Motion to annul final judgment denied; prior ruling on land ownership and sale revocation upheld.

După deliberare, asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 22.10.2012, sub nr. x/93/2012, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. şi N., să se constate că pârâţii nu sunt proprietarii terenului în suprafaţă de 6.304 mp din acte şi 6.320,55 mp din măsurători, situat în intravilanul oraşului Bragadiru, tarla x, parcela x, identificat cu numerele cadastrale x, intabulat în CF X şi, pe cale de consecinţă, să se dispună anularea numerelor cadastrale respective ale pârâţilor şi radierea acestora din Cartea funciară, pentru terenul menţionat în cererea principală.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că terenul ce face obiectul prezentei cauze a fost menţionat în două titluri de proprietate: titlul nr. x/1999 emis pe numele autorilor lor O. şi P., respectiv titlul nr. x din 16.03.2004 emis pe numele Q., autorul pârâţilor.

În drept au fost invocate disp. art. 111 C. proc. civ., art. 33 din Legea nr. 7/1996.

Prin sentinţa civilă nr. 1176 din 14.05.2013, Tribunalul Ilfov a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor A. şi B. şi a respins, în consecinţă, acţiunea reţinând, din cuprinsul materialului probator administrat în cauză, că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de proprietari ai terenului care face obiectul cauzei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii susţinând că, deşi nu este necesară dovada calităţii de proprietar, fiind suficientă menţiunea de la Cartea funciară, au depus şi acte care dovedesc calitatea lor de proprietar, că sunt în posesia terenului, iar intimaţii - pârâţi nu numai că nu sunt în posesia acestuia, dar au formulat şi o acţiune în revendicare, anulată ca insuficient timbrată.

Prin Decizia civilă nr. 17/A din 22.01.2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 1176 din 14.05.2013 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, a anulat sentinţa apelată şi a fixat termen pentru rejudecare.

Rejudecând, prin Decizia nr. 383/A din 1 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere în constatare formulat de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii C. şi D. A respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere în constatare formulat în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi. A admis în parte cererea de chemare în judecată. A constatat că pârâţii E., F., H., G., I., J., K., L., M. şi N. nu sunt proprietarii terenului în suprafaţă de 6.304 mp (6.320,55 mp din măsurători) situat în intravilanul oraşului Bragadiru, tarlaua x, parcela x, identificat cu numerele cadastrale x, intabulat în CF X. A respins capătul de cerere în constatare formulat împotriva pârâţilor C. şi D., ca inadmisibil. A respins capătul de cerere având ca obiect anularea numerelor cadastrale şi radierea acestora din cartea funciară, ca neîntemeiat. A obligat pe pârâţii E., F., H., G., I., J., K., L., M. şi N. la plata către reclamanţi a sumei de 33.291,29 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. nr. 803 din data de 17 mai 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii E., F., G., H., I., J., K., M., N. şi L. împotriva Deciziilor nr. 383/A din 1 iunie 2016 şi nr. 17/A din 22 ianuarie 2014 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze de minori şi de familie. Au fost obligaţi recurenţii - pârâţi la plata sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, reduse în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimaţii - reclamanţi B. şi A.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut ca nefondată prima critică vizând greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., privind interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, respectiv contractul de vânzare cumpărare ce reprezintă titlul reclamanţilor, întrucât aceştia nu ar fi dovedit, prin înscrisul respectiv, dreptul de proprietate asupra terenului despre care pretind că se suprapune cu cel al pârâţilor.

Prezenta critică este reglementată pentru a sancţiona o hotărâre care nesocoteşte principiul înscris în art. 969 din C. civ., trecând peste voinţa părţilor exprimată în termenii şi clauzele contractului, însă nu poate fi încadrată în acest motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. întrucât împrejurarea că reclamanţii nu ar fi proprietarii terenului în litigiu, sub aspectele dezvoltate în cuprinsul criticii, ce ar determina reţinerea lipsei calităţii procesuale active, nu poate fi dedusă din interpretarea efectelor actului juridic, ci ţine de aplicarea corectă a legii, respectiv de verificarea identităţii dintre titularul acţiunii şi cel al dreptului pretins în cauză, urmând a fi analizată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel care a respins excepţia invocată, este corectă. Deşi calitatea procesuală este o condiţie de fond a acţiunii, verificările privind îndeplinirea acestei condiţii nu presupun o analiză efectivă a modului de realizare a dreptului în litigiu, ci dovedirea existenţei elementelor din care să rezulte concordanţa între afirmaţiile deduse judecăţii ale părţii reclamante şi calitatea sa aparentă de titular al dreptului pretins, condiţie îndeplinită în cauză, prin coroborarea înscrisurilor menţionate.

1. În acest sens, instanţa a apreciat că reclamanţii sunt titularii dreptului pretins, coroborând titlul de care aceştia s-au prevalat cu titlul de proprietate al autorului pârâţilor şi cu menţiunile din Cartea funciară în care este notată existenţa unei suprapuneri a terenurilor.

Ulterior, în cadrul analizei pe fond a situaţiei de fapt întreprinse de instanţa de apel a fost confirmată această împrejurare, prin administrarea raportului de expertiză topografică, ale cărui concluzii nu au fost contestate în termenul legal de către pârâţi.

Pe de altă parte, nici faptul că reclamanţii, coproprietari în indiviziune alături de S. şi T., au formulat singuri cererea de chemare în judecată nu poate duce la constatarea lipsei calităţii lor procesuale active şi nu atrage un fine de neprimire a acţiunii, întrucât aceştia nu efectuează un act de dispoziţie, ci de conservare a dreptului lor şi a posesiei exercitate asupra terenului, nefiind impusă o condiţie de unanimitate a coproprietarilor în ceea ce priveşte o atare manifestare de voinţă. În acest sens, este incident art. 643 alin. (1) şi (2) din Noul C. civ., aplicabil în cauză conform dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie în orice acţiune privitoare la coproprietate, hotărârile pronunţate în folosul coproprietăţii profitând tuturor coproprietarilor.

Totodată, verificând existenţa şi actualitatea interesului legitim, ca şi condiţie de exercitare a acţiunii, instanţa de apel a ţinut cont de aserţiunea pârâţilor în sensul că reclamanţii ar fi înstrăinat o parte din terenul în litigiu în favoarea unor terţe persoane şi că titlurile de proprietate cu privire la care este reţinută, în încheierea de Carte funciară, suprapunerea ar viza alţi proprietari şi, raportat la această împrejurare, a identificat actualitatea interesului juridic protejat prin faptul că, în calitate de vânzători ai unui teren pentru care este notată o suprapunere a două titluri, răspund pentru evicţiune, chiar dacă o astfel de notare nu are ca efect indisponibilizarea bunului.

În plus, susţinerea în sensul că din titlul reclamanţilor nu rezultă că terenul proprietatea pârâţilor este inclus în parte sau în întregul său în terenul coproprietatea reclamanţilor nu reprezintă o critică de nelegalitate ci o chestiune de apreciere a probelor ce tinde la a schimba o situaţie de fapt, astfel cum a fost reţinută în faza devolutivă a procesului prin interpretarea probatoriului administrat în cauză. Din acest punct de vedere nu se poate vorbi de o interpretare greşită a efectelor juridice ale actului translativ de proprietate sau de o aplicare greşită a legii, ci de o verificare de fapt privind locul situării terenului, obiect al litigiului, împrejurare ce a fost lămurită în apel şi care nu poate face obiectul unei cenzuri în recurs.

2. Cea de-a doua critică ce vizează inadmisibilitatea acţiunii în constatare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., fiind susţinută de recurenţi atât cu argumente ce ţin de ineficacitatea convenţiei de revocare a contractului lor de vânzare-cumpărare, cât şi de existenţa, la dispoziţia reclamanţilor, a unor tipuri de acţiuni în realizare pentru valorificarea dreptului lor.

În ceea ce priveşte efectele convenţiei de revocare a vânzării, acestea au fost stabilite de instanţa de apel în cadrul verificărilor privind admisibilitatea acţiunii, astfel că nu se poate reţine aserţiunea pârâţilor în sensul că instanţa nu este chemată să se pronunţe pe aşa-zisa convenţie de revocare, ci exclusiv pe actele de proprietate cadastrate şi intabulate, astfel cum rezultă din extrasele de carte funciară.

Pentru a reţine admisibilitatea acţiunii, instanţa de apel a plecat de la constatarea că vânzarea a fost revocată şi preţul a fost restituit, astfel că pârâţii, care nu deţin posesia terenului, nu mai pot justifica un titlu de proprietate în baza căruia să iniţieze o acţiune în revendicare pentru compararea de titluri iar reclamanţii, la rândul lor, nu mai au la îndemână, în contradictoriu cu recurenţii, o acţiune în constatarea nulităţii titlurilor de proprietate ale acestora.

Cum reclamanţii exercită şi posesia terenului, s-a considerat că acţiunea reglementată de art. 111 C. proc. civ. reprezintă singura modalitate procesuală pentru a constata faptul că nu există un alt titlu ce s-ar putea opune celui al reclamanţilor (respectiv a se constata inexistenţa titlului pârâţilor).

Pârâţii s-au opus admisibilităţii acestei căi procesuale susţinând că instanţa de apel ar fi interpretat greşit convenţia revocatorie în ceea ce priveşte efectele produse, considerând că deţin în continuare un titlu de proprietate valabil asupra terenului.

Este corectă aprecierea instanţei de apel cu privire la valabilitatea convenţiei încheiată la data de 9.05.2005 de revocare a contractului nr. x din 15.12.2004, cel prin care pârâţii au cumpărat terenul în litigiu de la numitul U.

Efectul revocator al acestei convenţii a fost constatat, de altfel, şi în considerentele sentinţei nr. 2992 din 31.09.2005 a Judecătoriei Buftea prin care s-a respins acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare cu motivarea că nu a existat o cauză de ineficienţă juridică la momentul încheierii lui şi că vânzarea lucrului altuia nu are semnificaţia lipsei de obiect material a contractului, acesta încetându-şi efectele prin revocarea sa iar cumpărătorilor fiindu-le restituit preţul plătit. Chiar dacă menţiunea din dispozitiv prin care s-a constatat restituirea preţului plătit a fost înlăturată în apel, prin Decizia nr. 132 din 20.01.2016 a Tribunalului Bucureşti care a considerat inadmisibilă constatarea unei situaţii de fapt, soluţie păstrată prin Decizia nr. 1401 din 19.06.2006 a Curţii de apel Bucureşti pronunţată în recurs, în această ultimă decizie s-a reţinut că împrejurarea restituirii preţului a fost recunoscută de pârâţi şi consemnată într-un înscris autentificat de notarul public.

Recurenţii au contestat valabilitatea convenţiei, apreciind că încalcă principiul unanimităţii şi simetriei juridice, întrucât nu a fost semnată de toate persoanele îndreptăţite.

Înalta Curte constată că părţile care au încheiat convenţia revocatorie sunt cele ce figurează în contractul de cumpărare, cu excepţia soţilor C. şi D. care, nesemnând convenţia, şi-au păstrat în patrimoniu dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de teren, cu privire la care cumpărătorii ieşiseră din indiviziune, anterior revocării, printr-un act de partaj voluntar încheiat la 8.03.2005.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurenţilor, nu se poate reţine încălcarea principiului unanimităţii la revocarea convenţiei în condiţiile în care întinderea dreptului de proprietate aflat în patrimoniul cumpărătorilor era determinat, pentru fiecare lot, în cotă indiviză încă de la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare şi, în plus, la momentul revocării acestuia fusese sistată starea de indiviziune, dreptul de proprietate al părţilor purtând asupra unui bun individual determinat, astfel încât pentru fiecare lot, în parte, poate fi analizată revocarea convenţiei, raportată la manifestarea de voinţă a fiecărui proprietar.

Referitor la critica privind lipsa unui mandat expres al pârâtului N. dat soţiei sale M. la înstrăinarea bunului comun, Înalta Curte reţine, substituind considerentele deciziei recurate, că acesta nu se poate prevala de inexistenţa consimţământului său la încheierea convenţiei de revocare a vânzării pentru motivul că înstrăinătorul nu era proprietarul imobilului, întrucât s-ar întemeia pe însuşi caracterul ilicit al convenţiei de vânzare pentru a obţine validarea acesteia.

Inexistenţa consimţământului coproprietarului la înstrăinarea bunului imobil poate fi invocată în scopul protejării unei convenţii valide de dobândire a acestui bun, dar nu a uneia care s-a dovedit a fi ilicită prin cauza ei, de vreme ce ambele părţi contractante au cunoscut şi au acceptat, prin încheierea convenţiei de revocare, că cel care vinde nu este proprietar.

Faţă de aceste împrejurări, nu poate fi reţinută critica recurenţilor nici din perspectiva unei greşite interpretări a efectelor convenţiei şi nici a unei aplicări greşite a legii.

Faptul că ulterior încheierii convenţiei de revocare pârâţii au consemnat preţul, din nou, pe seama şi la dispoziţia vânzătorului, succesorul acestuia chiar încasându-l în anul 2009, nu prezintă relevanţă asupra efectelor pe care respectiva convenţie le-a produs la data încheierii ei, vânzarea fiind revocată şi părţile repuse în situaţia anterioară începând cu acel moment, potrivit principiului mutuusconsensus, mutuusdissensus, fără a fi necesar a se constata pe cale judiciară un astfel de efect. Pentru a opera un nou transfer al dreptului de proprietate către pârâţi se impunea exprimarea unui nou acord de voinţă al părţilor în condiţiile legii, ceea ce nu s-a întâmplat la momentul consemnării, din nou, a preţului de achiziţie al terenului pe seama şi la dispoziţia vânzătorului.

Nici împrejurarea că o astfel de convenţie nu ar fi fost intabulată în Cartea funciară nu reprezintă un argument pentru ineficienţa sa juridică întrucât o atare menţiune nu are efect constitutiv ci de opozabilitate faţă de terţi a dreptului înscris. Or, în cauză, chiar reclamanţii, care în calitate de terţi s-ar fi putut opune efectelor convenţiei invocând inopozabilitatea, sunt cei care se prevalează de aceste efecte care au atras caducitatea titlului pretins de recurenţi asupra terenului în litigiu.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii raportată la temeiul de drept al art. 33 din Legea nr. 7/1996, invocat de reclamanţi, această susţinere nu va fi analizată întrucât se referă la capătul de cerere privind anularea numerelor cadastrale, respins de instanţă pentru inexistenţa unui temei juridic care să permită susţinerea unei astfel de cereri.

Pentru aceste considerente, constatând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul ca nefondat.

În baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ. va obliga pe recurenţii - pârâţi la plata sumei de 2.000 RON către intimaţii - reclamanţi B. şi A. reprezentând onorariu avocaţial, redus proporţional cu volumul de activitate, valoarea pretenţiilor şi complexitatea cauzei, în această fază procesuală.

Împotriva acestei decizii au formulat contestaţie în anulare, contestatorii: E., F., G., H., I., J., K., L., M., N.

Temeiul juridic al contestaţiei în anulare nu a fost indicat.

Contestatorii susţin că soluţia din recurs este una greşită, curtea interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, concluzionând fără vreun temei că reclamanţii au devenit coproprietari asupra întregului teren în litigiu şi, ca urmare, reclamanţii au calitate procesuală activă.

În motivarea soluţiei de respingere a excepţiei calităţii procesuale active se invocă şi suprapunerea terenurilor potrivit notărilor de carte funciară asupra dreptului de proprietate al familiilor A. şi S. dobândit prin actul de vânzare cumpărare nr. x/2004 precum şi prin încheierea de respingere nr. x din 7.04.2011 în care s-a reţinut că " se menţine situaţia de suprapunere comunicată prin referatul nr. x/2005 în sensul că documentaţiile cadastrale cu nr. x până la x până la x/UAR Bragadiru se referă la acelaşi teren, dar au proprietari diferiţi, în baza actelor de proprietate diferite".

Din acest enunţ, contestatorii trag concluzia că, în mod greşit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că existenţa acestei suprapuneri operează în favoarea susţinerii existenţei calităţii procesuale active a reclamanţilor, cu toate că titlurile de proprietate cu privire la care este reţinută suprapunerea vizează alţi proprietari, în contextul în care dreptul de proprietate al reclamanţilor a suportat multiple modificări în timp ca suprafaţă, situaţie juridică şi titulari.

Mai mult decât atât, s-a reţinut că reclamanţii sunt coproprietari ai suprafeţei de teren de 228.125 mp alături de familia S./T. în care s-ar include o parte din terenul pârâţilor. Nefăcându-se o partajare a terenului, intimaţii-reclamanţi singuri nu au calitatea procesuală de a formula prezenta acţiune întrucât nu este îndeplinită condiţia coparticipaţiei tuturor coproprietarilor la întreprinderea demersului judiciar (unanimităţii).

Cu toate acestea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a avut în vedere la pronunţarea soluţiei în recurs acest motiv de recurs.

Nici motivul de recurs privind interpretarea convenţiei cu nr. x din 9.05.2005 încheiate de vânzătorul U. cu toţi pârâţii, prin care se susţine revocarea contractului de vânzare cumpărare autentificat cu nr. x din 15.12.2004 în condiţiile prevăzute de art. 969 alin. (2) C. civ.

Înalta Curte a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii întrucât convenţia invocată nu a fost niciodată finalizată, nefiind semnată de către toţi pârâţii proprietari, astfel că nu s-a produs revocarea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 15.12.2004.

În ceea ce-l priveşte pe N., care nu a semnat convenţia de revocare, fiind proprietar W. cu X., s-a reţinut în mod greşit şi nelegal de către Înalta Curte că semnarea convenţiei de către soţia sa produce efecte şi în ceea ce-l priveşte, câtă vreme a devenit copărtaş ca urmare a semnării actului de vânzare cumpărare de către soţia sa. Or, este cunoscut că nu există mandat tacit al soţilor când este în discuţie un act de dispoziţie care ar conduce la pierderea unor drepturi.

Din această perspectivă, contestatorii apreciază că motivarea instanţei este una greşită întrucât, indiferent de faptul că acest apelant-pârât a dobândit dreptul de proprietate ca urmare a prezumţiei comunităţii de bunuri, pierderea dreptului din patrimoniul său se poate produce doar ca urmare a exprimării exprese a consimţământului său.

Aşa numita convenţie de revocare nu a fost finalizată, nu a intrat în circuitul civil, nu a produs efecte nici între părţi şi nici faţă de terţi, nefiind semnată de către C. şi D., iar preţul vânzării a fost pus la dispoziţia vânzătorului şi acesta a înţeles să îl ridice, ratificând astfel transferul dreptului de proprietate către pârâţi.

Mai mult decât atât, contestatorii apreciază că soluţia este greşită şi prisma faptului că, deşi Curtea de apel a admis în parte acţiunea reclamanţilor A. şi a constatat că familia C. este proprietarul unei suprafeţe din totalul terenului, totuşi, din dispozitivul sentinţei rezultă că întregul teren de aprox. 6.000 mp urmează a fi radiat din cartea funciară.

Faţă de pârâţii C. şi D. acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, reţinându-se că aceştia nu au semnat convenţia.

În realitate, prin sentinţa pronunţată, Curtea de Apel a constatat că recurenţii nu sunt proprietari şi pe terenul proprietatea familiei C. Recurenţii şi familia C. au cumpărat împreună suprafaţa de 6.304 mp, dar nu în suprafeţe egale, aspect care nu a fost evidenţiat în mod concret în sentinţa pronunţată, care a constatat nelegal că recurenţii nu sunt proprietari pe întreaga suprafaţă, inclusiv pe cea deţinută cu titlu de proprietate de fam. C.

Curtea nu a analizat acest motiv de recurs prin urmare nu a dat eficienţă acestor susţineri de fapt şi de drept.

Analizând contestaţia în anulare, Înalta Curte constată următoarele:

Contestatorii nu au indicat temeiul juridic al contestaţiei, însă acesta se deduce din motivarea contestaţiei în anulare unde se vorbeşte despre omisiunea de a se cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, la care se referă art. 318 din C. proc. civ. potrivit căruia pot fi atacate cu contestaţie în anulare hotărârile instanţelor de recurs când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În opinia contestatorilor, anularea deciziei contestate s-ar impune întrucât instanţa de recurs nu ar fi analizat două dintre motivele de recurs:

- primul motiv de recurs neanalizat ar fi privit modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, prin greşita constatare a calităţii de proprietari ai reclamanţilor asupra întregii suprafeţe de teren deţinut cu titlu de proprietate de către recurenţi, ca urmare a reţinerii unei suprapuneri între terenurile proprietatea părţilor, iar, în lipsa unei partajări a terenului, reclamanţii singuri nu puteau formula prezenta acţiune, fiind necesară îndeplinirea condiţiei coparticipării unanime;

- cel de-al doilea motiv de recurs neanalizat s-ar fi referit la faptul că nu s-ar fi cercetat aspecte legate de lipsa de efecte juridice a convenţiei nr. x/2005 prin care s-a revocat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2004, ca urmare a interpretării greşite a acestei convenţii, prin necercetarea criticilor referitoare la inexistenţa mandatului tacit al soţilor în cazul actelor de dispoziţie, la nefinalizarea acestei convenţii, la neînscrierea sa în cartea funciară, motiv pentru care aceasta nu produce efecte juridice şi nu a intrat în circuitul civil.

Înalta Curte observă că aceste critici se încadrează în art. 318 din C. proc. civ., însă sunt nefondate, pentru considerentele ce succed:

Întâi de toate, se observă că majoritatea criticilor reiau aspecte de nelegalitate care au format obiect al recursului şi pe care instanţa de recurs le-a analizat, în cadrul motivelor de recurs revăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ.

Deşi contestatorii susţin neanalizarea unor motive de recurs, în realitate ceea ce face obiect al contestaţiei priveşte anumite argumentele aduse în susţinerea motivelor de recurs.

Argumentele, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină, iar art. 318 C. proc. civ. se referă numai la omisiunea de a examina motivul de recurs, iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate de parte.

În prezenta cauză criticile privind greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual active au fost analizate pe larg de către instanţa de recurs în cadrul motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., iar nu în cadrul motivului de recurs invocat, cel prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., instanţa răspunzând tuturor argumentelor aduse de recurent sub acest aspect, antamându-se aspectele legate de suprapunerea de terenuri din titlurile de proprietate ale reclamanţilor şi ale autorilor pârâţilor, de aplicabilitatea principiului unanimităţii coproprietăţilor în realizarea actelor de dispoziţie, cele privind includerea terenului proprietatea pârâţilor în cel proprietatea coproprietatea reclamanţilor care, constituind o chestiune de fapt care a fost stabilită în apel, nu a putut fi cenzurată în recurs.

Astfel fiind, sunt nefondate susţinerile contestatorilor că instanţa de recurs nu ar fi analizat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., dar şi toate argumentele aduse în susţinerea acestuia.

Un alt motiv de recurs a vizat ineficacitatea convenţiei de revocare a contractului de vânzare-cumpărare şi a fost analizat din perspectiva art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ.

Valabilitatea convenţiei din 9 05 2005, de revocare a convenţiei contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 15 12 2004, a fost analizată pe larg de către Înalta Curte, cu referire la respectarea principiului unanimităţii. S-a constatat că, anterior revocării, fusese sistată starea de indiviziune, au fost analizate efectele acestei convenţii raportate la lipsa mandatului expres al pârâtului N., la consemnarea preţului la dispoziţia vânzătorului, la absenţa intabulării în cartea funciară a acestei convenţii.

Astfel fiind, sunt nefondate criticile contestatorilor privind neanalizarea argumentelor referitoare la interpretarea convenţiei de revocare din perspectiva celor două motive de modificare invocate.

Pentru aceste motive, Înalta Curte apreciază ca nefondată contestaţia în anulare formulată, urmând a o respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. împotriva Deciziei nr. 803 din data de 17 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Obligă pe contestatori, în solidar, la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii A. şi B.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 martie 2018.