Press defamation liability of senior editor and editor-in-chief upheld; appeals dismissed

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la 5 martie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. (autor şi senior editor la cotidianul BZI), C. (redactor şef) şi D. (autor), obligarea pârâţilor, în solidar, la plata de despăgubiri civile în cuantum de 3.000.000 RON, cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin publicarea în perioada 5 martie 2012-5 martie 2015, în cotidianul X Iaşi, a numeroase articole defăimătoare la adresa sa, precum şi obligarea pârâţilor, în solidar, la publicarea pe cheltuiala proprie a hotărârii ce se va pronunţa în cauză în 3 cotidiane locale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 30 alin. (6) şi art. 31 alin. (4) din Constituţia României, art. 10 paragraf 1 şi 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 19 paragraf 3 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, art. 3, 4, 5, 13 din Rezoluţia nr. 1003/1993 privind etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată de România prin Hotărârea Guvernului nr. 25/1994, art. 1, 2, 3, 4, 9 din Codul deontologic al ziaristului şi art. 253, 1349, 1357 şi 1373 C. civ.

Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, prin Decizia nr. 690 din 13 aprilie 2016 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâta C. A respins acţiunea formulată de reclamant.

Urmare admiterii cererii de strămutare a judecării dosarului, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, prin Decizia nr. 370 din 20 aprilie 2017, a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis, în parte, acţiunea. A obligat pe pârâţii C. şi B., în solidar, să plătească reclamantului suma de 20.000 RON cu titlu de daune morale. A menţinut dispoziţiile sentinţei privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., respingerea acţiunii, ca nefondată, în contradictoriu cu pârâtul D. şi respingerea, ca nefondat, a capătului de cerere având ca obiect publicarea hotărârii în cotidiene locale. A respins excepţia autorităţii de lucru judecat - efectul pozitiv. A obligat pe apelant la plata către intimatul D. a sumei de 600 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei, au declarat recursuri pârâţii B. şi C.

Prin recursul declarat, B. a criticat decizia atacată pentru aplicarea greşită a legii, respectiv a prevederilor art. 1349 alin. (3) şi art. 1373 C. civ., considerând că, în ceea ce îl priveşte, nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta altor persoane.

A arătat că instanţa de apel a dedus calitatea sa de comitent în raport de autorii anonimi ai articolelor pentru care a fost obligat la despăgubiri (articolele apărute la rubrica "X", cele semnate sub pseudonimul "E." şi alte 2 articole nesemnate) din faptul că a apreciat că are calitatea de editor al ziarului, atribuindu-i putere de decizie şi făcându-l astfel răspunzător de publicarea articolelor incriminate.

Deşi contractul său de muncă era depus la dosarul cauzei, instanţa a considerat lipsit de relevanţă respectivul mijloc de probă, confundând titlul onorific de senior editor cu statutul de editor al publicaţiei.

Susţine că nota distinctivă numelui său, care apărea în caseta tehnică a colectivului de redacţie, era urmare a faptului că, în perioada în care au apărut articolele incriminate, era jurnalistul cu cele mai vechi state de serviciu la respectiva publicaţie, neavând nicio legătură cu editorul publicaţiei şi competenţele acestuia.

A arătat că persoana juridică responsabilă de editarea publicaţiei nici nu a fost chemată în judecată, prezenţa sa în cauză explicându-se prin faptul că a redactat o parte din cele 58 de articole în litigiu despre care instanţa de apel a statuat că pârâţii, în calitate de jurnalişti, au respectat deontologia profesională şi au acţionat cu bună credinţă.

Stabilirea calităţii sale de persoană care exercită " direcţia, supravegherea şi controlul " asupra articolelor de presă propuse pentru publicare este rezultatul unei erori flagrante ce a condus la aplicarea greşită a legii, motiv pentru care solicită casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin recursul comun declarat de B. şi C. s-a solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată în apel, pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

1. Hotărârea atacată a fost criticată de recurenţi în temeiul art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pentru faptul că instanţa de apel a stabilit limite de judecată pe care reclamantul nu le-a cerut prin acţiune, arătând că nu s-a susţinut de către acesta teoria potrivit căreia cei doi pârâţi, în calitatea lor de redactor - şef, respectiv editor, ar fi aprobat cu rea-credinţă materialele de la rubrica "Bursa bârfelor", cele apărute sub pseudonim şi cele două materiale nesemnate.

Reclamantul, prin acţiune, defineşte în mod clar fapta ilicită săvârşită de pârâţi-au redactat materiale cu caracter ofensator şi nu face referire la reaua-credinţă a acestora în presupusa calitate de redactor-şef, respectiv de editor.

Acest tip de argumentare a fost adus de reclamant în faza apelului, iar pârâţii nu i-au acordat o atenţie corespunzătoare întrucât se afla în afara cadrului procesual stabilit prin acţiune. Un astfel de raţionament cu privire la faptul că C. şi B. trebuie acuzaţi de faptul că au aprobat publicarea textelor de la rubrica "Bursa bârfelor", a celor sub pseudonim şi nesemnate, a apărut doar prin raportare la excepţia lipsei calităţii procesual-pasive a pârâtei C. Doar în faza apelului apare argumentul că redactorul-şef C. este responsabil de apariţia materialelor în discuţie şi că aceasta ar fi trebuit să le oprească de la apariţie. Chiar şi aşa, reclamantul nici măcar nu o acuză că ar fi acţionat cu rea-credinţă. În ceea ce priveşte situaţia intimatului - pârât B., s-a susţinut că reclamantul nu l-a acuzat că ar fi aprobat respectivele materiale.

Au considerat astfel că instanţa de apel a completat practic acţiunea reclamantului, abordarea instanţei fiind cel puţin contradictorie, pe de o parte, pârâtul B. este chemat în proces pentru că a redactat nouă materiale de presă despre care instanţa susţine că sunt bine documentate şi se încadrează în limitele libertăţii de exprimare şi este "condamnat" pentru că a aprobat anumite texte scrise sub pseudonim sau alte texte nesemnate apărute la rubrica "Bursa bârfelor".

2. O altă critică adusă deciziei este aceea că nu este dovedită reaua - credinţă a intimaţilor-pârâţi C. şi B., instanţa dispunând " condamnarea " pe baza unor presupuneri şi prezumţii. Singurele argumente ale instanţei sunt acelea că aşa a arătat apelantul şi că este de "notorietate". Raţionamentul folosit de instanţa de judecată este unul greşit şi poate conduce la soluţii care pot dărâma din temelii orice deziderat cu privire la libertatea presei şi mai ales la libertatea de exprimare, aşa cum a evoluat acest concept în 2017. Dincolo de faptul că reclamantul nu a dovedit în niciun fel că cei doi ar fi acţionat cu rea-credinţă în scopul denigrării acestuia, nu a dovedit nici măcar că aceştia sunt persoanele însărcinate prin fişa postului, prin atribuţiile de serviciu, să verifice conţinutul unor materiale de presă care apar în cotidianul X Iaşi. În motivele de apel nu este descrisă modalitatea de aprobare şi verificare a conţinutul textelor jurnalistice publicate în X Iaşi de către C. şi B., în opinia instanţei atribuţiile redactorului şef şi ale editorului fiind identice. Instanţa de apel nu le-a dat nicio şansă celor doi, care nu au beneficiat de nicio "prezumţie de nevinovăţie".

Cu privire la "puterea de a decide dacă un articol va fi publicat sau nu în ziar" instanţa de fond a sintetizat argumente cât se poate de logice, pe care instanţa de control judiciar nu le-a combătut în nici un fel.

3. Recurenţii au arătat că acţiunea trebuia formulată împotriva editorului persoană juridică şi nu a editorului persoană fizică, instanţa de apel oferind definiţii personale, subiective, noţiunilor de editor şi redactor şef. Instanţa a confundat atribuţiile editorului unei publicaţii, care este obligatoriu o persoană juridică ce poate avea angajaţi, ce "trăieşte" din publicitate şi din vânzarea ziarului, ce exercită acte de comerţ, cu atribuţiile editorului ca persoană fizică, care are ca principală activitate redactarea şi editarea de texte publicistice. De altfel, instanţa de fond reţinuse că, deşi argumentarea cererii de chemare în judecată a fost concepută ca fiind opusă nu doar semnatarilor articolelor de presă, ci şi editorului, persoanei juridice care editează publicaţia, precum şi administratorului acesteia, cererea a fost promovată doar în contradictoriu cu cei trei pârâţi persoane fizice, faţă de care argumentele invocate pentru fundamentarea răspunderii editorului ziarului nu au nicio relevanţă.

Recurenţii au afirmat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., prin soluţia pronunţată depăşind limitele efectului devolutiv al apelului, determinat de ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă. Au considerat că, fără a exista un alt probatoriu, fără a se completa probatoriul existent şi mai ales fără a determina motivul pentru care raţionamentul primei instanţe a fost unul greşit, instanţa de apel nu putea schimba sentinţa tribunalului fără o judecată efectivă, concretă.

Au mai precizat că titlurile din caseta redacţională sunt pur simbolice, nu au conotaţii juridice, principalul rol al înscrierii acestei funcţii fiind acela de reprezentare faţă de colaboratorii publicaţiei, faţă de terţi. Cei doi intimaţi - pârâţi lucrează în baza unor contracte de drepturi de autor cu editorul ziarului, în baza cărora îşi vând dreptul de proprietate intelectuală asupra unor materiale de presă, neputând, prin urmare, a decide dacă colegii lor, care lucrează pe contracte identice, au documentat în mod temeinic un articol sau nu.

În ceea ce priveşte funcţia de editor, instanţa nu a avut la dispoziţie niciun contract din care să reiasă responsabilităţile editorului şi nici o fişă a postului. Această funcţie de editor nu există în realitate şi nu este înscrisă în Clasificarea Internaţională a Standardelor Ocupaţionale (IS CO-88) sau în Clasificarea Ocupaţiilor din România (COR) aprobată şi publicată de către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale. Sensul funcţiei de editor la X Iaşi este cea de editor multimedia. Odată cu dezvoltarea tehnologiei şi evoluţia galopantă a internetului, societatea care editează ziarul a considerat că este necesară înscrierea acestei titulaturi, de editor, în caseta redacţională. Nu există nicio obligaţie a recurentului B. de a aproba spre publicare textele colegilor săi sau textelor care sunt nesemnate sau semnate cu pseudonim.

În ceea ce o priveşte pe C., titulatura de redactor şef este atribuită persoanei "C.". Tocmai pentru că este o titulatură fără relevanţă juridică, în dreptul acestei "profesii" de redactor-şef este trecut un pseudonim. Principalul rol al înscrierii acestei funcţii acolo este acela de reprezentare faţă de colaboratorii publicaţiei, faţă de terţi.

Au mai arătat că nu există nicio subordonare a redactorilor faţă de persoanele care sunt înregistrate în caseta redacţională cu titulatura de editor sau redactor şef, specificând, de asemenea, că funcţia de redactor şef există în Clasificarea Ocupaţiilor din România, aprobată de Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, însă pentru această funcţie nu a fost elaborat un standard ocupaţional.

Au prezentat, în continuare, atribuţiile unui redactor şef, care poate avea grijă ca un anumit text să fie aranjat în pagină cum trebuie, dimensiunea titlului să fie una comercială, poza ataşată să fie relevantă, etc. Atât C., cât şi B. făceau parte dintr-o echipă denumită tot simbolic, fără efecte juridice, "colectiv redactor-şef."Fiecare dintre cei patru membri structura ediţia print a ziarului zilnic, prin rotaţie. Această responsabilitate, stabilită pur formal la nivelul echipei de redacţie, fără a reprezenta o sarcină de serviciu, consta în participarea la unele şedinţe în care membrii echipei discută despre elaborarea subiectelor de presă, pun cap la cap informaţiile culese, stabilesc tema subiectelor (de ex. politic, economic, juridic, sport, etc.), corectează gramatical textele şi le dispun în anumite pagini în funcţie de conţinutul lor. Nimeni nu poate să-i spună unui jurnalist ce să scrie şi ce să nu scrie.

În cazul în care jurnalistul este de rea-credinţă şi publică informaţii voit denigratoare la adresa unei persoane, acesta răspunde în nume personal pentru fapta proprie, iar editorul publicaţiei, persoană juridică, poate fi tras la răspundere şi poate participa la acoperirea prejudiciului creat prin publicarea articolelor respective.

Cenzura presei fiind interzisă, sunt folosite contracte de cesiune a drepturilor de autor în domeniul mass-media tocmai pentru ca jurnalistul să aibă libertate de exprimare şi să nu poată fi constrâns de o sarcină de serviciu să adopte o politică editorială cu care nu este de acord. În cazul de faţă, raportat exclusiv la art. 30 alin. (8) din Constituţie instanţa de judecată a comis o greşeală gravă confundând titulara simbolică de editor a lui B., cu responsabilitatea de editorului unei publicaţii, care este o persoană juridică.

4. Recurenţii au procedat, în continuare, la analiza articolelor considerate ofensatoare de către instanţa de apel, cuprinse în rubrica "Bursa bârfelor", susţinând că nu poate fi lezată onoarea, demnitatea, probitatea unei persoane al cărei nume nu se regăseşte în niciunul dintre materialele apărute la respectiva rubrică şi că aceste articole aparţin stilului satiric al pamfletului. Tocmai pentru că au fost de bună-credinţă jurnaliştii de la X Iaşi nu au publicat niciodată numele şi fotografia reclamantului A. la rubrica "Bursa bârfelor". În cazul în care cei care au citit aceste materiale ar fi înţeles că este vorba de A., în conţinutul acestor materiale aceştia au fost avertizaţi în mod clar că ceea ce scrie acolo sunt simple bârfe, zvonuri, informaţii neverificate, neveridice, scrise într-o tonalitate ironică, sarcastică, satirică, dură sau chiar vulgară. Instanţa de control judiciar analizează aceste materiale apărute exclusiv la "Bursa bârfelor" ca şi cum ar fi materiale de presă care prezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu, ori ca judecăţi de valoare lipsite de o minimă bază factuală. O astfel de analiză este lipsită de sens juridic pentru că instanţa cere unui text denumit pamflet, care este o specie literară ce nu are legătură foarte strânsă cu jurnalismul, să aibă coordonatele unui text jurnalistic.

Recurenţii au arătat că a fost adoptată formula pamfletului, fiind luate măsuri suplimentare de siguranţă pentru a nu fi afectate drepturile legitime ale persoanelor vizate, respectiv prin titlul care conţine cuvântul "bârfe" şi prin avertismentul clar scris în apropiere de locul în care se află poziţionată în ziar caseta redacţională, potrivit căreia materialele publicate la rubrica "Bursa bârfelor" sunt simple pamflete jurnalistice şi trebuie interpretate ca atare, orice asemănare cu realitatea putând fi doar întâmplătoare. Alte măsuri de protecţie a drepturilor persoanelor vizate sunt, în opinia recurenţilor, faptul că în această rubrică nu apare niciodată numele real al respectivelor persoane, stilul de redactare este unul exagerat, nepermiţându-i cititorului să creadă tot ce se scrie. Aceste materiale nu sunt semnate pentru a fi în acord cu restul materialelor nesemnate, din categorii similare: bancuri, horoscop, ghicitori, poza zilei, etc.

Potrivit DEX, pamfletul este definit ca fiind "o specie literară în versuri sau în proză, cu caracter satiric, într-un limbaj violent şi agresiv" sau "specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepţii politice, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc." Această specie literară a fost adoptată de mass-media tocmai pentru că limitele libertăţii de exprimare pot fi mai largi decât în cazul materialelor pur jurnalistice. Faptul că instanţa de control judiciar sancţionează limbajul violent din aceste "bârfe" este iarăşi o greşeală pentru că tocmai aceasta este caracteristica esenţială a pamfletului. Într-adevăr, există unele exprimări care pot fi interpretate ca fiind şocante, pe alocuri obscene, însă acest lucru nu echivalează cu intenţia de denigrare a reclamantului.

5. Recurenţii au menţionat existenţa unor contradicţii grave ale instanţei de apel în analiza articolelor scrise de E. sau în cele nesemnate. Susţin că instanţa i-a "condamnat" şi pentru că "au aprobat cu rea-credinţă" cele 7 materiale scrise sub pseudonimul E. şi cele două articole nesemnate apărute pe data de 28.10.2014 şi 1.01.2015 însă nu a lecturat aceste materiale, despre care susţine că sunt denigratoare la adresa reclamantului.

Au apreciat că 6 din cele 7 materiale vizează aceleaşi probleme de interes public care sunt cuprinse în conţinutul celor 58 de materiale despre care instanţa a susţinut că sunt bine documentate şi că prezintă o bază factuală solidă. Articolele semnate de E. sunt scrise în aceeaşi tonalitate şi ca restul materialelor despre care instanţa susţine că nu sunt denigratoare la adresa reclamantului. Excepţie face materialul apărut pe data de 1 aprilie 2014, care este o "păcăleală" specifică zilei de 1 aprilie. Este un material cu caracter satiric, un pamflet în care au fost introduse mai multe nume notorii din Iaşi cu scopul exclusiv de divertisment. Au fost puse mesaje de avertizare a cititorilor în ziua respectivă că este un pamflet şi că informaţiile nu sunt reale. Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare. Deşi materialul ar părea de-a dreptul deplasat, o glumă mult prea proastă, în realitate satirizează un fapt cât se poate de real care a apărut atât în presa locală cât şi centrală.

Au considerat exagerată aprecierea instanţei de apel cu privire la faptul că pârâţii au adus la cunoştinţa publicului prin exprimarea cu rea-credinţă a acordului pentru publicare a celor două materiale nesemnate, această aserţiune fiind în contradicţie cu propriile argumente aduse atunci când a susţinut că cele 58 de articole asumate au fost scrise având în vedere informaţii verificate şi credibile. Articolul din data de 28.10.2014 are următorul titlu: "Valul Direcţiei Naţionale Anticorupţie ajunge la Iaşi. Zilele lui A. sunt numărate". Acest articol nu este semnat pentru că este preluat dintr-o sursă externă, doar pe ediţia online a ziarului. Pe ediţia online a ziarului X Iaşi apar zilnic sute de materiale care sunt preluate din alte surse şi care sunt "urcate" pe site de o echipă care nu are nicio legătură cu redacţia, respectiv de către angajaţi ai persoanei care deţine site-ul x. Prin urmare, aprecierea conform căreia pârâţii B. şi C. au adus la cunoştinţa publicului "prin exprimarea cu rea-credinţă a acordului pentru publicare" a materialului preluat de departamentul online dintr-un ziar naţional este o eroare extrem de gravă. Pe fondul problemei, în acel material se arată că A. urmează să fie anchetat de Direcţia Naţională Anticorupţie. Instanţa a decis că informaţiile din acest material sunt greşite şi denigratoare, chiar în contextul în care, la scurt timp după apariţia lui, domnul A. a fost reţinut şi arestat într-un dosar instrumentat de către Direcţia Naţională Anticorupţie. În ceea ce priveşte al doilea material nesemnat, şi acesta este preluat din alte surse. A fost publicat pe data de 1.01.2015, doar pe ediţia online, şi este cel puţin ilogic ca în ziua respectivă pârâţii B. şi C. au venit la muncă pentru a acţiona cu rea-credinţă împotriva domnului A. Singurii care pot lucra în acele date sunt cei care se ocupă de întreţinerea fluxului de informaţii în mediul online.

6. Cu privire la pârâta C. au considerat că era admisibilă excepţia autorităţii de lucru judecat în lumina art. 430 C. proc. civ. şi au făcut referire la decizii şi sentinţe civile pronunţate de Tribunalul Iaşi şi Judecătoria Iaşi, rămase definitive (Deciziile civile nr. 908/2016, nr. 404/2016, nr. 1463/2015 pronunţate de Tribunalul Iaşi şi sentinţele civile nr. 11264/2014 şi nr. 865/2015 pronunţate de Judecătoria Iaşi) prin care, în litigii identice, pentru această parte s-a apreciat că nu are calitate procesuală când este chemată pentru a răspunde pentru faptele unor alte peroane (autorii unor texte). Aceste sentinţe tranşează în mod definitiv o chestiune esenţială: C. lucrează la X Iaşi în baza unui contract de cesiune a drepturilor de autor şi nu poate răspunde decât pentru fapta proprie. Nu are în atribuţiile de serviciu obligaţia de a verifica dacă redactorii documentează corect sau nu subiectele de presă publicate. Chiar dacă ar fi respins această excepţie, instanţa avea posibilitatea să analizeze toate chestiunile invocate sub aspectul puterii de lucru judecat, având o viziune de ansamblu asupra întregului conflict juridic.

7. În continuare, au susţinut că nu este îndeplinită niciuna din condiţiile cerute de legislaţia în materie privind răspunderea civilă delictuală.

În speţă nu există prejudiciu, reclamantul nedovedind existenţa acestuia decurgând din publicarea de materiale de presă care au scop informarea corectă a opiniei publice, în condiţiile în care reclamantul nici nu a trimis un drept la replică prin care să-şi expună punctul de vedere atunci când a considerat că au fost publicate informaţii nedocumentate. În planul dreptului civil, fapta ilicită, chiar săvârşită cu vinovăţie, este lipsită de relevanţă şi efecte, dacă prin ea nu s-a cauzat un prejudiciu altei persoane.

Chiar şi în situaţia teoretică a existenţei unui prejudiciu, acest lucru nu este suficient pentru naşterea obligaţiei de reparare. Materialele de presă pentru care au fost chemaţi în judecată nu aduc atingere niciunui drept sau interes legitim al reclamantului. Chiar dacă unele dintre materiale au o doză de criticism mai mare, acest lucru este permis atunci când subiectul discuţiei este un om politic sau o persoană care deţine funcţie publică.

Recurenţii au susţinut, de asemenea, că în speţă nu există o faptă ilicită, un raport de cauzalitate dintre aceasta şi prejudiciu sau vinovăţia autorilor textelor.

Cu privire la faptă, susţin că materialele publicate au o bază factuală clară şi că reclamantul a avut o imagine negativă în toată presa din România. Discuţia despre o încălcare a dispoziţiilor art. 30 din Constituţie, alin. (6) este de asemenea una sterilă având în vedere că jurnaliştii de la X Iaşi şi-au exercitat profesia cu bună-credinţă, iar informaţiile publicate nu au nici cea mai mică legătură cu atingerea onoarei, demnităţii sau vieţii particulare a reclamantului. Nu au fost publicate informaţii despre viaţa privată a reclamantului, ci doar informaţii pentru care există un interes public iar documentarea materialelor a fost realizată cu respectarea tuturor cerinţelor cerute de lege şi de manualele de jurnalism.

Nedovedindu-se existenţa prejudiciului şi nici a faptei ilicite, discuţia despre raportul de cauzalitate dintre cele două elemente este inutilă. Şi în cazul ipotetic, extrem, în care s-ar considera că ar fi fost creat un prejudiciu prin publicarea acestor materiale, atunci când jurnalistul a depus toată diligenta necesară publicării unor informaţii adevărate, atunci când a dovedit buna credinţă, când a respectat toate regulile stabilite în manualele de jurnalism, nu poate fi culpabil.

Pe această temă a vinovăţiei, reclamantul face doar nişte aprecieri generale fără nicio legătură cu speţa de faţă, sens în care nu se impune o argumentare suplimentară în contextul celor prezentate mai sus.

8. Recurenţii au prezentat consideraţii privind legislaţia comunitară în materia răspunderii delictuale şi jurisprudenţă Curţii Europene a Drepturilor Omului din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la exprimare, recunoscut ziariştilor, opinând că atunci când articolele de presă privesc un om politic, limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în privinţa unui particular.

Pornind de la aceste statuări ale instanţei europene de la Strasbourg, transformate în reguli în dreptul intern, s-a considerat că publicarea unor articole referitoare la activitatea reclamantului nu poate constitui o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii decât dacă viaţa privată a acestuia ar fi substanţial atinsă. Atâta timp cât judecăţile de valoare sunt fondate pe un minim de fapte, se poate reţine că ele au fost formulate cu bună credinţă în exerciţiul normal al libertăţii de exprimare. La fel se reţine când la baza emiterii judecăţii de valoare există un început de probă. Prin deciziile sale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că libertatea presei presupune dreptul de a recurge la o doză de exagerare, provocare si de a utiliza expresii care ar putea să fie considerate drept polemice sau chiar lipsite de măsură pe plan personal şi transmiterea de informaţii în termeni violenţi ori care ofensează, şochează sau deranjează, la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României, hotărârea din 24 noiembrie 2009). Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă si informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. e. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009).

Menţionează, ca speţă similară cu relevanţă juridică pentru situaţia de faţă, cauza Tusalp v. Turcia, în care un jurnalistul turc a fost obligat de către instanţa naţională la plata unor despăgubiri pentru un articol de tip pamflet publicat într-un cotidian împotriva fostului prim-ministru F., actualmente preşedinte. Curtea a apreciat că utilizarea unor expresii vulgare nu constituie un criteriu decisiv în evaluarea mesajului, în măsura în care recursul la vulgaritate poate servi unor raţiuni stilistice. Este esenţial ca limbajul utilizat să nu fie subordonat unicului scop de a insulta. Curtea este de părere că diferitele observaţii puternice cuprinse în articolele în cauză şi în special cele evidenţiate de instanţele naţionale nu au putut fi interpretate ca un atac personal gratuit împotriva primului-ministru F.. În plus, Curtea a observat că în dosar nu există nimic care să indice faptul că articolele au afectat cariera politică a domnului F. sau viaţa sa profesională şi privată. Din această decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului poate avea o relevanţă semnificativă asupra speţei de faţă şi faptul că F. nu a reuşit să probeze în faţa instanţelor naţionale că i-a fost afectată cariera politică.

În mod evident, în speţa de faţă reclamantul nu a reuşit să dovedească modalitatea în care i-a fost afectată cariera politică, viaţa privată sau de familie. De obicei, în cazul oamenilor politici, notorietatea este mult mai importantă decât probitatea atunci când sunt desemnaţi să candideze în funcţii publice. Notorietatea nu se realizează doar prin materiale laudative. Totodată, a aplica sancţiuni pecuniare unui ziarist care critică o persoană publică tinde să-1 determine pe acesta ca pe viitor să nu mai recurgă la critici şi să renunţe la discutarea publică a problemelor ce interesează viaţa colectivităţii.

Urmare comunicării recursurilor, intimatul - reclamant A. a depus la 10 octombrie 2017, întâmpinare la recurs, formulând prin acelaşi înscris şi o cerere de recurs incident împotriva Deciziei Curţii de apel nr. 370/2017, prin care a solicitat schimbarea hotărârii atacate în sensul majorării daunelor morale acordate de la suma de 20.000 RON la suma de 3.000.000 RON, astfel cum au fost solicitate prin cererea introductivă.

A apreciat ca fiind corectă admiterea apelului, instanţa analizând judicios toate articolele de la rubrica ziarului intitulată "Bursa bârfelor", care lasă impresia pentru un observator neutru şi de bună credinţă că au fost efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, persistenţa apariţiei acestora făcând ca limita general acceptabilă de exagerare şi provocare să fie depăşită.

A arătat că este vădit nefondată critica recurenţilor - pârâţi referitoare la stabilirea de către instanţa de apel a unor limite nesolicitate prin acţiune, în condiţiile în care respectiva teorie a fost dezvoltată în faţa instanţei de fond atât oral, cât şi prin concluziile scrise care se află la dosar.

A considerat că reaua credinţă a celor doi pârâţi rezultă din neexecutarea obligaţiei pozitive pe care o aveau, aceea de a proteja reputaţia altor persoane prin refuzul de a publica afirmaţii insultătoare şi afirmaţii calomnioase la rubrica pe care o controlau.

A solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat.

Prin recursul incident, neîncadrat formal în vreunul din motivele prevăzute la art. 488 C. proc. civ., intimatul - reclamant a considerat că instanţa de apel, în mod nejustificat, a redus cuantumul daunelor morale solicitate prin acţiunea introductivă, fără a oferi o motivare rezonabilă, această sumă nefiind echitabilă raportat la prejudiciul suferit.

A susţinut că prin faptele săvârşite şi modul în care au fost săvârşite recurenţii - pârâţi au dus campania de denigrare la un nivel foarte extins, aducând o atingere semnificativă a valorilor ce definesc personalitatea umană, toată această acţiune coordonată atingând un anumit nivel de gravitate, apt a produce consecinţe negative în plan moral.

A arătat că era o persoană care se bucura de o anumită reputaţie în mediul personal, social şi profesional, de un anumit prestigiu şi notorietate pe plan politic, atât pe plan local cât şi la nivel naţional, fiindu-i afectată grav onoarea şi demnitatea, pârâţii, prin campania de denigrare, reuşind să-l ducă în zona trivialului şi să-l asocieze scandalului public, să-i provoace nelinişti şi suferinţe interioare atât reclamantului, cât şi familiei sale şi persoanelor cu care a relaţionat pe plan profesional.

A mai arătat că numărul mare de articole şi perioada îndelungată în care s-a desfăşurat această campanie de denigrare (3 ani) au făcut ca toate aceste informaţii denigratoare să ajungă la cunoştinţa unui număr foarte mare de cititori.

Urmare comunicării întâmpinării şi recursului incident către recurenţii - pârâţi, aceştia nu au formulat răspuns la întâmpinare, respectiv întâmpinare.

S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate de pârâţii B. şi C., precum şi a recursului incident declarat de reclamantul A.

Prin raport, asupra verificării motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., s-a apreciat că pârâtul B. susţine, prin recursul individual, greşita reţinere, în ceea ce îl priveşte, a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta altor persoane, critică încadrabilă în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Prin recursul comun, pârâţii susţin că instanţa de apel a depăşit limitele efectului devolutiv al apelului, că a schimbat soluţia întemeindu-se, nu pe un alt probatoriu, ci pe presupuneri şi prezumţii şi că nu a determinat motivul pentru care raţionamentul primei instanţe a fost unul greşit. De asemenea, indică o motivare contradictorie a instanţei de apel şi greşita respingere a autorităţii de lucru judecat cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtei C. Într-o altă critică, recurenţii susţin că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, toate criticile formulate fiind încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În recursul incident, reclamantul critică reducerea nejustificată şi fără o motivare rezonabilă a cuantumului daunelor morale solicitate. Această critică, exclusiv sub aspectul nemotivării soluţiei, s-a considerat a fi încadrabilă în dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., aspectele ce ţin de concordanţa dintre suma acordată şi gravitatea faptelor reprezentând, în opinia raportorului, motive de netemeinicie, ce exced limitelor controlului judiciar în recurs.

Analizând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Limitele controlului de legalitate vizează soluţia instanţei de apel care a reţinut răspunderea civilă delictuală a pârâţilor ce şi-ar fi exprimat, cu rea credinţă, acordul pentru publicarea a 120 articole la rubrica "Bursa bârfelor", şapte materiale scrise sub pseudonimul E. şi două articole nesemnate, apărute la 28.10.2014 şi 1.01.2015.

Recursurile pârâţilor cuprind motive similare, astfel că vor fi analizate împreună.

1. Prima critică, formulată din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ., vizează depăşirea limitelor învestirii de primă instanţă, de către instanţa de apel care a analizat răspunderea pârâţilor nu pentru faptul că au redactat articolele, cum susţinuse iniţial reclamantul, ci pentru că ar fi aprobat o atare publicare.

Este eronată o astfel de susţinere, în condiţiile în care, încă din acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul a arătat că fapta ilicită a pârâţilor este dovedită, atât pentru cei care au conceput aceste texte, cât şi pentru cei care aveau obligaţia de a verifica textele şi a le opri de la publicare pe cele care ar fi constituit fapte ilicite, considerând că depăşirea dreptului la liberă exprimare s-a produs atât prin compunerea, cât şi prin editarea şi publicarea acestor articole (pag. 24, 26 dosar fond vol. I).

Împrejurarea că instanţa de apel a reţinut reaua credinţă a pârâţilor, deşi ea nu a fost invocată ca atare în acţiune, în privinţa fapte ilicite descrise de reclamant, respectiv aceea de a edita şi publica articolele cu caracter prejudiciabil de către cei care aveau obligaţia de a le verifica conţinutul şi de a opri de la publicare, nu reprezintă o depăşire a limitelor învestirii, ci face parte din procesul de verificare a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în legătură cu respectiva faptă.

Prin urmare, odată ce reclamantul a indicat, între faptele care, în opinia sa, aveau un caracter ilicit, şi pe aceea privind neîndeplinirea obligaţiei de verificare a conţinutului materialului publicat, de către persoanele care răspund de editarea şi publicarea ziarului, instanţa a verificat în persoana pârâţilor indicaţi ca făptuitori, săvârşirea acestei fapte. Înlăturând aprecierea instanţei de fond care a considerat că astfel de obligaţii aparţin editorului persoană juridică, instanţa de apel a apreciat că răspunderea revine şi celor doi pârâţi în calitate de senior editor, respectiv redactor-şef al publicaţiei.

În recursul său, recurentul B. consideră eronat că instanţa de apel a stabilit că răspunde în calitate de comitent pentru fapta prepusului indicat ca autorul anonim al articolelor nesemnate sau semnate sub pseudonim. În realitate răspunderea recurentului pârât a fost reţinută de instanţa de apel pentru fapta proprie, respectiv pentru aprobarea şi publicarea acestor articole, nereţinând un caz de răspundere pentru fapta altei persoane.

Criticile dezvoltate la punctele 2 şi 3, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., constau în faptul că în cauză nu s-ar fi dovedit reaua credinţă a pârâţilor în condiţiile în care aceştia au susţinut în mod constant că nu aveau atribuţii de a verifica şi aproba materialul ce urma a fi publicat, iar instanţa şi-a întemeiat judecata exclusiv pe prezumţii, fără a observa că, de fapt, răspunderea revine editorului persoană juridică.

În legătură cu această critică, Înalta Curte reţine că, iniţial, la judecata în fond a cauzei, s-a reţinut că o astfel de răspundere revine editorului persoană juridică. Astfel, în esenţă, instanţa de fond a reţinut că pârâta C. are calitate procesuală în cauză însă, pe fond, a respins acţiunea în răspundere civilă delictuală, reţinând că cele 58 de materiale de presă semnate respectă exigenţele demersului jurnalistic impuse de art. 10 paragraf 2 din Convenţie, prin urmare intră în întregul lor sub protecţia libertăţii de exprimare în accepţiunea art. 10 paragraf 1 din Convenţie iar, în condiţiile concrete ale speţei, ingerinţa statului asupra acestei libertăţi nu ar răspunde unei nevoi sociale imperioase.

Nu a fost reţinută, în primă instanţă, o atare răspundere în sarcina pârâţilor nici în ceea ce priveşte articolele nesemnate sau semnate cu pseudonim, chiar în condiţiile în care aceştia au calitatea de senior-editor, respectiv redactor-şef, cu motivarea că între publicare şi fapta personală a fiecăruia dintre ei nu se poate stabili nicio relaţie concretă, certă, de determinare nici pe baza argumentelor expuse în cererea de chemare în judecată şi nici pe baza probatoriului administrat, nefiind învestită să aprecieze măsura în care revine persoanei juridice care editează ziarul răspunderea pentru publicarea unor texte fără semnătura autorului lor, însă este cert că nu revine pârâţilor această răspundere, ca persoane fizice pentru care nu se probează calitatea de autor.

Instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe cu privire la cele 58 articole semnate, însă, în ceea ce priveşte articolele de la rubrica,,Bursa bârfelor" (120 de articole), cele publicate sub pseudonimul,,E." (7 articole) şi cele 2 articole nesemnate, a constatat că acestea au fost aduse la cunoştinţa publicului prin exprimarea cu rea-credinţă a acordului pentru publicare de către persoanele care, în mod evident şi notoriu, aveau această putere de decizie la nivelul publicaţiei, şi anume editorul şi redactorul-şef al acesteia, respectiv cei doi pârâţi, B. şi C., fiind, în accepţiunea instanţei, cel puţin prezumabil, dacă nu chiar de notorietate, că editorul şi redactorul-şef sunt cei care au puterea de a decide dacă un articol va fi sau nu publicat în ziar. S-a apreciat că acest drept nu trebuie confundat sau echivalat cu cenzurarea conţinutului articolului depus la redacţie de autorul lui în vederea publicării. Or, probatoriul administrat în cauză nu răstoarnă această prezumţie. Cu atât mai mult aceştia sunt responsabili pentru conţinutul editorial al ziarului, atunci când articolele publicate nu sunt semnate şi, deci, neasumate de nici un autor. Din moment ce publicarea respectivei rubrici se afla sub controlul lor, cei doi pârâţi erau obligaţi să protejeze reputaţia altor persoane (obligaţie pozitivă), respectiv să nu publice afirmaţiile insultătoare şi/sau informaţiile calomnioase. Prin urmare, s-a apreciat a nu avea relevanţă tipul de contract încheiat de aceştia cu proprietarul mărcii de comerţ,,X Iaşi" . Instanţa a constatat că expresiile şi judecăţile de valoare care se regăsesc în aceste articole sunt extrem de vulgare, injurioase şi degradante şi nu au nici un temei faptic rezonabil, lăsând impresia, pentru un observator neutru şi de bună-credinţă, că au fost efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare.

Recurenţii critică acest raţionament, apreciind că instanţa de apel a schimbat sentinţa tribunalului fără o judecată efectivă.

Nu poate fi reţinută această aserţiune în condiţiile în care instanţa de apel a procedat la o nouă judecată, în limitele învestirii prin acţiunea principală şi prin criticile formulate în cererea de apel a reclamantului, caracterul devolutiv al apelului permiţând reevaluarea probatoriului administrat în primă instanţă.

În acest sens instanţa de apel a analizat şi statuat cu privire la fapta pârâţilor cărora, în calitatea pe care au adus-o la cunoştinţa opiniei publice, de senior editor şi redactor-şef, le revenea obligaţia de a verifica şi aproba conţinutul publicistic al ziarului, atât în ediţia print, cât şi în ediţia on line.

Pârâţii au susţinut că nu aveau o astfel de obligaţie, neavând încheiat cu societatea editoare un contract din care să rezulte atare obligaţii şi că nu deţin o astfel de funcţie în conformitate cu codul COR, ci acţionează exclusiv în baza unui contract de drepturi de autor pentru ceea ce scriau efectiv, denumirea din caseta redacţională fiind pur formală, menită a constitui doar o formă de reprezentare a publicaţiei faţă de colaboratorii acesteia şi faţă de terţi. Singurii răspunzători pentru conţinutul publicat, susţin pârâţii, sunt autorii textelor şi editorul persoană juridică, astfel cum indică şi art. 30 alin. (8) din Constituţie. În măsura în care echipa denumită simbolic, fără efecte juridice, colectivul redactor şef căreia îi aparţineau, alături de alţi doi colegi, ar fi intervenit, aceasta ar fi reprezentat o formă de cenzură care ar fi încălcat libertatea de exprimare a ziaristului. Această echipă, susţin recurenţii, structura prin rotaţie ediţia print a ziarului, corecta gramatical textele, recurentul afirmând, în recursul propriu, că nota distinctivă de senior editor inserată în caseta redacţională s-a datorat faptului că era jurnalistul cu cele mai vechi state de serviciu la respectiva publicaţie.

Înalta Curte consideră că o analiză a contractelor de cesiune a drepturilor de autor este relevantă doar în ceea ce priveşte răspunderea pentru materialele publicistice proprii pe care pârâţii în calitate de autori le furnizează publicaţiei iar lipsa unei convenţii civile sau a unui contract de muncă prin care să se instituie o obligaţie contractuală a pârâţilor de a coordona activitatea publicistică, în sensul stabilirii conţinutului editorial al ziarului nu are ca efect decât înlăturarea unei eventuale răspunderi civile contractuale, patrimoniale sau disciplinare în raport cu partea cocontractantă, societatea editoare, în măsura în care se constată încălcarea unei astfel de obligaţii asumate.

În raport cu terţii, recurenţii şi-au asumat calităţi, astfel cum ei înşişi afirmă, de reprezentare a publicaţiei, prin urmare, în măsura în care activitatea lor îmbracă o formă ilicită şi creează un prejudiciu, sunt ţinuţi a răspunde pentru prejudiciul cauzat acestor terţi, prin fapta proprie şi nu în calitate de comitenţi pentru fapta prepusului.

Astfel, cât timp, în ediţia print şi în cea on line, pârâţii figurează în calitate de editor, respectiv redactor şef, şi recunosc faptul că şi-au asumat atribuţiile de a discuta despre elaborarea subiectelor de presă sau de a stabili tema subiectelor, este evident că, independent de obligaţiile ce le revin din contractul de drepturi de autor în baza căruia publică articolele pe care le scriu, aceştia şi-au asumat, suplimentar, acele sarcini ce ţin de exercitarea respectivelor funcţii, recunoscute în caseta redacţională.

Deşi consideră că aceste funcţii nu reprezintă o profesie în conformitate cu Clasificarea Ocupaţiilor din România, această aserţiune ar prezenta relevanţă în raporturile între parte şi editorul persoană juridică, în situaţia încheierii şi înregistrării unui contract de muncă, în care, într-adevăr trebuie indicat codul profesional pentru clasificare, optându-se pentru una dintre profesiile cuprinse în subgrupa jurnalişti, respectiv redactor, redactor şef sau editorialist.

Însă, plecând de la dispoziţiile art. 30 alin. (8) din Constituţie, care instituie răspunderea civilă pentru informaţia adusă la cunoştinţă publică a editorului, autorului, proprietarului mijlocului de multiplicare, în condiţiile legii şi având în vedere că editorul, cel care se ocupă de editare-stabilirea formei textului, este intermediarul dintre autor şi publicaţie, iar redactorul şef este cel care supervizează activitatea de redactare - în conţinut şi formă a publicaţiei, prezumţia judiciară simplă pe care instanţa de apel şi-a întemeiat raţionamentul şi care pleacă de la proba administrată în cauză referitoare la titulatura din casetele tehnice ale publicaţiilor, este că aceştia au aprobat, în conformitate cu atribuţiile asumate, publicarea materialului încriminat.

Contrar susţinerilor recurenţilor, această deducţie constituie un mijloc legal de probă întrucât se întemeiază pe un fapt conex cunoscut din probele directe (care dovedesc că pârâţii şi-au asumat în mod public calităţile prezentate în caseta redacţională) din care se naşte probabilitatea faptului pretins, acela că au şi exercitat în fapt această calitate, procedând la aprobarea publicării materialului încriminat.

O astfel de concluzie rezultată din aplicarea prezumţiei nu a fost răsturnată de către pârâţi printr-o probă contrară, în condiţiile în care aceştia nu au negat că, informal, exercitau atribuţii de coordonare a activităţii publicistice a ziarului, motiv pentru care se poate reţine că, în procesul de verificare a ediţiei respective, intră şi evaluarea conţinutului materialului publicat.

În plus, chiar părţile au arătat că şi-au asumat public această calitate şi din considerente de reprezentare a publicaţiei în raport cu terţii. Or, în raport cu terţii, atributul de reprezentativitate asumat are drept consecinţă angajarea răspunderii pârâţilor pentru modul de exercitare a sarcinilor specifice care revin, în mod obişnuit, unei persoane desemnate în această calitate.

Pretenţia exercitării parţiale a atribuţiilor ce le reveneau, nu îi exonerează de răspundere pentru calitatea conţinutului publicat, întrucât stabilirea temei subiectelor şi corectarea gramaticală a textelor compuse în abordarea temei stabilite, nu poate fi disociată de verificarea, implicită, a conţinutului acestora.

Cu atât mai mult, în situaţia analizată, pârâţii nu au indicat autorul sau o altă persoană care ar fi putut decide cu privire la publicarea unui articol nesemnat, fiind prezumat că au acceptat ca articolele incriminate să fie publicate sub această formă, astfel că nu pot împărţi o eventuală răspundere pentru conţinutul prejudiciabil al acestora cu persoana care le-a conceput.

Prin urmare, independent de împrejurarea că recurenţii au semnat doar un contract de cesiune drepturi de autor, calitatea pe care şi-au asumat-o în mod public şi pe care se prezumă (în lipsa unor probe contrare), că au exercitat-o în cadrul colectivului redacţional le impune a răspunde în faţa terţului în condiţiile în care au girat publicarea unor articole despre care s-a reţinut că îl prejudiciază pe acesta şi care nu au un autor cunoscut împotriva căruia persoana prejudiciată s-ar fi putut îndrepta.

4. Într-o altă critică formulată, recurenţii au mai susţinut greşita aplicare a normelor de drept substanţial privind răspunderea civilă delictuală prin raportare la analiza conţinutului concret al articolelor care au apărut în cadrul rubricii,,Bursa bârfelor ", considerând că acestea nu au fost de natură a leza onoarea şi demnitatea reclamantului, al cărui nume nu a fost menţionat în cuprinsul acestor articole. În plus, susţin că acestea reprezintă un pamflet, specie literară cu caracter satiric căreia nu i se impun coordonatele unui text jurnalistic şi care permite limite ale libertăţii de exprimare mai largi decât în cazul materialelor pur jurnalistice.

Se arată că cititorii au fost avertizaţi că sunt informaţii neverificate şi neveridice, în tonalitate sarcastică, satirică, vulgară. Se precizează că aceste informaţii nu pot fi analizate de instanţă ca şi cum ar fi materiale de presă care prezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu, ori ca judecăţi de valoare lipsite de o minimă bază factuală. Faptul că instanţa de control judiciar sancţionează limbajul violent din aceste "bârfe" este iarăşi o greşeală pentru că tocmai aceasta este caracteristica esenţială a pamfletului. Într-adevăr, susţin recurenţii, există unele exprimări care pot fi interpretate ca fiind şocante, pe alocuri obscene, însă acest lucru nu echivalează cu intenţia de denigrare a reclamantului.

Deşi nu precizează în mod expres textul de lege încălcat, recurenţii consideră, în esenţă, că aceste aspecte vizează caracterul ilicit al faptei. În acest sens consideră că publicarea unui pamflet nu poate fi apreciată ca având un caracter ilicit întrucât pamfletul este o specie literară ale cărei caracteristici permit o marjă mai mare a libertăţii de exprimare.

Din acest punct de vedere, recurenţii susţin că instanţa de apel ar fi analizat în mod eronat textele pamflet ca şi cum ar fi materiale de presă care prezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu, ori ca judecăţi de valoare lipsite de o minimă bază factuală, aspecte improprii pamfletului.

Analizând această critică, instanţa de recurs apreciază că este eronată distincţia pe care recurenţii o creează între limitele libertăţii de exprimare în cadrul unui pamflet, în comparaţie cu cele ale unui articol de presă obişnuit, în condiţiile în care asocierea unui text de presă cu o creaţie literară, chiar sub forma pamfletului, nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere pentru conţinutul articolului, neputându-se aprecia că acesta este în totalitate o operă de ficţiune, fără nicio legătură cu realitatea. Indiferent de forma de exprimare, chiar şi una artistică, ce poate permite o libertate mai mare de expresie literară, conţinutul trebuie să respecte dreptul la viaţa privată a persoanei, cu toată doza de satiră pe care o presupune pretinsa apartenenţă la acest gen literar. Aceasta cu atât mai mult cu cât subiectul pamfletelor publicate la rubrica,,Bursa bârfelor" era inspirat din viaţa economică, socială şi politică a comunităţii ce reprezenta publicul cititor, aflat la diferite niveluri de percepţie şi înţelegere a lecturii, în care capacitatea de a decela între realitate şi ficţiune nu poate fi considerată a fi întotdeauna la un nivel maxim.

Instanţa de apel a constatat nu doar lipsa unui suport probator al situaţiilor factuale şi judecăţilor de valoare reţinute, care oricum nu ar putea fi înlăturate eo ipso din conţinutul unui pamflet decât în situaţia unei ficţiuni totale, dar şi caracterul repetitiv şi vădit denigrator al expresiilor cuprinse în conţinutul articolelor, considerând că judecăţile de valoare sunt extrem de vulgare şi că limbajul injurios a depăşit limita general acceptabilă de exagerare sau provocare.

Prin urmare, se constată că instanţa nu s-a rezumat doar la a identifica şi sancţiona lipsa unor situaţii factuale, ci a analizat şi limbajul folosit, făcând astfel distincţie între injurie, pe care a reţinut-o în conţinutul articolelor, în detrimentul satirei ca element de tehnică literară, invocată de pârâţi ca mijloc de apărare ce ar înlătura caracterul ilicit al faptei.

Pe de altă parte, deşi, astfel cum s-a arătat, recurenţii critică instanţa de apel pentru că ar fi analizat textele ca articole obişnuite care prezintă situaţii factuale, ceea ce nu este cazul, în opinia lor, în ceea ce priveşte specia literară a pamfletului, admit, totuşi, că articolele s-au referit şi la situaţii faptice similare cu cele pe care instanţa le-a considerat, în cazul celorlalte articole semnate, ca având o bază factuală solidă.

Independent de această împrejurare, respectiv chiar dacă un anumit pamflet nu s-a întemeiat pe situaţii faptice, deşi recurenţii au admis o astfel de posibilitate, este important a se ţine cont că limbajul utilizat trebuie să se încadreze în marja acceptabilă pentru libertatea de expresie publică, respectiv să nu conţină insulte personale gratuite, pentru că, în această situaţie, nu se mai poate vorbi de buna credinţă a jurnalistului, respectiv, în cauză, pentru cele care nu au un autor cunoscut, de buna credinţă a aceluia ce ia hotărârea de publicare.

De asemenea, nu se poate considera, cum au susţinut recurenţii, că identitatea persoanei ce a constituit subiect al articolelor a fost protejată, numele atribuit şi referirile la ocupaţia şi persoana subiectului de presă ce se bucură de notorietate în regiune, sugerând, nu doar unui cititor avizat, identitatea reală a acestuia.

Prin urmare argumentele recurenţilor nu sunt de natură a înlătura caracterul ilicit al faptei reţinute în sarcina lor, acela de a fi aprobat publicarea unor articole ce au depăşit, în formă şi conţinut, limitele libertăţii de exprimare jurnalistice.

5. Referitor la celelalte articole (cele nesemnate şi cele publicate sub pseudonim), recurenţii invocă existenţa unor contradicţii în considerente în ceea ce priveşte materialele reţinute ca fiind prejudiciabile pentru reclamant, comparativ cu cele pentru care instanţa a considerat că nu se impune angajarea răspunderii delictuale, întrucât acestea, susţin ei, cu o excepţie reprezentată de materialul din 1.04.2014, care era o păcăleală specifică acelei zile, au conţinut similar, doar că sunt nesemnate, în parte întrucât sunt preluate din surse externe şi postate de către angajaţi ai persoanei care deţine site-ul care se ocupă cu întreţinerea fluxului de informaţii în mediul on line.

Înalta Curte reţine că recurenţii susţin eronat o contrarietate a considerentelor care, pornind de la o situaţie de fapt identică - aceleaşi teme şi afirmaţii existente atât în articolele semnate, cât şi în cele cu autor necunoscut, a determinat o apreciere diferită cu privire la existenţa elementelor răspunderii civile delictuale.

Chiar dacă, într-adevăr, cu referire la aceste articole, în 6 din cele 7 poate fi identificată o bază factuală mai mult sau mai puţin solidă şi judecăţi de valoare ce au pornit de la descrierea unor aspecte concrete ce pot face obiectul unor investigaţii jurnalistice, instanţa de apel a apreciat că acestea sunt lipsite de suport probator, astfel că nu se poate reţine că nu a analizat conţinutul lor într-o manieră similară celorlalte.

În privinţa articolului publicat la data de 1.04.2014 nu există o justificare pentru conţinutul acestuia şi limbajul folosit, neputând fi luată în considerare apărarea pârâţilor în sensul că, faţă de data publicării, era evident că articolul reprezenta o farsă.

Pe de altă parte, dacă pentru articolul publicat la 28.10.2014,,Valul Direcţiei Naţionale Anticorupţie ajunge la Iaşi", se pot verifica susţinerile pârâţilor referitoare la faptul că a fost preluat dintr-o sursă externă, fiind citată sursa respectivă, împrejurare nerelevantă pentru înlăturarea răspunderii publicării lui, pentru articolul intitulat,,Urătură pentru A." publicat la data de 1.01.2015, nu mai poate fi folosită o astfel de apărare, cu atât mai mult cu cât limbajul utilizat a fost analizat de instanţa de apel şi considerat vulgar, iar recurenţii nu au contrazis o astfel de constatare. Împrejurarea că au fost postate în mediul on line de către angajaţi ai administratorului de site, nu prezintă relevanţă, în condiţiile în care şi în varianta on line pârâţii figurează în aceeaşi calitate.

6. Invocând dispoziţiile art. 488 pct. 6, recurenţii au criticat respingerea de către instanţa de apel a excepţiei autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei C., pentru care susţin că, în litigii similare, s-a constatat că aceasta nu are calitatea de a răspunde pentru autorii articolelor de presă.

Recurenţii consideră că excepţia vizează situaţia în care recurenta este chemată să răspundă pentru fapta altor persoane, întrucât din hotărârile invocate rezultă că recurenta nu poate răspunde decât pentru fapta proprie. Astfel cum s-a arătat anterior, pârâta nu a fost chemată în judecată în calitate de comitent pentru faptele prepuşilor, ci pentru fapta proprie decurgând din calitatea de redactor şef. Chiar instanţa de fond a constatat că reclamantul nu a chemat-o în calitate de autor ci de redactor şef, apreciind că pârâta are calitate procesuală şi că verificarea atribuţiilor constituie o problemă de fond a acţiunii. În acest sens a constatat că cererea formulată împotriva pârâtei în calitate de redactor şef este nefondată, apreciere infirmată de instanţa de apel care a analizat conţinutul atribuţiilor exercitate de parte în această calitate şi a concluzionat că acestea nu au fost îndeplinite corespunzător.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtei, se constată că instanţa de fond a respins o astfel de excepţie, soluţia nefiind atacată cu apel, motiv pentru care a rămas definitivă, intrând în puterea lucrului judecat. Prin urmare, recurenţii nu mai puteau relua o astfel de discuţie la momentul dezbaterilor din apel, şi cu atât mai puţin, omisso medio, în faţa instanţei de recurs, pentru ca aceasta să poată fi legal învestită cu analiza criticii formulate prin motivele de recurs.

De altfel, aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat prin raportare la considerentele hotărârilor judecătoreşti care apreciau cu privire la obligaţiile pârâtei în cadrul redacţiei, a fost verificat de către instanţa de apel, care a constatat că nu mai poate reţine contrariul faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă.

7. Cu privire la existenţa prejudiciului şi a faptei ilicite, recurenţii susţin că au publicat informaţii pentru care există un interes public, fiind astfel de bună credinţă.

Instanţa de apel a defalcat articolele pentru care a recunoscut baza factuală şi interesul public, însă a apreciat că articolele neînsuşite de un autor sunt cele care au depăşit cu mult limitele libertăţii de exprimare, fiind afectată viaţa privată a persoanei. Este real că dreptul la liberă exprimare este aplicabil atât informaţiilor şi ideilor care sunt primite favorabil, cât şi celor care ofensează, şochează sau deranjează o persoană publică, însă valori ca viaţa privată, onoarea şi demnitatea acesteia trebuie ocrotite. În cauză, constatarea caracterului ilicit al faptelor s-a întemeiat şi pe violenţa, în sine, a limbajului utilizat în descrierea unor aspecte ale vieţii private sau a unora care creau doar aparenţa de realitate (cum este cel din 1.04.2014), nu doar pe lipsa de documentare a materialelor publicate.

Cum limbajul folosit a fost extrem de vulgar, depăşind limitele decenţei şi bunului simţ pe care orice exprimare cu caracter public trebuie să le conţină atunci când este cuprinsă într-o publicaţie ce se adresează publicului larg, nu există o justificare, din partea pârâţilor, a utilizării acestui limbaj, care să poată determina aprecierea bunei credinţe a persoanei care a permis folosirea lui în textul publicat. De altfel, pârâţii nu au combătut în recurs aprecierile instanţei de apel privind lipsa unui alt scop decât intenţia de denigrare. Prin urmare, este evident că scopul urmărit nu a fost cel de informare a opiniei publice, ci de jignire adusă unei persoane, dincolo de limitele îngăduite de caracterul public al funcţiei acesteia.

Chiar dacă recurenţii susţin că nu a fost probată existenţa unui prejudiciu, cel de ordin moral poate fi dedus din violenţa, gravitatea şi intensitatea cu care valorile personal nepatrimoniale sunt atinse, aspecte analizate de instanţa de apel.

8. Reclamanţii au invocat în susţinerea faptului că, pentru persoanele publice, limitele libertăţii de exprimare sunt mai largi, inclusiv în privinţa limbajului folosit, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 10 din Convenţie, respectiv cauza Tusalp contra Turciei, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că este permisă utilizarea unui limbaj vulgar din raţiuni stilistice cu condiţia să nu fie subordonat unicului scop de a insulta. În speţa citată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reţine că afirmaţiile au o bază factuală şi că nu au afectat cariera politică a persoanei vizate, viaţa profesională sau privată.

Înalta Curte reţine că, în cauza citată, Curtea Europeană a constatat că cele mai multe judecăţi de valoare s-au bazat pe fapte particulare, evenimente şi incidente care erau deja cunoscute publicului (par. 47) şi că limbajul jignitor ar putea să nu fie protejat de libertatea de exprimare, în cazul în care singura intenţie a declaraţiei ofensatoare este de a insulta. Utilizarea expresiilor vulgare în sine nu este decisivă în evaluarea unei expresii ofensatoare, deoarece ar putea servi în scopuri stilistice. Pentru Curte, stilul face parte din comunicare ca formă de exprimare şi este astfel protejat împreună cu conţinutul expresiei (paragraf 48).

În speţa dedusă prezentei judecăţi, situaţia nu este similară întrucât, spre deosebire de articolele ce nu fac obiectul recursului, în articolele reţinute, doza de exagerare şi judecăţile de valoare exprimate într-un limbaj satiric sau chiar vulgar nu sunt grefate pe un minim de fapte supuse investigaţiei jurnalistice iar pârâţii nu au demonstrat cum, prin astfel de articole, care reprezintă o ingerinţă în viaţa privată, interesul general de informare al publicului primează faţă de viaţa personală a persoanei publice.

În ceea ce priveşte consecinţele asupra carierei politice a reclamantului, aceste împrejurări nu au constituit obiect de verificare în speţă, ci dreptul la demnitatea vieţii private pe care afirmaţiile injurioase, inclusiv cele de natură sexuală o afectează.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Europene pe care a aplicat-o atunci când a stabilit coordonatele în care a analizat limitele libertăţii de exprimare în textele incriminate.

În ceea ce priveşte criticile din recursul incident, formulat de reclamant, care vizează nemotivarea soluţiei de acordare a daunelor morale, acestea sunt nefondate. Instanţa de apel a prezentat care este fapta ilicită şi ce anume judecăţi de valoare sunt degradante, fără temei faptic şi sunt exprimate printr-un limbaj injurios care depăşeşte limitele acceptabile de provocare.

De asemenea, a avut în vedere proporţionalitatea daunelor acordate cu faptele reţinute, dar şi necesitatea ca acestea să nu devină o povară financiară pentru pârâţi.

Prin urmare limitele acordării daunelor au fost justificate în apel şi au fost fixate reperele cuantificării lor, fiind inadmisibilă reaprecierea lor de către instanţa de recurs întrucât s-ar depăşi limitele controlului de legalitate de care este ţinută în cadrul procesual al prezentei căi de atac.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii B. şi C. şi recursul incident declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 370 din 26 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2018.