Invalid appeal due to failure to cite statutory grounds of illegality against final res judicata bar

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea din 15.03.2016, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 919/2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că prin cererea formulată în data de 02.03.2016 şi depusă prin serviciul registratură la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, petentul A. a solicitat îndreptarea erorii judiciare strecurate în cuprinsul sentinţei civile nr. 919 din 16.05.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, în sensul că instanţa nu i s-a pronunţat asupra cererilor cu care a fost investită, respectiv nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 05.11.1996.

În motivarea cererii, petentul a arătat că prin cererea de chemare în judecată a solicitat ca instanţa să constate, prin compararea titlurilor, că dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului situat în str. x, sector 1, Bucureşti, este preferabil titlului de proprietate al statului, respectiv, s-a solicitat compararea titlului de proprietate al lui B., care este contractul de vânzare-cumpărare cu actul de proprietate al reclamantului A. Totodată, arata că a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 05.11.1996 pe numele B. şi autoarea C. şi desfiinţarea lui.

Tribunalul a reţinut că potrivit art. 281 alin. (1) C. proc. civ. erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.

S-a apreciat că în speţa dedusă judecăţii nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea unei cereri de îndreptare a erorilor materiale, întrucât, aşa cum s-a menţionat în mod expres în motivarea sentinţei civile nr. 919/2011, reclamantul a solicitat iniţial şi anularea contractului de vânzare cumpărare emis pe numele B. şi C. şi desfiinţarea lui. La termenul din 01.04.2010, tribunalul a pus în vedere reclamantului sa precizeze dacă acţiunea formulată este una în revendicare sau o contestaţie împotriva notificării care nu a fost soluţionată, iar reclamantul personal a arătat că acţiunea este o comparare de titluri, având în vedere că revendicarea nu mai este posibilă.

La acelaşi termen, tribunalul a calificat acţiunea ca una în revendicare conform art. 480 C. civ.. Ulterior, reclamantul a făcut o nouă precizare la solicitarea tribunalului, arătând că înţelege să cheme în continuare în judecată Primăria Municipiul Bucureşti şi că obiectul cererii este compararea titlului său cu titlul pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, iar dacă acest lucru nu este posibil compararea titlului său cu titlu pârâtului B.

Reclamantul personal a arătat că nu înţelege să Investească instanţa şi cu o acţiune prin care să solicite anularea contractului de vânzare cumpărare şi ca obiectul litigiului este compararea titlului sau cu titlurile pârâţilor.

Prin urmare, toate susţinerile petentului în sensul că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererilor cu care a fost investită, respectiv nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 05.11.1996 s-au apreciat ca nefondate, întrucât, aşa cum s-a arătat pe larg în cuprinsul sentinţei civile nr. 919/2011, pe parcursul cauzei reclamantul şi-a precizat în mod ferm acţiunea, la solicitarea expresă a tribunalului, în sensul că obiectul cererii este o acţiune m revendicare şi că nu îşi mai menţine capătul de cerere iniţial privind anularea contractului de vânzare cumpărare.

Pentru aceste considerente, apreciind că s-a pronunţat strict în limita învestirii, cu respectarea principiului disponibilităţii, Tribunalul a respins cererea de îndreptare a erorii materiale (judiciare), în ceea ce priveşte consemnarea greşită a obiectului cauzei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei încheieri, Ia data de 04.04.2016 a formulat apel reclamantul A.

Prin Decizia civilă nr. 390 din 02.06.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă, reţinând, în esenţă, că tribunalul, prin încheierea apelată s-a pronunţat asupra unei cereri cu care petentul nu a înţeles să învestească prima instanţă şi nu a determinat corect limitele învestirii sale, situaţie ce echivalează cu nesoluţionarea pe fond a cererii, în baza art. 297 din C. proc. civ. de la 1865, a admis apelul, a desfiinţat încheierea atacata şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.

În motivarea deciziei de casare s-a arătat, în esenţă, că în situaţia în care formulările părţii sunt confuze, împiedicând determinarea obiectului cererii, instanţa, în baza rolului activ, avea obligaţia, respectând principiile procesului civil, să solicite precizările necesare şi, după caz, să pună în vedere reclamantului să-şi completeze cererea, sens în care i se putea acorda şi un termen.

Recursul declarat de recurentul B. împotriva, acestei decizii a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 2093 din 28.10.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia I civilă.

În motivarea acestei soluţii, s-a reţinut, în esenţă, că în mod judicios instanţa de apel a apreciat că tribunalul s-a pronunţat asupra unei cereri cu care nu a fost învestit şi că nu a determinat în mod judicios obiectul acesteia. Instanţa de fond trebuia - astfel cum corect a reţinut şi instanţa de apel - în virtutea rolului activ consacrat de dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., să solicite petentului lămuriri în vederea stabilirii temeiului juridic al cererii sale, pentru a determina obiectul exact al acesteia şi pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părţilor. În caz contrar, această instanţă era ţinută de limitele învestirii sale, determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii.

Tribunalul, rejudecând cererea, a luat act că la termenul din 15.05.2017 reclamantul a precizat, Ia solicitările instanţei, că cererea pe care a formulat-o iniţial, nu este nici o cerere de îndreptare a erorilor materiale, nici de completare a dispozitivului şi nici de lămurire dispozitiv, ci a solicitat să se rejudece fondul, astfel cum a dispus Curtea de Apel Bucureşti.

La acelaşi termen, tribunalul a invocat excepţia de inadmisibilitate a cererii şi a rămas în pronunţare pe acest aspect.

Prin sentinţa civilă nr. 706 din 15.05.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii formulată de reclamantul A. Aurel, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin primarul general şi B.; a respins cererea formulată de reclamant Ia 02.03.2016 intitulată "îndreptarea erorilor judiciare" şi precizată la termenul din 15.05.2016 ca fiind o cerere de rejudecare pe fond a cauzei, ca inadmisibilă şi în baza art. 1081 lit. a) C. proc. civ., a aplicat reclamantului sancţiunea amenzii judiciare în cuantum de 500 RON, pentru introducerea cu rea credinţă a unei cereri vădit inadmisibile.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, printr-o altă acţiune înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/3/2008, astfel cum a fost precizată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa sa se constate, prin comparare de titluri, că titlul şi dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, sector 1 este preferabil titlului de proprietate al statului.

Prin sentinţa civilă nr. 1889/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea formulată, ca inadmisibilă împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, cale de atac care a fost admisă prin Decizia civilă nr. 260/2009, pronunţată de Curtea de Apei Bucureşti, secţia a XI-a civilă, dispunându-se desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei a IV-a civilă sub nr. x/3/2008, iar la termenul din 26.11.2009 reclamantul a precizat acţiunea în sensul că a chemat în judecată şi pe pârâtul B. solicitând să se constate că titlul şi dreptul său de proprietate este preferabil titlului de proprietate al pârâtului B., urmând ca acesta să fie obligat să lase în deplină proprietate şi posesie ap. x, situat în str. x, sector 1.

Totodată, reclamantul a solicitat anularea contractului de vânzare cumpărare emis pe numele B. şi C. şi desfiinţarea lui. La termenul din 01.04.2010, tribunalul a pus în vedere reclamantului să precizeze dacă prezenta acţiune este una în revendicare sau o contestaţie împotriva notificării care nu a fost soluţionată, iar reclamantul personal a arătat că acţiunea este o comparare de titluri având în vedere că revendicarea nu mai este posibilă. La acelaşi termen, tribunalul a calificat acţiunea ca una în revendicare conform art. 480 C. civ.

Ulterior, reclamantul a făcut o noua precizare la solicitarea tribunalului arătând că înţelege să cheme în continuare în judecată Primăria Municipiului Bucureşti şi că obiectul cererii este compararea titlului său cu titlul pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, iar dacă acest lucru nu este posibil, compararea titlului său cu titlul pârâtului B. Reclamantul personal a arătat că nu înţelege să investească instanţa şi cu o acţiune prin care să solicite anularea contractului de vânzare cumpărare şi că obiectul litigiului este compararea titlului său cu titlurile pârâţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 919 din 16.05.2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea formulată împotriva pârâtului B., constatând autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 499/2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Împotriva sentinţei civile nr. 919/2011 a formulat apel reclamantul A.

Prin Decizia civilă nr. 91/2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul, iar această hotărâre a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei civile nr. 2754/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În raport de această situaţie de fapt, tribunalul a constatat ca cererea petentului. aşa cum acesta a fost precizată oral Ia termenul din 15.05.2017, este inadmisibilă, deoarece nici un text de lege nu dă posibilitatea formulării unei asemenea acţiuni, întrucât nu există un text de drept material care să permită reclamantului formularea unei asemenea acţiuni, în contextul în care fondul cauzei s-a judecat deja, fiind pronunţată sentinţa civilă nr. 919/2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă.

Tribunalul a constatat că hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de lege, conform reglementării acestora prin C. proc. civ., respectiv că principiul legalităţii căilor de atac este reglementat expres prin prevederile art. 17 din Legea nr. 304/2004, în consecinţă, în raport de considerentele arătate, Tribunalul a apreciat ca întemeiată excepţia in admisibilităţii cererii de rejudecare a fondului, întrucât împotriva unei sentinţe nu se pot exercita decât căile de atac prevăzute de lege, ordinare sau extraordinare, astfel că eventualele neregularităţi ale unei hotărâri trebuie a fi invocate în primul rând pe calea apelului, calea de atac devolutivă, iar ulterior pe calea recursului.

Aşadar, atâta timp cât printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a soluţionat acţiunea formulată de către reclamant, în sensul menţionat prin sentinţa civilă nr. 919/2011, reclamantul nu mai poate solicita din nou rejudecarea pe fond a acesteia, şi nu poate ignora efectele acestei sentinţe privită ca realitate juridică, iar părţilor le incumbă obligaţia generală a oricărei subiect de drept de a respecta raporturile juridice pe care aceste hotărâri judecătoreşti le consacră.

S-a arătat că sentinţa civilă sus-menţionată este opozabilă reclamantului, atât în sensul restrâns, reclamantul fiind parte în dosar, dar este opozabilă şi în sensul general al noţiunii de opozabilitate, care presupune respectarea situaţiei juridice consacrate printr-o hotărâre judecătorească, cu atât mai mult cu cât sentinţa este irevocabilă, reclamantul exercitând căile de atac prevăzute de lege împotriva acesteia.

În cauză există o autoritate şi o putere de lucra judecat, în sensul efectului pozitiv al sentinţei civile nr. 919/2011 care determină respingerea cererii reclamantului de rejudecare pe fond a cauzei ca inadmisibilă.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă.

Tribunalul a reţinut totodată, incidenţa în cauză a art. 723 C. proc. civ., aplicabil în cauză, fiind vorba de un litigiu soluţionat potrivit codului de procedură anterior, drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute, iar potrivit art. 1081 lit. a) C. proc. civ., formularea cu rea credinţă a unei cereri vădit netemeinice se sancţionează cu amenda judiciară de la 500 RON la 700 RON.

În speţa dedusă judecăţii, tribunalul a apreciat că formularea prezentei acţiuni reprezintă un abuz de drept incalificabil şi denotă intenţia evidentă a petentului de a aglomera inutil activitatea instanţelor de judecată, acesta având în opinia primei instanţe, o atitudine sfidătoare la adresa magistraţilor, redactează cererile într-un limbaj total nejuridic şi de neînţeles, fiind aproape imposibilă orice comunicare a judecătorului cu petentul, împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A., solicitând casarea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei la Tribunalul Bucureşti pentru continuarea judecăţii, astfel cum a stabilit Curtea de Apel Bucureşti.

Prin Decizia nr. 930/A din data de 9 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant împotriva sentinţei civile nr. 706 din 15.05.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă. S-a calificat drept cerere de reexaminare - apelul formulat împotriva amenzii judiciare şi s-a declinat soluţionarea acestei cereri, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în raport de prevederile art. 294 şi art. 295 din C. proc. civ., având în vedere şi statuările intrate în putere de lucru judecat inserate în Decizia civilă nr. 390/A din 02.06.2016, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2093 din 28.10.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, următoarele:

În ceea ce priveşte cererea apelantului de exonerare a acestuia de la plata amenzii judiciare aplicate prin sentinţa civilă apelată, s-a arătat că legea procesual civilă stabileşte într-o atare situaţie o cale de atac specială.

În acest sens, prevederile art. 1085 din C. proc. civ. de la 1865, incident în cauză şi prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012, conferă părţii în sarcina căreia s-a aplicat sancţiunea amenzii judiciare o procedură clară, precisă şi specială de contestare a acestei sancţiuni.

Singura cale de atac care poate fi exercitată, de lege lata împotriva amenzii judiciare aplicate de o instanţă de judecată, de către partea litigantă sancţionată este cererea de reexaminare, C. proc. civ., reglementând expres că, în acest caz competenţa de soluţionare a acestei cereri de reexaminare revine instanţei care a aplicat amenda judiciară.

Modul de reglementare a căilor de atac nu constituie o îngrădire a drepturilor consacrate constituţional şi nici o încălcare a legislaţiei europene, atâta vreme cât Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în repetate rânduri că dreptul la un tribunal, consacrat de art. 6 din Convenţie, nu impune accesul la toate gradele de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţia naţională, dacă posibilitatea de a accede la un tribunal este efectivă.

Totodată, potrivit art. 84 din C. proc. civ.:

"Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită".

Aşa fiind, în aplicarea art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., la termenul de judecată din data de 09.11.2017, Curtea a pus în discuţia apelantului natura căii de atac pe care acesta a înţeles să o exercite în cauza împotriva amenzii judiciare în sumă de 500 lei, aplicată prin sentinţa apelantă şi competenţa de soluţionare a acesteia.

Câtă vreme, în temeiul art. 129 alin. (5) coroborat cu art. 84 din C. proc. civ., instanţa are obligaţia de a da calificarea corectă cererilor deduse analizei sale, Curtea a calificat drept cerere de reexaminare - apelul formulat împotriva amenzii judiciare şi, în temeiul art. 159 alin. (1) pct. 2 raportat la art. 108 5 alin. (3) din C. proc. civ., a declinat soluţionarea acestei cereri, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

In ceea ce priveşte restul argumentelor invocate de apelantul reclamant în susţinerea cererii sale de apel, s-a reţinut caracterul nefondat al acestora pentru următoarele argumente:

În speţă, în aplicarea dezlegărilor obligatorii statuate în cauză prin Decizia civilă nr. 390 din 02.06.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, devenită irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 2093/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la termenul din 15.05.2017, Tribunalul a solicitat apelantului pârât să precizeze obiectul cererii de faţă.

Aşa cum s-a luat act în încheierea de la termenul menţionat, pretenţia concretă a apelantului, dedusă judecăţii prin cererea datată 02.03.2016, a fost aceea de rejudecare a fondului acţiunii in revendicare ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2008, în opinia acestuia, soluţie dispusă prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în acest dosar, de respingere a acestei acţiuni, fiind rezultatul unei erori judiciare.

Or, dat fiind principiul disponibilităţii procesului civil. Tribunalul era ţinut de limitele învestirii sale, determinate prin cererea formulată la data de 02.03.2016, astfel cum aceasta a fost precizată la termenul din 15.05.2017, prima instanţă neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii.

În ceea ce priveşte determinarea de către tribunal a obiectului cererii de faţă, în apel, nu se contestă statuarea primei instanţe, dimpotrivă, susţinerea apelantului fiind în sensul că, dat fiind că apartamentul ce a fost revendicat de acesta în Dosarul nr. x/3/2008 a fost preluat abuziv, acesta trebuia să beneficieze de o soluţie favorabilă, în cauză, prezentul său demersul judiciar tinzând la îndreptarea pretinselor erori judiciare săvârşite în soluţionarea fondului acţiunii în revendicare, în urma cărora, acţiunea sa cu acest obiect a fost respinsă irevocabil.

Astfel, în concret, în cauza de faţa, reclamantul A. a arătat că înţelege să solicite îndreptarea erorii judiciare pretins săvârşite prin modul de soluţionare a acţiunii civile care a tăcut obiectul Dosarului nr. x/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 919 din 16.05.2014, devenită irevocabilă prin respingerea apelului exercitat împotriva acesteia de acelaşi apelant prin Decizia civilă nr. 91/A din 19.03.2014, pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a X-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2754 din 16.10.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În formularea cererii de reluare a judecăţii în vederea îndreptării pretinselor erori judiciare, reclamantul nu a înţeles să invoce împrejurări de fapt de natură a releva incidenţa unui caz de revizuire sau de contestaţie în anulare, din cele expres şi limitativ prevăzute de art. 322 din C. proc. civ., respectiv ari. 317 şi art. 318 din C. proc. civ., singura sa susţinere neechivocă fiind aceea că judecata realizată anterior prin sentinţa civilă nr. 919/2011 nu este corectă şi nici realizată conform legii.

Or, în aceste limite, soluţia adoptată de Tribunal prin sentinţa civilă nr. 706 din 15.05.2017, este legală şi temeinică.

Astfel, acţiunea în revendicare formulată de reclamantul apelant, în pricina pendinte, a primit deja o soluţionare, petitul formulat de acesta în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti fiind respins ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar petitul formulat în contradictoriu cu pârâtul B., pentru autoritate de lucru judecat, sentinţa civilă nr. 919/2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti fiind definitivă şi irevocabilă.

Potrivit prevederilor art. 17 din Legea nr. 304/2004:

"Hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale".

Or, în acest context, solicitarea adresată Tribunalului de către reclamantul apelant de reluare a judecăţii aceleiaşi cereri de chemare în judecată având ca obiect revendicarea apartamentului nr. x situat în Bucureşti str. x, sector 1 - în condiţiile în care această hotărâre nu a fost anulată prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege la îndemâna apelantului reclamant, ci validată, iar petentul nu a înţeles să formuleze o cale de atac extraordinară sau să invoce unul dintre cazurile care ar face admisibilă o atare cale de atac extraordinară - a fost corect apreciată ca fiind inadmisibilă, prezentul demers al reclamantului tinzând la ignorarea autorităţii de lucra judecat de care se bucură această hotărâre judecătorească, ceea ce nu poate fi validat, în raport de prevederile art. 1200 coroborat cu art. 1201 din C. civ. de la 1864.

S-a considerat că, în mod judicios a apreciat Tribunalul, că apelantul reclamant nu poate pretinde săvârşirea unor erori de judecată şi reluarea judecăţii unei cauze soluţionate deja irevocabil, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute expres şi limitativ de lege - respectiv doar prin intermediul căilor de atac şi numai în condiţiile expres reglementate de lege, în caz contrar - cum este şi situaţia cererii ce face obiectul prezentei analize, recunoaşterea unei atare posibilităţi, în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

S-a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente nici prevederile art. 504 C. proc. pen. şi nici cele ale alin. (4) şi (6) din art. 96 al Legii nr. 303/2004, potrivit cu care răspunderea statului pentru repararea prejudiciilor materiale este antrenată doar dacă printr-o hotărâre definitivă s-a stabilit răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară, câtă vreme litigiu! în raport de care se invocă pretinsa eroare judiciară are natură civilă, iar reclamantul nu a probat că printr-o hotărâre judecătorească s-ar fi constatat aspecte care să atragă răspunderea disciplinară/penală a unui magistrat din cei învestiţi cu soluţionarea acţiunii în revendicare formulată de reclamant, pentru fapte de natura celor expres menţionate de norma legală anterior evocată.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs fiară a indica temeiul de drept.

Prin criticile formulate recurentul reclamant prezintă istoricul cauzei exprimându-şi totodată nemulţumirea, într-un mod personal, faţă de modul de soluţionare al cauzei.

La termenul de judecată din data de 15 martie 2018, instanţa a acordat cuvântul pe excepţia nulităţii recursului, în raport de imposibilitatea încadrării criticilor formulate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Recursul este nul pentru considerentele la care ne vom referi în continuare, Conform art. 3021 lit. c) din C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) din C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1 - 9 din C. proc. civ., iar articolul 306 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat.

Faţă de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, instanţa de recurs poate examina numai criticile

9 privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 din C. proc. civ.

Or, în speţă, nu numai că recurentul nu s-a conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pe care îşi întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii, nu se regăsesc veritabile critici ale deciziei pronunţate în apel, care face obiectul recursului şi nici nu se arată în ce constă nelegalitatea sau care sunt textele de lege încălcate sau aplicate greşit, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă, în fundamentarea acesteia.

Modalitatea de motivare a recursului adoptată de către recurent constă, practic, într-o înşiruire de afirmaţii şi impresii personale, care, nefiind structurate din punct de vedere juridic, sunt imposibil de încadrat în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de an. 304 C. proc. civ.

Faţă de cele expuse mai sus, în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (1) din C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 930/A din data de 9 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2018.