectuată în litigiul anterior, cu luarea în considerare a tipului compresoarelor şi a numărului de compresoare de fiecare tip la care invenţia a fost aplicată în intervalul 26.05.2006-11.05.2007.
În rejudecare, potrivit îndrumărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea stabilirii eficienţei economice a aplicării invenţiei în intervalul anterior menţionat, conform dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 şi regulii 79 din H.G. nr. 499/2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a legii, instanţa de apel a dispus refacerea raportului de expertiză contabilă întocmit de expert D., dispunând totodată administrarea probei testimoniale cu martorii I. şi J.
Întrucât pârâta nu a pus la dispoziţia expertului documentele din care să rezulte tipul şi numărul de compresoare din staţiile M1FU şi M2FU, aflate în exploatare în perioada 26.05.2006-11.05.2007, documente din care să rezulte dezafectarea acestora, în situaţia în care o parte din compresoare au fost scoase din funcţiune, expertiza a fost efectuată cu două variante de calcul, una conform susţinerilor apelantei S.C. B. S.A. şi una potrivit susţinerilor intimaţilor A. şi K.
Astfel, potrivit apelantei S.C. B. S.A., în perioada de referinţă invenţia a fost aplicată doar la Staţia de Compresoare de tipul M1FU şi au fost în stare de funcţiune doar 8 compresoare, situaţie în care s-a cuantificat valoarea recompensei ca fiind de 20.435 RON, actualizată la data de 30.04.2016.
Conform susţinerilor reclamantului şi intervenientului, în perioada respectivă invenţia a fost aplicată la Staţia de Compresoare de tipul M1FU pentru un număr de 10 compresoare, iar la Staţia de Compresoare M2FU pentru încă un număr de 10 compresoare, valoarea recompensei în această situaţie fiind calculată la suma de 54.872 RON, sumă actualizată la 30.04.2016.
Aspectul legat de tipul compresoarelor şi a numărului de fiecare tip de compresoare la care invenţia a fost aplicată în intervalul 26.05.2006-11.05.2007 nu s-a dovedit, însă, în cauză, apelanta pârâtă neaducând nici o dovadă în acest sens, iar prin declaraţiile celor doi martori nu s-a reuşit a se elucida aspectul respectiv, în primul rând, pentru că cele două declaraţii se contrazic, neputând fi coroborate, iar în al doilea rând, pentru că niciunul nu a reuşit să relateze aspecte concrete, relatările lor fiind vagi şi mai mult, acestea nici nu pot fi coroborate cu susţinerile vreuneia dintre părţi.
Or, cum sarcina probaţiunii sub acest aspect revine apelantei pârâte, care în calitate de exploatator al invenţiei avea obligaţia să prezinte documente în sensul arătat, nedeţinând evidenţe contabile utile sub acest aspect, instanţa a apreciat că se impune a se da eficienţă susţinerilor intimaţilor, recurgându-se la omologarea concluziilor raportului de expertiză în varianta a II-a de calcul, care stabileşte valoarea recompensei la suma de 54.872 RON.
Solicitarea intimaţilor de a se lua în considerare modalitatea de calcul susţinută de aceştia în sensul stabilirii cotei de 30% ca eficienţă economică a invenţiei x din valoarea producţiei de ţiţei realizată de Schela de Petrol Suplacu de Barcău în perioada 26.05.2006-11.05.2007, nu poate fi primită, întrucât modalitatea de calcul ce stă la baza stabilirii eficienţei economice a invenţiei a fost, de asemenea, tranşată prin decizia de casare, instanţa statuând, după cum s-a arătat, că algoritmul de calcul pe baza căruia instanţa de apel poate stabili despăgubirile este cel rezultat din valorificarea expertizei efectuate în litigiul privind perioada anterioară, eficienţa economică urmând a fi stabilită prin raportare la Regula 79 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 şi în funcţie de numărul de compresoare la care invenţia a fost aplicată în perioada în discuţie.
Împotriva Deciziei civile nr. 1141 din 21.12.2016 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, au declarat recurs reclamantul A., intervenientul C. şi pârâta S.C. B. S.A., criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:
I. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., reclamantul A. şi intervenientul în interes propriu C. au solicitat admiterea recursului declarat şi modificarea hotărârii atacate, în sensul obligării intimatei-pârâte la achitarea sumei de 27.850.833 RON cu titlu de recompensă/despăgubiri, susţinând următoarele:
1. Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ., deoarece nu a avut în vedere cele dispuse de instanţa de casare (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
Deşi a reţinut că Înalta Curte a stabilit că în analiza cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie trebuie avute în vedere dispoziţiile din Legea nr. 64/1991, forma în vigoare la data faptelor ilicite ale pârâtei (26.05.2006-11.05.2007), iar în ceea ce priveşte regulamentul de punere în aplicare a legii, sunt incidente dispoziţiile H.G. nr. 499/2003 (Regula 79), instanţa de rejudecare a apelului nu a făcut aplicarea acestor norme, întrucât nu a explicat modalitatea în care a fost suplinită lipsa contractului la care se referă art. 37 din lege şi, implicit, acordul subsemnaţilor cu privire la sumele de bani cuvenite.
Recurenţii au subliniat că atitudinea pârâtei, atât cea din perioada de exploatare a invenţiei, cât şi cea din prezentul litigiu, a fost una de rea-credinţă, în ceea ce priveşte atât obligaţia de a proteja brevetul de invenţie prin achitarea taxelor datorate la OSIM şi a obligaţiei de întocmire a fişei cu privire la postcalculul avantajelor economice anuale obţinute prin aplicarea invenţiei şi înregistrarea ei în contabilitate, cât şi obligaţiile procesuale ce le reveneau în prezentul litigiu, de a pune la dispoziţia instanţei de judecată şi a experţilor judiciari, documentele necesare întocmirii expertizelor.
În prezentul litigiu, faţă de atitudinea culpabilă şi de rea credinţă de care a dat dovadă pârâta, adevărul absolut nu a putut fi determinat, pârâta ascunzând probele necesare prin încălcarea obligaţiilor ce-i reveneau. Prin urmare adevărul absolut, în sensul de avantajul real generat de invenţie şi daunele interese ce se cuvin ca urmare a exploatării brevetului în mod fraudulos, care în cauză este cunoscut exclusiv de către pârâtă, nu coincide cu adevărul judiciar ce a fost determinat prin expertiza întocmită în prezenta cauză, fiind evident că sumele cu care ar fi trebuit să fie despăgubiţi recurenţii sunt mai mari decât cele rezultate din raportul de expertiză.
2. Instanţa de apel a încălcat art. 37 din Legea nr. 64/1991, în forma aplicabilă în perioada relevantă (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Pârâta a refuzat să încheie un contract cu recurenţii, deşi două instanţe constataseră deja că au fost încălcate prevederile legale în materia drepturilor de proprietate intelectuală, astfel încât singura modalitate de despăgubire este varianta II a raportului de expertiză, instanţa de apel ratificând în mod greşit prima variantă a raportului.
3. Instanţa de apel a ignorat Regula 53 din H.G. nr. 152/1992 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Această normă este aplicabilă prin trimiterea pe care art. 70 alin. (2) din Legea nr. 61/1995 (forma aplicabilă în perioada relevantă) - care prevede negocierea drepturilor băneşti cuvenite inventatorilor - o face la legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet.
Regula interesează calculul daunelor interese ce formează obiectul prezentului capăt de cerere, în sensul că drepturile maxime cuvenite inventatorului trebuiau determinate de către pârâte prin întocmirea postcalculului avantajelor economice.
4. În aplicarea Regulii nr. 53 din H.G. nr. 152/1992 privind Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991, intimata pârâtă avea obligaţii precise legate de înscrierea în contabilitate a postcalculului avantajelor economice anuale obţinute prin aplicarea invenţiei. Neîndeplinirea acestei obligaţii deschide calea daunelor interese suferite de recurenţi prin aceea că s-au aflat în imposibilitatea de a încasa sumele ce li se cuveneau (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Prin nerespectarea prevederilor legale indicate la motivele 2-4 de recurs, recurenţii au suferit grave prejudicii, pentru care li se datorează despăgubiri, generate de nerespectarea obligaţiilor de a face/a nu face, respectiv: au fost privaţi de dreptul la cesionare asupra brevetului; nu au fost remuneraţi pentru importantele efecte economice obţinute în urma aplicării industriale a invenţiei conform legislaţiei aplicabile din domeniul proprietăţii intelectuale-industriale în vigoare la data cererii depusă de inventatori la instanţă pentru obţinerea drepturilor cuvenite; nu au fost înştiinţaţi de sistarea plăţii taxelor anuale de menţinere în vigoare a brevetului; nu au fost remuneraţi pentru efectele sociale obţinute în urma aplicării industriale a invenţiei; nu au fost remuneraţi pentru asistenţa tehnică acordată unităţii la implementarea brevetului de invenţie în producţie.
5. Instanţa de apel nu a analizat argumentul prin intermediul căruia recurenţii au invocat puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 329/PI/1998 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. x/C/1996, pronunţând o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
Prin sentinţa menţionată, au fost acordate despăgubiri reclamantului G., în contradictoriu cu S.C. B. S.A. - Colibaşi, în baza art. 67 din Legea nr. 64/1991, între acea cauză şi cauza de faţă există similarităţi multiple care îndreptăţesc invocarea puterii de lucru judecat a acelei hotărâri judecătoreşti (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
6. Prin decizia recurată, nu a fost respectat art. 1073 C. civ., text a cărui finalitate constă în realizarea drepturilor legale ale creditorului prin determinarea debitorului de a executa obligaţia la care este ţinut, sub sancţiunea suportării unor despăgubiri (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
7. Nu a fost, de asemenea, respectat art. 1075 C. civ., deoarece încălcările repetate de către pârâtă ale obligaţiilor de a face, respectiv a nu face, au creat grave prejudicii recurenţilor, împrejurare care îi îndreptăţeşte, în temeiul art. 1075 C. civ., să fie recompensaţi cu suma indicată în varianta II a raportului de expertiză (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
8. Nu au fost respectate nici prevederile art. 1082 şi art. 1084 C. civ., deoarece încălcarea de către pârâtă a obligaţiilor de a face/a nu face conduce la obligaţia de reparare a prejudiciului efectiv suferit de recurenţi, care se concretizează în venitul net pe care aceştia l-ar fi obţinut prin valorificarea produsului protejat prin brevet, la care se adaugă prejudiciul suferit ca urmare a devalorizării acestor sume (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
9. Raportul de expertiză întocmit în cauză ca urmare a dispoziţiei de refacere a expertizei contabile, pentru respectarea deciziei de casare, conţine informaţii neadevărate, fiind la limita caracterizării sale drept fals.
Precizarea din raport "Conform susţinerilor apelantei pârâte S.C. B. S.A. Bucureşti, în perioada 26 mai 2006-11 mai 2007, invenţia a fost aplicată doar la Staţia de Compresoare M1FU şi au fost în starea de funcţiune doar 8 compresoare" contravine cu situaţia orelor de funcţionare compresoare din Centralizatorul orelor de funcţionare Compresoare, document pus la dispoziţia expertului contabil de către B. în care se arată că "în perioada 26 mai 2006-11 mai 2007 la Staţia de Compresoare M1FU au fost în starea de funcţiune 10 compresoare".
De asemenea, în legătură cu precizarea expertului contabil în sensul că situaţia privind orele de funcţionare la Staţia de Compresoare M1FU pentru anii 2006 şi 2007 i-a fost pusă la dispoziţie de către B., recurenţii au arătat că împrejurarea că toate documentele depuse la experţi poartă sigla, antetul şi semnătura angajaţilor B. contravine situaţiei de fapt rezultate din proba testimonială administrată, anume că în perioada de referinţă exploatarea şi operarea staţiilor de compresoare din Schela de Petrol Suplacu de Barcău Bihor a fost atribuită pe bază de contract companiei S.C. L. S.A. Această societate era singura în drept să întocmească documentele justificative privind exploatarea invenţiei la acele staţii de compresoare, iar nu B.
Recurenţii au susţinut, totodată, că raportul de expertiză s-a întocmit fără ca expertul să aibă acces la documentele contabile justificative.
Expertul a utilizat datele din expertizele efectuate în Dosarul nr. x/1992 al Judecătoriei Oradea şi în Dosarul nr. x/1995 al Tribunalului Braşov, adică doar date tehnice de proiectare a utilajelor compresoare, în absenţa unor date contabile şi economice provenite din documentele prevăzute de lege.
În condiţiile în care nu au fost, astfel, expertizate documentele justificative financiare, tehnice şi economice stabilite prin lege, obiectivul 1 din raport nu putea fi omologat de instanţă, care ar fi trebuit, în aceste condiţii, să ratifice obiectivul 2, privind suma de 27.850.833 RON.
II. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pârâta S.C. B. S.A. a solicitat admiterea recursului declarat şi modificarea hotărârii atacate, în sensul reducerii sumei acordate de prima instanţă cu titlu de recompensă la suma de 20.435 RON, susţinând următoarele:
1. Constatarea instanţei de apel în sensul că probele administrate ar fi fost contradictorii este nemotivată (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti instituită atât de C. proc. civ., cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă o garanţie a dreptului fundamental al părţii la apărare, cât şi o garanţie a imparţialităţii judecătorului care este ţinut să pronunţe hotărârea numai prin raportare la dispoziţiile legale, iar nu în funcţie de părerile sale subiective.
În cauză, instanţa de apel a arătat concluzia la care a ajuns în ceea ce priveşte probele administrate, dar nu şi maniera (raţionamentul) prin care a ajuns la aceste aserţiuni, împrejurare de natură a goli de conţinut dreptul părţii de a avea o hotărâre motivată.
În cuprinsul considerentelor nu există vreo menţiune cu privire la conţinutul concret al declaraţiilor martorilor sau ale părţilor din care să reiasă în ce mod acestea se contrazic sau nu se coroborează, astfel încât ne aflăm în prezenţa unei aprecieri subiective a instanţei imposibil de cenzurat de către instanţa de control judiciar.
Mai mult, instanţa nu face vreo analiză concretă cu privire la conţinutul celor două variante ale raportului de expertiză contabilă depuse în cauză înţelegând numai să preia cea de-a doua variantă (cea conform afirmaţiilor inventatorilor) în integralitate, fără a trece prin propriul filtru al gândirii concluziile acestuia.
Pe de altă parte, o asemenea analiză era esenţială, mai ales în contextul actelor depuse de pârâtă pentru efectuarea în cauză a expertizei (centralizatoarele privind Registrul de evidenţă a utilizării compresoarelor) a căror relevanţă sau utilitate nu a fost analizată de instanţă.
Prin refuzul instanţei de a analiza sau explica de o manieră reală motivele ce au stat la baza soluţiei sale de înlăturare a declaraţiilor celor doi martori, de înlăturare/ignorare a înscrisurilor depuse de B. - Registrul privind funcţionarea compresoarelor C152 din cadrul Staţiei M1FU şi centralizatorul întocmit pe baza acestuia - şi de omologare a unei variante de expertiză doar prin prisma numărului de compresoare menţionat, nu a fost respectat dreptul părţii de a avea o hotărâre motivată.
În atare condiţii, având în vedere că instanţa de control judiciar se află în imposibilitatea analizării raţiunilor ce au stat la baza soluţiei instanţei de apel, se impune casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei.
2. Decizia a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) şi ale art. 197 alin. (2) C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor deciziei de casare, atunci când a analizat probatoriul administrat în cauză, omologând concluziile raportului de expertiză aferent unui număr de compresoare fără suport în probatoriul administrat (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În conformitate cu indicaţiile de casare şi având în vedere raţionamentul din decizia de casare, în rejudecare instanţa avea obligaţia să administreze tot probatoriul necesar pentru stabilirea tipului şi numărului compresoarelor care au funcţionat în perioada 26.05.2006 - 11.05.2007, Înalta Curte tranşând în mod ferm că nu este admisibil un calcul al recompensei pornind de la un alt număr de compresoare decât cel care a funcţionat efectiv.
În ceea ce priveşte pe pârâtă, prin înscrisurile depuse, coroborate cu declaraţiile martorilor, s-au dovedit atât tipul (compresoare din Staţia 152 M1FU), cât şi numărul acestora (nu mai mult de 5 compresoare), motiv pentru care pârâta a apreciat suficient probatoriul depus. Mai mult, potrivit principiului disponibilităţii, pârâta nu a mai formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, cu toate că, în realitate, s-au folosit efectiv mai puţin de 8 compresoare, cât a avut în vedere experta la calculul efectuat.
În condiţiile în care din motivarea instanţei rezultă că aceasta nu a găsit ca fiind suficient probatoriul administrat în privinţa celor pe care avea obligaţia să le lămurească în lumina indicaţiilor obligatorii ale deciziei de casare, rezultă că instanţa de apel nu şi-a nerespectat, în mod flagrant, obligaţia de a lămuri cauza sub toate aspectele sale şi a ignorat întreg probatoriul administrat în cauză, pe care avea obligaţia să îl analizeze în mod coroborat, nesocotind principiul fundamental instituit prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Mai mult, cu privire la chestiunile pe care le aprecia ca fiind contradictorii în cuprinsul declaraţiilor martorilor, instanţa nu a respectat nici dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Martorii ale căror arătări nu se potrivesc vor fi din nou întrebaţi, fiind puşi de faţă."
Din coroborarea celor două texte legale, se poate observa că legiuitorul nu a dorit să lase la îndemâna judecătorului un drept de opţiune în ceea ce priveşte confruntarea martorilor ale căror declaraţii se contrazic sau nu se coroborează, ci a impus de o manieră expresă această obligaţie în sarcina instanţei.
Această alegere a legiuitorului este una cât se poate de firească, de vreme ce proba cu martori este încuviinţată în vederea contribuţiei sale la soluţionarea cauzei, eliminarea în totalitate a acestei probe ca urmare a simplei constatări că declaraţiile martorilor nu se potrivesc fiind de natură să lipsească de orice sens sau relevanţă însăşi administrarea acestei probe (fără a pune la socoteală resursele instanţei ce se vor dovedi inutil consumate).
Or, în speţă, instanţa nu a înţeles să dea efect acestei prevederi legale şi să dispună confruntarea celor doi martori sau reaudierea acestora, ci a procedat direct la înlăturarea celor două declaraţii, golind practic de conţinut şi de relevanţă administrarea acestei probe.
Încălcarea acestei obligaţii legale a instanţei de judecată produce consecinţe cu atât mai grave în situaţia de faţă, în contextul în care instanţa de judecată nu a înţeles să îşi motiveze alegerea de acordare a sumei de 54.872 RON cu titlu de recompensă prin raportare la alte probe aflate la dosarul cauzei, ci numai pe baza afirmaţiilor unei dintre părţi, respectiv a inventatorilor, încălcând astfel indicaţiile de casare.
Prin înlăturarea declaraţiilor de martor în totalitate şi neanalizarea Registrului privind funcţionarea compresoarelor şi a centralizatorului aferent depuse de pârâtă, instanţa de apel a soluţionat întreaga cauză numai în temeiul afirmaţiilor inventatorilor, pronunţând hotărârea cu nerespectarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Pe de altă parte, instanţa de apel putea şi trebuia să coroboreze cele două declaraţii de martor.
Astfel, reiese în mod cert că nu toate compresoarele din cele 20 erau în funcţiune, din simplul fapt că ambii martori au arătat că una dintre Staţii era închisă (chiar dacă martorul J. nu a reuşit să identifice cu precizie care dintre ele), precum şi faptul că nu toate compresoarele erau folosite în mod simultan. Mai mult, instanţa nu putea să ignore şi înscrisurile care, coroborat cu declaraţiile martorilor, lămureau aspectele în privinţa tipului si numărului compresoarelor utilizate.
La termenul de judecată din 26.05.2017, recurenta - pârâtă S.C. B. S.A. a invocat inadmisibilitatea criticilor din recursul reclamantului şi al intervenientului ce vizează probleme tranşate prin decizia de casare.
Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-pârâte se constituie într-o apărare de fond prin care se tinde la înlăturarea criticilor din recursul părţilor adverse referitoare la chestiuni dezlegate irevocabil, ce nu puteau fi reanalizate cu ocazia rejudecării apelurilor. Această apărare nu pune în discuţie însăşi admisibilitatea căii de atac, deoarece atare aspect presupunea raportarea la obiectul recursului, respectiv la hotărârea recurată în cauză, pentru a se evalua dacă, prin lege, este deschisă în mod efectiv calea recursului, fără a implica cercetarea legalităţii deciziei recurate.
Din acest motiv, nu se poate reţine un fine de neprimire al recursului, urmând ca apărarea de fond să fie avută în vedere în evaluarea motivelor de recurs.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
I. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul A. şi de intervenientul C.:
Criticile formulate, astfel cum au fost redate anterior, au vizat, în esenţă, modul de respectare a deciziei de casare şi aplicarea legii de către instanţa de apel, inclusiv în ceea ce priveşte valorificarea concluziilor expertizei contabile efectuate în etapa rejudecării după casare.
Recurenţii au defalcat şi numerotat motivele de recurs încadrate în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în funcţie de prevederile legale pretins încălcate sau greşit aplicate, dar criticile astfel sistematizate au în comun contestarea modului de calcul al despăgubirilor aplicat de către instanţa de apel, urmărindu-se înlăturarea variantei din raportul de expertiză pe care şi-a însuşit-o instanţa de apel şi acordarea de despăgubiri potrivit unei alte variante de calcul din acelaşi raport, respectiv despăgubiri în cuantum de 27.850.833 RON, în loc de 54.872 RON.
Totodată, se constată că, deşi recurenţii au pretins nerespectarea deciziei de casare pe aspectul legii aplicabile (primul motiv de recurs în cronologia stabilită de către recurenţi), în fapt, pun în discuţie tot criteriile de calcul al despăgubirilor din varianta însuşită de către instanţa de apel.
În aceste condiţii, motivele de recurs nu vor fi analizate în ordinea indicată de către recurenţi, ci urmează a se cerceta - ţinându-se cont de susţinerile recurenţilor şi făcându-se referire la numerotarea criticilor regăsită în cererea de recurs, dacă, prin calcularea despăgubirilor acordate în cuantum de 54.872 RON, instanţa de rejudecare a apelurilor a respectat dezlegările din decizia de casare şi a făcut o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor legale.
Această modalitate de analiză permite şi evaluarea apărării recurentei-pârâte, care a susţinut, aşa cum s-a arătat, că recurenţii tind să repună în discuţie chestiuni tranşate irevocabil.
În ceea ce priveşte prevederile legale incidente, se constată, în primul rând, că acestea au fost indicate fără echivoc prin Decizia de casare nr. 538 din 20.02.2015 pronunţată de Înalta Curte în ciclul procesual anterior, în contextul considerentelor vizând calificarea juridică a pretenţiilor deduse judecăţii şi prescripţia dreptului material la acţiune.
Astfel, s-a statuat că perioada pentru care pârâta poate fi obligată la despăgubiri în favoarea reclamanţilor este perioada 25.05.2006-11.05.2007, astfel încât legea aplicabilă este reprezentată de dispoziţiile art. 70 alin. (3) rap. la art. 62 alin. (1) şi la cele ale art. 37 din Legea nr. 64/1991, în numerotarea din forma legii în vigoare în intervalul menţionat. De asemenea, dispoziţiile incidente în cauză din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 sunt ratione temporis cele cuprinse în H.G. nr. 499/2003 (Regula nr. 79), iar nu cele ale H.G. nr. 152/1992 (Regula nr. 53).
Faţă de statuările Înaltei Curţi, nu au temei criticile recurenţilor referitoare la neaplicarea de către instanţa de apel a prevederilor Regulii 53 din H.G. nr. 152/1992 (motivele 3 şi 4 de recurs în numerotarea recurenţilor), cât timp o eventuală aplicare a acestei reguli ar fi echivalat cu o încălcare inacceptabilă a dezlegării din decizia de casare privind incidenţa în cauză a Regulamentului aprobat prin H.G. nr. 499/2003, ce a abrogat H.G. nr. 152/1992.
În al doilea rând, nu pot fi primite nici criticile vizând ignorarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor din C. civ. referitoare la executarea obligaţiilor, respectiv cele ale art. 1073, 1075, 1082 şi 1084 (motivele 6, 7 şi 8 de recurs).
Tot în considerentele Deciziei de casare nr. 538 din 20.02.2015, Înalta Curte a arătat explicit că, de vreme ce există temei în legea specială pe baza căruia pretenţiile deduse judecăţii pot şi trebuie să fie soluţionate (răspunderea civilă delictuală fiind antrenată ca efect al încălcării dispoziţiilor legii speciale de către pârâtă), dat fiind şi principiul specialia generalibus derogant, nu poate fi reţinută în cauză incidenţa unor alte temeiuri din dreptul comun - art. 1073 şi urm. C. civ. de la 1865, nici în mod individual şi nici împreună cu cele din legea specială care reglementează aceleaşi aspecte.
Este de subliniat că aceste considerente au fost inserate în decizia de casare în contextul verificării susţinerii reclamantului şi intervenientului pe aspectul naturii juridice a despăgubirilor solicitate în cumul cu drepturile băneşti cuvenite pentru perioada de exploatare a invenţiei.
Instanţa de casare a statuat că reclamanţii nu au vocaţie decât la drepturile băneşti ce li se cuvin în calitate de autori ai unei invenţii aplicate, însă nerecompensate, iar acestea se acordă în condiţii similare celor din litigiul anterior, respectiv prin antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în absenţa încheierii între părţi a unui contract. Totodată, s-a arătat că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi şi la obţinerea altor despăgubiri, deoarece acest cumul de pretenţii ar echivala cu o dublă reparaţie pentru aceeaşi faptă.
Prin susţinerile din prezentul recurs, reclamanţii tind la reanalizarea naturii juridice a pretenţiilor deduse judecăţii, nu numai prin afirmarea incidenţei şi a dispoziţiilor C. civ., pe lângă cele ale legii speciale, dar şi prin reaprecierea faptei ilicite şi a prejudiciului.
Această finalitate reiese nu numai din motivele de recurs menţionate anterior, dar şi din cele prin care se pretinde încălcarea de către instanţa de apel chiar a prevederilor legii speciale, respectiv cele ale art. 37 din Legea nr. 64/1991, a căror incidenţă a fost stabilită prin decizia de casare (motivele 1 şi 2 de recurs).
În esenţă, recurenţii reproşează instanţei de apel că prin acordarea de despăgubiri în cuantumul de 54.872 RON şi neluarea în considerare a variantei de calcul din raportul de expertiză care conducea la despăgubiri în cuantum mult mai mare, nu a fost sancţionat abuzul de drept al pârâtei, care a refuzat să încheie un contract cu inventatorii în legătură cu sumele de bani cuvenite pentru exploatarea invenţiei şi nici nu a înfăţişat înscrisurile necesare efectuării expertizei, constând în documente cu privire la postcalculul avantajelor economice anuale obţinute din aplicarea invenţiei şi înregistrarea sa în contabilitate.
Or, elementele de fapt pe care le învederează recurenţii s-au conturat în cauză încă din ciclul procesual anterior şi au fost avute în vedere prin decizia de casare.
Instanţa de casare a constatat că, în absenţa fişelor postcalcul pe care recurenta pârâtă nu le-a întocmit (ori a altor evidenţe contabile utile din perspectiva celor ce se impuneau a fi verificate - efectele economice ale aplicării invenţiei), deşi experţii au solicitat acesteia în repetate rânduri punerea la dispoziţie a unor astfel de evidenţe, în mod legal instanţele au recurs la aplicarea unor prezumţii judiciare decurgând din cele deja dezlegate cu puterea de lucru judecat în litigiul derulat pentru obţinerea despăgubirilor corespunzătoare perioadei anterioare (1987-1998) în circumstanţe similare.
În acest context faptic a statuat instanţa de casare în legătură cu conduita ilicită a pârâtei, constând în refuzul încheierii contractului, cu aplicarea în continuare a invenţiei şi în încercarea de sustragere de la achitarea drepturilor cuvenite inventatorilor, creând, astfel, condiţiile de atragere a sancţiunii decăderii din dreptul asupra brevetului - neplata anuităţilor, dar şi în legătură cu întinderea prejudiciului, în sensul că această conduită ilicită nu poate conduce la o dublă reparaţie pentru această faptă, respectiv la acordarea altor despăgubiri decât cele datorate în condiţii similare celor din litigiul anterior.
Din moment ce s-a tranşat cu privire la fapta ilicită, la conţinutul prejudiciului şi la modalitatea de calcul al despăgubirilor (cu indicaţii în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt privind aplicarea invenţiei în perioada relevantă), chiar în contextul faptic invocat de către recurenţi, se constată că aceştia urmăresc, practic, reaprecierea acestor aspecte dezlegate irevocabil, ceea ce este inadmisibil, după cum a arătat, în mod corect, intimata - pârâtă, întrucât s-ar ajunge la încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei de casare.
Instanţa de rejudecare a apelurilor nu ar fi trebuit, aşadar, să dea eficienţă variantei de calcul din raportul de expertiză la care se face referire prin motivele de recurs doar pentru argumentul că varianta pe baza căreia a acordat în mod efectiv despăgubiri în cuantum de 54.872 RON a fost stabilită de experţi în absenţa fişelor postcalcul sau a altor evidenţe contabile utile pentru verificarea efectelor economice ale aplicării invenţiei. În temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia să ţină cont de dezlegările şi de îndrumările din decizia de casare, care au avut în vedere tocmai această premisă de fapt.
Faţă de considerentele expuse, se impune înlăturarea criticilor a căror finalitate rezidă în reaprecierea aspectelor dezlegate irevocabil în ciclul procesual anterior, critici cuprinse în motivele de recurs menţionate, dar şi în motivul (nr. 9, în numerotarea recurenţilor) prin care se critică tocmai valorificarea de către instanţa de apel a unei variante de calcul (a doua din obiectivul 1) ce a fost întocmită de către expertul contabil în absenţa documentelor contabile justificative.
Modalitatea de acordare a despăgubirilor în varianta de expertiză valorificată de către instanţa de apel putea fi criticată, pentru motive de nelegalitate, doar din perspectiva celor statuate prin decizia de casare în ceea ce priveşte modul de stabilire a eficienţei economice a aplicării invenţiei în intervalul 26.05.2006-11.05.2007, anume prin valorificarea expertizei efectuate în litigiul privind perioada anterioară şi pe baza stabilirii tipului compresoarelor şi a numărului din fiecare tip de compresoare la care invenţia ai cărei autori sunt reclamanţii a fost aplicată în perioada respectivă.
Or, recurenţii nu au contestat respectarea criteriilor impuse prin decizia de casare (raportarea la expertiza din litigiul anterior şi stabilirea tipului şi a numărului compresoarelor folosite în perioada 26.05.2006-11.05.2007), urmărind înlăturarea variantei de calcul în discuţie şi valorificarea variantei de calcul celei mai favorabile prin reiterarea unui aspect dezlegat irevocabil, cu atât mai mult cu cât varianta de calcul preconizată (cea din obiectivul 2 al raportului de expertiză) a fost întocmită de expert pe baza altor criterii decât cele statuate prin decizia de casare, înlăturarea sa din acest motiv de către instanţa de apel nefiind criticată în recurs.
Cât priveşte susţinerea referitoare la documentele puse la dispoziţia expertului contabil de către pârâtă (tot din cadrul motivului 9 de recurs), se observă că are în vedere documente considerate nerelevante pentru efectuarea expertizei, în condiţiile în care expertul contabil a arătat explicit că nu a procedat la refacerea calculelor de eficienţă în funcţie de situaţia privind orele de funcţionare prezentată de către pârâtă, deoarece ar fi fost necesare în acest scop toate documentele de evidenţă care să permită determinarea exactă a economiilor realizate în perioada de referinţă.
Drept urmare, susţinerea nu ar putea conduce, în ipoteza admiterii sale, la înlăturarea variantei de calcul valorificate de către instanţa de apel, astfel încât nu va fi primită.
În ceea ce priveşte critica referitoare la nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. (motivul 5 de recurs), se constată că nu este fondată.
În considerentele Deciziei de casare nr. 538 din 20.02.2015, Înalta Curte a menţionat că a înlăturat şi criticile dezvoltate de recurenţi pe temeiul art. 304 pct. 7 rap. la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în legătură cu neanalizarea de instanţa de apel a tuturor argumentelor pe care le-au invocat în susţinerea puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 329/PI/1998 pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. x/C/1996, prin care au fost acordate despăgubiri reclamantului G. în baza cererii de chemare în judecată a pârâtei S.C. H. S.A. - Colibaşi, pe temeiul art. 67 din Legea nr. 64/1991.
Întrucât argumentul pretins ignorat a fost cercetat prin decizia de casare, nu mai putea face obiect de analiză în cadrul rejudecării.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul declarat de către reclamanţi şi intervenient nu este fondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
II. În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâta S.C. B. S.A., Înalta Curte constată următoarele:
1. Prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta - pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a arătat motivele pentru care a considerat că declaraţiile martorilor audiaţi sunt contradictorii, respectiv pentru care a ignorat înscrisurile depuse de către pârâtă şi a omologat varianta din raportul de expertiză care a preluat în totalitate susţinerile intimaţilor cu privire la numărul de compresoare.
Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocată chiar de către recurent, rezultă că art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului vizând dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (hotărârea din data de 19 aprilie 1994 în cauza Van der Hurk împotriva Olandei) şi, totodată, obligaţia de a examina în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, indiferent de amploarea motivării hotărârii (hotărârea din data de 19 decembrie 1997 în cauza Helle împotriva Finlandei).
Rezultă din această jurisprudenţă (care este una constantă a Curţii) că dreptul la un proces echitabil este respectat atunci când instanţa a indicat mijloacele de probă ce trebuiau administrate pentru lămurirea chestiunilor esenţiale pe care le presupune soluţionarea cauzei, apreciind, în acest context, că anumite mijloace de probă efectiv administrate sunt lipsite de pertinenţă pentru dezlegarea pricinii.
În mod necontestat, prin decizia de casare pronunţată în ciclul procesual anterior, s-a statuat ca, în rejudecarea apelului pârâtei, instanţa să dispună refacerea expertizei contabile în sensul stabilirii eficienţei economice a aplicării invenţiei în intervalul 26.05.2006-11.05.2007, prin valorificarea expertizei efectuate în litigiul privind perioada anterioară şi pe baza stabilirii tipului compresoarelor şi a numărului din fiecare tip de compresoare la care invenţia ai cărei autori sunt reclamanţii a fost aplicată.
Aşadar, instanţa de apel trebuia să stabilească situaţia de fapt referitoare la tipul compresoarelor şi la numărul din fiecare tip de compresoare la care a fost aplicată invenţia în perioada de referinţă, urmând ca această constatare să fie avută în vedere de către expertul contabil la stabilirea eficienţei economice a aplicării invenţiei, valorificându-se, în acelaşi timp, expertiza efectuată în litigiul privind perioada anterioară.
În cercetarea situaţiei de fapt, instanţa de rejudecare a constatat că pârâta, deşi îi revenea sarcina probei pe aspectul în discuţie, nu a pus la dispoziţia expertului contabil documente din care să rezulte dezafectarea unora dintre compresoarele din staţiile M1FU şi M2FU, aflate în exploatare în perioada 26.05.2006-11.05.2007, ca urmare a scoaterii din funcţiune, motiv pentru care a înlăturat declaraţiile martorilor, prin care nu s-a reuşit elucidarea aspectului respectiv şi a dat eficienţă susţinerilor intimaţilor, valorificând varianta din raportul de expertiză ce reflectă aceste susţineri.
Din aceste considerente ale deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a pornit de la premisa că susţinerea pârâtei în sensul că, în perioada de referinţă, invenţia a fost aplicată doar la un număr de 8 compresoare din staţia M1FU, presupunea înfăţişarea de documente privind dezafectarea unora dintre compresoarele din staţiile M1FU şi M2FU.
Premisa arătată este una corectă, pentru următoarele considerente:
În legătură cu numărul şi tipul de compresoare la care a fost aplicată invenţia în intervalul 26.05.2006-11.05.2007, recurenta - pârâtă a susţinut că invenţia a fost aplicată doar la un număr de 8 compresoare din staţia M1FU, în timp ce intimaţii au pretins că invenţia a fost aplicată la staţia M1FU pentru 10 compresoare, iar la staţia M2FU pentru încă 10 compresoare.
Instanţa de apel a dispus efectuarea expertizei în ambele variante de susţineri (obiectivul nr. 1), expertul s-a conformat dispoziţiilor instanţei, iar prin decizia recurată, instanţa de apel a omologat varianta din raportul de expertiză ce a valorificat susţinerile intimaţilor.
Astfel, se observă că părţile sunt de acord în privinţa faptului că invenţia a fost aplicată la staţia M1FU, dar nu şi asupra numărului de compresoare de la acea staţie, în schimb, doar intimaţii au pretins folosirea de compresoare la staţia M2FU.
În acest context, se constată că în decizia de casare s-a făcut referire, ca situaţie de fapt stabilită până în acel moment procesual la expertiza efectuată în Dosarul nr. x/1992 al Judecătoriei Oradea, prin care s-a reţinut utilizarea de către pârâtă a invenţiei, în intervalul de timp avut în vedere în acel litigiu, pentru un număr total de 83 de compresoare (47 compresoare XOB, 6 compresoare C163, 10 compresoare 152, 10 compresoare M1FU, 10 compresoare M2FU).
Aşadar, este cert şi incontestabil că invenţia a fost aplicată iniţial pentru 10 compresoare M1FU şi pentru încă 10 compresoare M2FU, situaţie care presupunea ca pârâta, în măsura în care a susţinut că în perioada 26.05.2006-11.05.2007, deci ulterior aplicării invenţiei în perioada vizată de expertiza efectuată în Dosarul nr. x/1992 al Judecătoriei Oradea, invenţia nu a mai fost aplicată decât pentru 8 compresoare M1FU, să producă dovada dezafectării celorlalte 2 de tip M1FU şi a celor 10 de tip M2FU, adică tocmai ceea ce s-a pretins în sarcina pârâtei şi s-a reţinut a nu fi fost probat prin decizia recurată.
De această premisă probatorie depindeau atât relevanţa înscrisurilor efectiv administrate, cât şi rezultatul operaţiunii de coroborare cu alte mijloace de probă.
Astfel, cât timp nu s-a dovedit dezafectarea unora dintre compresoare, este lipsită de relevanţă împrejurarea funcţionării altora, respectiv a unui număr de 8 compresoare de tip M1FU, chiar dacă aceasta ar fi probată (cu atât mai mult dacă nu a fost dovedită, după cum a apreciat instanţa de apel). Funcţionarea efectivă a 8 compresoare nu înseamnă prin însuşi acest fapt că sunt singurele funcţionale, deoarece nu infirmă posibilitatea ca şi celelalte compresoare - dovedite a fi funcţionat anterior - să funcţioneze încă, fiind necesar, aşadar, să se probeze dezafectarea acestora.
În acest context, Înalta Curte constată că exigenţele de motivare a hotărârii judecătoreşti, pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil, ar fi fost puse în discuţie doar în măsura în care recurenta - pârâtă ar fi reuşit să infirme raţionamentul juridic expus în decizia recurată, cu privire la elementele de fapt ce ar fi trebuit probate, sarcina probei şi, subsecvent, aprecierea nedovedirii acestor elemente.
Or, în absenţa neîntrunirii premisei probatorii arătate anterior, ca urmare a neîndeplinirii de către recurentă a obligaţiilor procesuale ce-i reveneau pe aspectul dovedirii propriilor susţineri, criticile formulate de către recurentă nu pot conduce la concluzia neîntrunirii acestor exigenţe. Criticile vizează împrejurări de fapt nerelevante, respectiv funcţionarea unora dintre compresoare, fără a se fi dovedit scoaterea din funcţiune a celorlalte prin documente, precum şi mijloace de probă administrate în legătură cu această împrejurare, anume centralizatorul privind staţia de compresoare M1FU şi declaraţiile martorilor.
Pentru aceeaşi raţiune, nu se poate considera că nu s-a motivat omologarea variantei de expertiză prin care au fost valorificate susţinerile intimaţilor, din moment ce acestea din urmă se bazează pe o situaţie de fapt neinfirmată prin probatoriile administrate de către recurenta - pârâtă.
Faţă de cele expuse, criticile recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt nefondate şi vor fi respinse ca atare.
2. În ceea ce priveşte susţinerile recurentei referitoare la încălcarea legii de către instanţa de apel, Înalta Curte constată următoarele:
Criticile vizând încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ. ce reglementează rolul activ al instanţei de judecată şi nerespectarea deciziei de casare, în legătură cu administrarea probelor necesare pentru lămurirea chestiunii esenţiale, pornesc de la premisa că din motivarea deciziei recurate ar rezulta că instanţa nu a găsit ca fiind suficient probatoriul administrat în privinţa aspectelor pe care avea obligaţia să le lămurească, în lumina indicaţiilor obligatorii ale deciziei de casare.
Această premisă este eronată, în condiţiile în care un asemenea considerent nu se regăseşte în decizia recurată. Instanţa de apel a arătat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia procesuală de a-şi proba susţinerile, context în care a stabilit situaţia de fapt pe chestiunea ce trebuia lămurită, potrivit deciziei de casare, astfel cum s-a menţionat la pct. 1 din prezentul recurs.
Pe de altă parte, în conformitate cu art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.
Ca atare, este inadmisibilă invocarea de către recurentă a neexercitării de către instanţa de apel a unui rol activ prin ordonarea de probe din oficiu, cât timp instanţa a indicat elementele de fapt pe care le presupuneau susţinerile pârâtei şi a apreciat că pârâta nu le-a dovedit, deşi îi revenea sarcina probei. Astfel, prin criticile pe acest aspect, recurenta - pârâtă invocă, de fapt, propria culpă în îndeplinirea obligaţiilor procesuale prevăzute de art. 129 alin. (1) C. proc. civ.
În acelaşi timp, se constată că recurenta - pârâtă tinde la reaprecierea situaţiei de fapt stabilite de către instanţa de apel, prin luarea în considerare a unor mijloace de probă ce nu au fost valorificate, anume centralizatorul orelor de funcţionare privind staţia de compresoare M1FU şi declaraţiile martorilor. Or, pe lângă faptul că atribuţiile acestei instanţe de control judiciar nu sunt compatibile cu cercetarea temeiniciei deciziei recurate, prin reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor administrate, fiind circumscrise exclusiv cercetării legalităţii, probele la care face referire recurenta vizează împrejurări de fapt nerelevante în contextul premisei probatorii reţinute de către instanţa de apel, potrivit celor dezvoltate la pct. 1 din prezentul recurs.
Din acest motiv, nu poate fi primită nici critica vizând pretinsa încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc. civ., privind proba testimonială administrată, cu atât mai mult cu cât recurenta urmăreşte, în realitate, ca această instanţă de recurs să constate că depoziţiile celor doi martori concordă în conţinut, demonstrând, prin coroborarea cu înscrisurile administrate, situaţia de fapt pretinsă de către recurentă. Or, această finalitate nu poate fi primită, atât timp cât nu este posibilă reaprecierea probelor administrate.
Drept urmare, Înalta Curte va înlătura şi criticile referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel şi, faţă de toate considerentele expuse, va respinge recursul pârâtei ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., intervenientul C. şi de pârâta S.C. B. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 1141/A din 21 decembrie 2016 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2017.