Judicial presumption of copyright assignment and deceased author's consent invalidated due to written form requirement and lack of adversarial discussion

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., S.C. C. S.R.L. şi D., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate calitatea de autor a A. asupra operei "Povestiri din X" şi încălcarea acestor drepturi de autor de către pârâţi prin transformarea şi adaptarea audiovizuală fără drept a acestei opere prin producţia cinematografică "Undeva la X " precum şi prin difuzarea acestei producţii; să dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata daunelor cauzate, evaluate provizoriu la suma de 6.000.000 euro; să dispună retragerea de la difuzare şi distribuire a producţiei "Undeva la x" indiferent de suport şi modalitatea de distribuire, precum şi să oblige pârâţii în solidar să nu întreprindă nici o acţiune de difuzare sau distribuire a acestei producţii şi să oblige pârâţii ca pe cheltuiala lor să publice hotărârea în trei publicaţii de largă circulaţie; obligarea pârâtului B. la predarea celor patru casete pe care a fost înregistrată opera preexistentă "Povestiri din x".

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este unicul moştenitor al defunctului său tată, A., autor al operei "Povestiri din X" iar pârâţii au încălcat prin producţia "Undeva la X" drepturile de autor (morale şi patrimoniale), precum şi drepturile inerente fiinţei umane: dreptul la demnitate şi la propria imagine, respectiv atingerea memoriei defunctului A.

În drept şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1, art. 3, art. 7 lit. a), art. 10, art. 11, art. 12, art. 13 alin. (1) lit. i), art. 16, art. 25, art. 42, art. 64 din Legea nr. 8/1996, art. 1387 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1124 din 24.09.2015 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., a respins în totalitate, ca neîntemeiată, acţiunea şi a obligat reclamantul la plata sumei de 5.193 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către pârâtul B.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamantul A.

Prin Decizia nr. 930/A din 6 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul reclamant A., a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă, în parte, cererea şi s-a constatat calitatea de autor a defunctului A. asupra operei literare "Povestiri din X", respingând în rest cererea, ca neîntemeiată. Au fost obligaţi pârâţii la 100 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru în faţa primei instanţe. A fost înlăturată obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, cu menţinerea sentinţei în ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive. Au fost obligaţi intimaţii la 50 RON cheltuieli de judecată către apelant, reprezentând taxa de timbru.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva acestei decizii (inclusiv a încheierii civile din data de 01.11.2016 de amânare a pronunţării) au declarat recurs pârâtul B. şi reclamantul A.

I. În motivarea recursului, recurentul-reclamant A. a solicitat casarea în parte a Deciziei civile nr. 930/A din data de 06.12.2016 şi a încheierii din data de 01.11.2016 şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În drept şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

A. Recurentul-reclamant A. a arătat în primul rând că hotărârea recurată este în parte nelegală, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 - când prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

a. Încălcarea art. 14, art. 22 alin. (2) şi art. 224 C. proc. civ., a art. 6 par. 1 din Convenţie. Principiul contradictorialităţii şi punerea în discuţia părţilor a mijloacelor de probă invocate din oficiu. Nulitatea hotărârii.

Instanţa de apel a respins restul pretenţiilor reclamantului, întemeindu-şi această soluţie pe două prezumţii judecătoreşti. Instanţa de apel prezumă mai întâi, că s-ar fi încheiat un contract de cesiune a drepturilor de autor în vederea realizării unei opere derivate cinematografice între A. si B., iar în al doilea rând, că filmul astfel realizat se înscrie în sfera de preocupări a autorului operei originare, instanţa prezumând că A. ar fi fost de acord, dacă ar fi trăit, cu conţinutul filmului.

Prin aceste două prezumţii judecătoreşti, precum şi prin aspectele pe care le vizează, instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii.

Existenţa sau inexistenţa unui contract de cesiune între A. şi B., prezumarea existenţei acestui contract, precum şi prezumarea ori aprecierea faptului dacă filmul se înscrie sau nu în ceea ce A. ar fi aprobat, dacă ar fi trăit, sunt chestiuni care nu au fost puse niciodată în discuţia părţilor, pentru a se da posibilitatea acestora de a formula apărări şi a aduce argumente în contra acestor teze avansate de către instanţă.

Or, aceste prezumţii sunt extrem de importante întrucât par a fi singurele care întemeiază, de fapt, soluţia instanţei în ce priveşte respingerea restului pretenţiilor reclamantului, toate celelalte argumente care motivează soluţia de respingere fiind subsecvente şi derivate din aceste prezumţii.

Instanţa de fond nu-şi întemeiază hotărârea "numai pe motive de fapt şi de drept care au fost supuse în prealabil dezbaterii contradictorii", aşa cum cere textul art. 14 alin. (6) C. proc. civ., ci dimpotrivă, îşi întemeiază soluţia de respingere a celorlalte capete de cerere doar pe aspecte şi mijloace de probă (prezumţii) care nu au fost puse în discuţia părţilor.

Or principiul contradictorialităţii este esenţa procesului civil, astfel cum s-a subliniat şi în doctrină.

Cele două prezumţii judecătoreşti nu au fost puse niciodată în dezbaterea contradictorie a părţilor, nici nu au fost menţionate vreodată de părţi sau de instanţă în cursul procesului. Şi totuşi, aceste prezumţii, sunt temeiul soluţiei recurate.

Potrivit art. 14 alin. (4) C. proc. civ., "părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu". Doctrina a subliniat faptul că" sintagma «în cursul procesului», folosită de art. 14 alin. (4) C. proc. civ., semnifică faptul că, după închiderea dezbaterilor, nu mai poate să fie invocată nicio chestiune de fapt sau de drept şi nici nu pot să fie depuse la dosar mijloace de probă " (E., "Drept procesual civil", voi. I Teoria generală, Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pag. 110).

De asemenea, potrivit art. 224 C. proc. civ., instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate împrejurările de fapt şi de drept invocate din oficiu. Totodată, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în îndeplinirea rolului său activ, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare.

Or, în speţă, după închiderea dezbaterilor, instanţa a invocat două prezumţii judecătoreşti total necunoscute părţilor, calificând înscrisul de la dosar - scrisoarea olografă a intimatului B. - şi dându-i un înţeles pe care niciuna dintre părţi nu l-a invocat, nici nu l-a avut în vedere în cursul procesului, nici măcar intimatul B., căruia îi aparţine înscrisul. Instanţa a prezumat existenţa unui contract de cesiune pe care toate părţile din proces l-au tăgăduit a fi existat şi pe care niciuna din părţi nu l-a invocat.

Jurisprudenţa a fost unanimă în a casa/anula acele hotărâri care încalcă principiul contradictorialităţii, datorate omisiunii instanţei de a pune în prealabil, toate excepţiile, explicaţiile şi mijloacele de probă, în dezbaterea contradictorie a părţilor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în consens cu soluţiile jurisprudenţiale a stabilit de asemenea că:

"s-a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie atunci când avocatul statului, reprezentând guvernul, a supus atenţiei tribunalului observaţii la care petiţionarii nu au avut prilejul să răspundă. Caracterul contradictoriu al procedurii implică, în parte, facultatea de a lua la cunoştinţă de observaţiile sau actele depuse de cealaltă parte şi de le discuta" (hotărârea din 12 iunie 1993 a Plenului Curţii în cauza Ruiz-Mateos contra Spaniei).

b. Încălcarea art. 327 şi 329 C. proc. civ. şi a art. 42 şi 68 din Legea nr. 8/1996.

1. Pe de altă parte, prezumţiile judecătoreşti au fost în mod greşit reţinute, instanţa încălcând prevederile art. 327, 329 C. proc. civ. şi a art. 42 şi 68 din Legea nr. 8/1996.

Instanţa a prezumat existenţa unui contract de cesiune a drepturilor de autor între A. şi intimatul B., având ca obiect cesiunea dreptului patrimonial de autor prevăzut de art. 13 lit. i) din Legea nr. 8/1996 - realizarea unei opere derivate, respectiv realizarea unui film bazat pe Povestirile din X.

Prezumţia este nelegal reţinută, întrucât însuşi intimatul B. a tăgăduit orice contract de cesiune între el şi A., afirmând prin întâmpinări, răspunsuri la interogatoriu, în tot cursul procesului, faptul că opera cinematografică nu este o operă derivată, "Povestiri din X" nu este o operă literară, nu se regăseşte în scenariul său nici o parte care să fie preluată din opera lui A., că scenariul este 100% original, etc. De asemenea, intimatele C. şi D. au susţinut acelaşi lucru.

În cuprinsul apelului (precum şi în cuprinsul cererii de chemare în judecată), reclamantul a arătat faptul că intimatul B. nu deţine nici un contract de cesiune a dreptului de autor, nu a primit acordul A. pentru a realiza filmul şi nici acordul reclamantului în calitate de moştenitor şi titular actual al dreptului de autor, aspecte faţă de care intimatul şi cele două intimate au răspuns tăgăduind orice legătură între film şi opera Povestiri din X, şi nemenţionând existenţa vreunui acord al A., în sensul celor reţinute de către instanţă, ba, dimpotrivă, tăgăduind categoric nu numai existenţa vreunui acord, dar chiar şi a operei originare.

Or, instanţa a trecut peste toate aceste susţineri ale intimatelor şi în contradicţie cu acestea, a reţinut, prin prezumţie judecătorească, faptul că a existat un acord şi un contract de cesiune a drepturilor de autor.

Este evident faptul că instanţa nu a plecat de la faptul cu adevărat cunoscut şi care era recunoscut de intimatul B., şi anume faptul că nu a existat nici acordul A., nici vreun contract de cesiune a dreptului de autor, prezumând existenţa unui contract tăgăduit chiar de părţile contractante.

2. Totodată, se observă faptul că în contractul de regie nr. x din 03.11.2006, încheiat între intimatul B. şi C., în art. 2.1 se arată că scenariul este original, scris de B. (nu se menţionează nici o operă originară, nicio inspiraţie din altă sursă, nici o cesiune a vreunui drept de autor din partea A.). Mai mult, în art. 5.4. din contractul de regie, intimatul B. garantează că "nu a introdus şi nu va introduce în regia Filmului vreo reproducere sau fragmente susceptibile să încalce drepturile terţilor, care să dea loc la litigii pentru plagiat, contrafacere, utilizare fără drept (…)". Or, cu siguranţă, dacă ar fi existat vreo cesiune a drepturilor de autor, aceasta ar fi fost menţionată în contract şi B. ar fi indicat cesiunea, tocmai pentru a se proteja în raport cu C. Menţiuni similare sunt şi în contractul de scenariu nr. x din 03.11.2006, încheiat între aceleaşi părţi, la art. II.4:

"părţile constată că scenariul constituie o operă a Autorului, iar dreptul de autor asupra acesteia aparţine persoanei menţionate la art. 1.2 (n.r. B.)".

Prin urmare, deşi chiar una dintre aşa-zisele părţi contractuale ale presupusului contract de cesiune a arătat clar că nu a existat niciun contract de cesiune şi nici un acord al A., în tot cursul procesului tăgăduind orice asemenea legătură, instanţa, trecând peste susţinerile şi recunoaşterile părţilor, prezumă totuşi că a existat un contract şi că A. şi-a dat acordul pentru a se realiza o operă cinematografică din povestirile sale. Or, prezumţia judiciară presupune a se pleca de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, potrivit art. 327 C. proc. civ. Din moment ce chiar intimatul B. a negat existenţa vreunui acord sau contract, este clar că faptul necunoscut era de fapt cunoscut, nefiind necesară nicio prezumţie, fiind dovedită inexistenţa contractului de cesiune prin recunoaşterea intimatului B. în acest sens.

Prezumţia judiciară nu putea fi aplicată, potrivit art. 327 C. proc. civ., din moment ce faptul prezumat este cunoscut.

3. Raţionamentul utilizat de instanţa de apel pentru a reţine prezumţiile judecătoreşti este nelegal şi încalcă prevederile art. 327, 329 C. proc. civ. şi ale art. 42 şi 68 din Legea nr. 8/1996. Prezumţiile intră în conflict şi sunt în contradicţie vădită cu poziţia procesuală a părţii în favoarea cărora aceste prezumţii operează.

Potrivit art. 327 C. proc. civ., prezumţiile sunt consecinţele pe care judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut. Or instanţa nu a plecat de la un fapt cunoscut, dimpotrivă, a ignorat recunoaşterile părţilor şi poziţia lor procesuală, astfel cum am arătat mai sus, ajungând la o contradicţie cu ceea ce chiar intimatul B. a susţinut.

Pe de altă parte, art. 327 C. proc. civ. şi art. 329 C. proc. civ. sunt încălcate şi pentru că faptul pe care instanţa de apel îl ia drept fapt cunoscut, nu este într-o legătură cu faptul necunoscut pe care doreşte a-l prezuma, nefiind un fapt vecin şi conex acestuia. Totodată, nu este îndeplinită condiţia privitoare la faptul că "prezumţia trebuie să aibă greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins", adică să fie temeinică, dat fiind faptul că instanţa nu pleacă de la un fapt cunoscut către un fapt necunoscut, ci ignoră ceea ce intimatul B. deja a recunoscut.

Instanţa a pornit raţionamentul prezumţiei de la scrisoarea olografă a intimatului B., datată 27 aprilie 2002, în care acesta îi transmitea A. materialul transcris de pe casetele înregistrate cu Povestirile din X, în vederea corectării şi verificării acestui text, "păstrând totuşi parfumul oral care e fermecător", astfel cum intimatul B. se şi exprimă. Obiectul scrisorii şi obiectul înţelegerii dintre ei, astfel cum rezultă din acest înscris, este clar: A. s-a lăsat înregistrat, pentru ca Povestirile să poată fi transcrise şi păstrate într-un format dactilografiat.

Înscrisul dovedeşte, fără urmă de tăgadă, potrivit reclamantului, doar faptul că B. a înregistrat pe 4 casete Povestirile din X povestite de A., ajutându-l pe acesta să-şi culeagă în format dactilografiat opera orală.

În raţionamentul prezumţiei judecătoreşti există aşadar serioase sincope. Nu există dovada că A. i-ar mai fi solicitat şi altceva intimatului B., sau că şi-ar fi dat acordul ca aceste texte dactilografiate, care se doreau a fi cât mai fidel redate în textul tipărit, să fie obiectul vreunei cesiuni a drepturilor de autor, sau obiectul unei producţii cinematografice, or să fie transformate în altceva (cum ar fi un scenariu de film). Dimpotrivă, textul tipărit al Povestirilor urma a fi corectat de A., potrivit scrisorii, tocmai pentru că materialul dactilografiat era opera lui şi materialul dactilografiat trebuia să redea cât mai fidel acest lucru.

Nu există niciun indiciu şi nicio dovadă că ar fi existat vreo altă înţelegere decât cea cuprinsă în înscris - scrisoarea olografă a lui B., iar timpul oricum nu putea permite mai mult. Aceasta întrucât se menţionează în scrisoarea datată aprilie 2002 că intimatul B. ar fi trebuit să se mai întâlnească cu A. de abia în noiembrie 2002, or în 7 martie 2003 A. a decedat, astfel că nu mai avea când să mai survină vreo înţelegere. Deşi în scrisoare se menţionează că cei doi ar fi trebuit să se întâlnească după o perioadă considerabilă de timp ( noiembrie 2002) faţă de momentul scrierii scrisorii ( aprilie 2002), nu s-a dovedit că părţile s-au mai întâlnit, iar în 7 martie 2003 A. a decedat.

La toate acestea, se mai adaugă faptul că intimatul B. a arătat că nu a existat nicio asemenea solicitare din partea sa, de a i se cesiona drepturile de autor, nici vreun acord al A., cu atât mai puţin vreun contract de cesiune.

4. Pe lângă acestea, prezumţia este lipsită de credibilitate şi pentru că în mass-media intimatul B. a arătat că a scris scenariul în anul 2004-2005, deci după 2 ani de la decesul A. Or în acest caz s-ar pune problema valabilităţii aşa-zisului acord asupra cesiunii drepturilor pentru realizarea unei opere derivate despre al cărui conţinut nu a putut lua cunoştinţă autorul operei originare, întrucât opera derivată nu avea cum să ia fiinţă la data acordului. Un astfel de consimţământ nu poate fi valabil, întrucât este exprimat în necunoştinţă de cauză.

Este ilogică concluzia la care ajunge instanţa de apel, în sensul că A. şi-ar fi dat acordul pentru ceva ce nu exista la data când era în viaţă, scenariul de film fiind realizat în 2004-2005, după 2 ani de la moartea A., iar filmul mult mai târziu.

În noiembrie 2006 intimatul B. a semnat contractul de regie şi contractul de scenariu cu C. Or, A. era decedat încă din 7 martie 2003, astfel că dacă s-ar fi pus problema unei cesiuni a drepturilor de autor, această cesiune nu se putea efectua decât între intimatul B. şi moştenitor, iar această cesiune nu a avut loc.

5. Hotărârea instanţei de apel încalcă şi prevederile art. 42 şi 68 din Legea nr. 8/1996 şi ale art. 397 C. proc. civ.

Art. 42 din Legea nr. 8/1996, cuprinde reguli procedurale, privitoare la modalitatea în care se poate dovedi contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor. Întrucât Legea nr. 8/1996 este lege specială, nu sunt aplicabile prevederile art. 1198 C. civ. din 1864, astfel cum în mod greşit se menţionează în hotărârea recurată, ci sunt aplicabile dispoziţiile derogatorii pentru dovedirea acestui contract special, respectiv art. 42 din Legea nr. 8/1996, care prevede:

"existenţa şi conţinutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia".

Rezultă că nu poate fi dovedit nici cu martori, nici cu prezumţii. Regula nu comportă excepţii, astfel că excepţiile de la regula dovedirii cu martori, pe care le indică instanţa, privitoare la imposibilitatea morală de preconstituire a unei dovezi, dată fiind relaţia de prietenie dintre părţi, şi deci posibilitatea de dovedire prin martori a contractului, este exclusă de art. 42 din Legea nr. 8/1996, aspect procedural pe care instanţa de apel l-a ignorat.

Pe de altă parte, este vorba despre un contract tăgăduit chiar de intimatul pârât B. Nu numai că nu s-a dovedit existenţa contractului, dar nici cuprinsul, conţinutul şi limitele acestei înţelegeri, astfel cum cere art. 41 din Legea nr. 8/1996, nu pot fi stabilite prin prezumţie.

Totodată, cerinţele prevăzute de art. 41 din Legea nr. 8/1996 sunt cerinţe de validitate a contractului, iar sancţiunea pentru nerespectarea condiţiilor de validitate ale contractului de cesiune a drepturilor de autor, prevăzute de art. 41 din Legea nr. 8/1996, este nulitatea relativă, iar nu rezilierea, întrucât anterior Legii nr. 329/2006 (care a modificat Legea nr. 8/1996), aceasta era sancţiunea prevăzută de legiuitor. Instanţa de apel în mod greşit s-a raportat ia forma actuală a Legii nr. 8/1996, trebuind a se raporta la momentul presupusei cesiuni (moment pe care, de altfel, nici nu l-a stabilit, însă cu siguranţă ar fi trebuit să fie anterior anului 2003).

Pe de altă parte, prin această prezumţie instanţa încalcă prevederile art. 68 din Legea nr. 8/1996. Potrivit alin. (2) din acest articol, "cesiunea dreptului prevăzut la alin. (1) (n.r. dreptul la adaptarea audiovizuală) se face numai pe baza unui contract scris între titularul dreptului de autor şi producătorul operei audiovizuale, distinct de contractul de editare a operei". Potrivit alin. (3), "autorizarea acordată de titularul dreptului de autor asupra operei preexistente trebuie să prevadă expres condiţiile producţiei, difuzării şi proiecţiei operei audiovizuale". Niciuna dintre aceste condiţii nu a fost îndeplinită în speţă.

Prevederile art. 329 C. proc. civ. nu au fost îndeplinite în aplicarea prezumţiei judecătoreşti, pe de o parte pentru că prezumţia nu are greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins, astfel cum am arătat mai sus, iar pe de altă parte, pentru că nu este admisibilă dovada cu martori, potrivit celor arătate supra, textele exprese ale art. 42 şi 68 Legea nr. 8/1996 contrazicând această posibilitate.

6. În ce priveşte cea de-a doua prezumţie, potrivit căreia "transformarea (adaptarea) operei s-a petrecut într-o manieră care ar fi fost aprobată de doctor, dacă acesta ar fi ajuns să o vadă", raţionamentele de mai sus sunt aplicabile şi în privinţa acesteia.

Faptul cunoscut, de la care pleacă instanţa, este audierea martorului F., astfel cum arată:

"Curtea, în urma audierii martorilor F., din depoziţia cărora rezultă existenţa unui univers statornic al prietenilor animaţi de preocupări şi de vederi culturale comune (ca şi de mici plăceri ale vieţii, precum o masă bună sau un pahar de vin bun) a ajuns la convingerea că transformarea (adaptarea) operei s-a petrecut într-o manieră care ar fi fost aprobată de doctor, dacă acesta ar fi ajuns să o vadă".

Şi în privinţa acestei prezumţii, se nasc aceleaşi întrebări raportate la poziţia procesuală a intimaţilor. Prezumţia este continuarea celeilalte prezumţii, adică se bazează pe ipoteza în care A. a aprobat crearea unei opere derivate din opera sa, pe care ar fi autorizat-o printr-un contract de cesiune. Astfel cum a arătat, acest lucru este neverosimil şi contrazis chiar de intimatul B.

Pe de altă parte, cea de-a doua prezumţie este însă şi inutilă. Nu se poate şti ce ar fi putut gândi A., cu atât mai puţin ar putea şti martorii care l-au cunoscut doar în anumite împrejurări, parţial şi trunchiat, însă fiind autorul operei sale, avea dreptul de a decide cu privire la aceasta, iar acest drept s-a transmis reclamantului, în calitate de moştenitor. Totodată, ca fiu al său, îl cunoaşte mai bine decât un terţ, care l-a întâlnit de câteva ori în viaţă.

Instanţa, face abstracţie de prevederile legale privitoare la transmiterea dreptului de autor şi ignoră faptul că drepturile de autor s-au transmis în favoarea reclamantului, care, după decesului tatălui, deţine dreptul exclusiv de a decide cu privire la acestea. Or reclamantul nu a autorizat crearea operei derivate "Undeva la X", nici nu a fost vreodată de acord cu denaturarea imaginii tatălui său şi cu siguranţă nici el nu ar fi autorizat aceasta. Demersul judiciar al recurentului s-a născut din datoria pe care o are, în calitate de fiu, de a-i apăra memoria şi reputaţia, astfel cum era de fapt, iar nu cum a fost prezentat în acest film.

Prin urmare, este inutilă prezumarea a ceea ce ar fi considerat defunctul dacă ar fi fost în viaţă, câtă vreme din momentul decesului său, reclamantul este în drept a decide şi aprecia asupra dreptului de autor în componentele sale care s-au transmis reclamantului - drepturi morale şi drepturi patrimoniale. Instanţa nu a fost învestită cu vreo cerere de limitare sau cenzurare a acestor drepturi, astfel că trimiterile din hotărâre cu privire la cenzurarea drepturilor moştenitorilor sunt neavenite.

Plecând de la prezumţia că a existat un contract de cesiune, instanţa a stabilit că nu există o faptă ilicită, nici o încălcare a drepturilor morale şi patrimoniale ale A. Dată fiind nelegalitatea prezumţiilor reţinute în cuprinsul hotărârii recurate, în mod subsecvent, nici celelalte reţineri, derivate din prezumţii, nu sunt legale. Fapta ilicită există, iar ea constă în cele arătate de reclamant în cererea de chemare în judecată şi de apel.

B. Nelegalitatea hotărârii pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

1. Pentru a forţa aplicabilitatea prezumţiei judiciare în materia contractului de cesiune, instanţa de apel trece peste prevederile art. 41, 42 şi 68 din Legea nr. 8/1886, pe care le încalcă şi ignoră.

Astfel cum a arătat supra, contractul de cesiune este un contract consensual, însă probarea sa se poate face doar prin act scris, potrivit textului legal al art. 42 şi 68 din Legea nr. 8/1996, aspect care exclude prezumţiile ori alte mijloace de probă. Potrivit art. 68 din Legea nr. 8/1996, cesiunea se face numai pe baza unui contract scris, or acest contract nu a existat.

De asemenea, pentru validitatea unui asemenea contract, este necesară îndeplinirea unor cerinţe exprese, prevăzute de art. 41 şi 68 alin. (4) din Legea nr. 8/1996: contractul trebuie să prevadă drepturile patrimoniale transmise şi să menţioneze pentru fiecare din acestea, modalităţile de utilizare, durata şi întinderea cesiunii, precum şi remuneraţia, autorizaţia acordată de titularul dreptului pentru adaptarea audiovizuală a operei trebuie să prevadă expres condiţiile producţiei, difuzării şi proiecţiei operei audiovizuale. Sancţiunea pentru nerespectarea acestor condiţii este nulitatea relativă (art. 41 în forma anterioară Legii nr. 329/2006). De asemenea, în cazul unui contract cu titlu gratuit, fiind în prezenţa unei liberalităţi, este necesară forma autentică a contractului.

Or, instanţa de apel se raportează în mod greşit la forma actuală a Legii nr. 8/1996, menţionând sancţiunea rezilierii pentru încălcarea cerinţelor cuprinse în art. 41, şi afirmând că atâta timp cât niciuna dintre părţi nu a invocat această sancţiune şi nici nu există o hotărâre care să constate această sancţiune, contractul ar fi valabil. Raţionamentul instanţei este greşit, cu precădere pentru că niciuna dintre părţi nu a confirmat existenţa acestui contract de cesiune, ba mai mult, l-au tăgăduit vehement, astfel că sigur că nu s-a cerut anularea contractului, din moment ce el nu există.

Apoi instanţa se raportează la prevederile art. 1198 din C. civ. din 1864, însă nu acestea sunt prevederile aplicabile, ci prevederile exprese ale art. 42 şi 68 din Legea nr. 8/1996, de la care legiuitorul nu a stabilit vreo derogare. Legea specială este aplicabilă, iar nu C. civ.

Totodată, sunt încălcate prevederile art. 39 din Legea nr. 8/1996. În speţă, intimatul B. a încălcat drepturile de autor, întrucât a utilizat o operă pentru care nu a avut un consimţământ expres de cesiune a drepturilor de autor, contractul de cesiune fiind inexistent. Mai mult însă, instanţa nu a stabilit ce fel de aşa-zisă cesiune ar fi existat între intimatul B. şi A., exclusivă ori neexclusivă, nici care sunt limitele cesiunii. Or, cesionarul neexclusiv nu poate ceda dreptul său unei alte persoane decât cu consimţământul expres al cedentului, potrivit art. 39 alin. (6) din Legea nr. 8/1996. Intimatul B. a cedat însă drepturile sale privitoare la scenariu către intimata C., deşi scenariul cuprindea, în mare parte, opera originară "Povestiri din X".

Totodată, instanţa de apel prezumă un aşa-zis consimţământ al defunctului A., fără să ia în considerare valabilitatea unui astfel de consimţământ pentru cesiunea drepturilor de autor, din moment ce la data presupusului consimţământ, nici măcar scenariul nu era realizat, cu atât mai puţin filmul, astfel că un asemenea consimţământ nu putea fi acordat în cunoştinţă de cauză (art. 948 pct. 2 C. civ. 1864), contractul de cesiune neavând un obiect determinat (art. 948 pct. 3, art. 962 şi urmat. C. civ. 1864), astfel cum prevede ca necesar atât art. 41, cât şi art. 68 alin. (2), (3) şi 4 din Legea nr. 8/1996.

2. Pe de altă parte, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 139 din Legea nr. 8/1996. Astfel, în hotărârea recurată instanţa de apel reţine faptul că "nu sunt incidente dispoziţiile art. 139", argumentând că reclamantul nu ar avea dreptul la despăgubiri, ci eventual doar la o cotă parte din distribuirea beneficiilor rezultate în urma realizării filmului, pe care le constată ca fiind inexistente. Instanţa stabileşte că nu au existat beneficii, că nu au existat câştiguri necuvenite.

În ce priveşte aceste aspecte, stabilirea despăgubirilor şi a dreptului reclamantului la acestea, concluziile instanţei de fond sunt nelegale.

Concluzia instanţei în ce priveşte despăgubirile care se cuvin reclamantului sunt rezultatul, pe de o parte, a unei greşeli procedurale, întrucât instanţa omite să analizeze probele privitoare la cuantumul despăgubirilor care se cuvin reclamantului (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), pe care nu le coroborează cu alte probe şi de fapt, nici nu se pronunţă cu privire la acestea (probe enumerate în continuare în cadrul recursului), în sensul admiterii sau respingerii lor. Pe de altă parte, raţionamentul este o eroare de interpretare şi aplicare a art. 139 din Legea nr. 8/1996 (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

3. Hotărârea recurată încalcă şi ignoră deopotrivă prevederile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora calitatea de subiect al dreptului de autor se poate transmite în condiţiile legii. În completarea acestei norme, potrivit art. 11 alin. (2) Legea nr. 8/1996 şi 25 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, drepturile morale şi drepturile patrimoniale se transmit moştenitorului, ca efect al transmiterii moştenirii.

Instanţa de apel a ignorat aceste prevederi legale, recurgând la prezumţii precum cea privitoare la ipotetica situaţie: cum ar fi privit A. filmul dacă ar fi trăit. Or, după data decesului tatălui său, atât ipoteza existenţei unui contract de cesiune, cât şi exercitarea dreptului de autor sau a dreptului la respectarea imaginii, trebuie raportate la voinţa moştenitorului care este titularul acestor drepturi.

Instanţa, ignorând aceste prevederi legale, procedează la interpretarea Legii nr. 8/1996 într-o manieră proprie, ajungând la concluzia că " din formularea nuanţată a legii, ca şi din doctrină şi jurisprudenţă, rezultă că există o diferenţă între exercitarea drepturilor de autor de către autor însuşi, care este discreţionară, eminamente personală şi nesusceptibilă de abuz, şi exercitarea acestora de către moştenitori, aceasta din urmă fiind susceptibilă de a fi cenzurată de către instanţa de judecată". Instanţa de apel nu justifică această opinie printr-un text legal concret care să o fundamenteze, făcând doar o trimitere la "formularea nuanţată a legii". Din hotărâre nu poate fi identificată care este aceasta.

Pe de altă parte, astfel cum a arătat supra, instanţa nu a fost învestită cu cenzurarea drepturilor reclamantului, nici cu ignorarea lor, ci cu recunoaşterea lor.

Din data de 7 martie 2003, deci înainte cu 2 ani ca scenariul să fie întocmit de către intimatul B., şi înainte cu mulţi ani ca filmul să ia naştere, reclamantul a fost singurul titular al drepturilor de autor aparţinând tatălui său, şi nu a cedat nicio componentă a acestor drepturi.

Instanţa de apel nu a realizat şi nu s-a raportat la cronologia faptelor şi la momentul în care s-au transmis în patrimoniul reclamantului drepturile de autor, ci s-a raportat exclusiv la A. şi la voinţa acestuia, chiar şi cu privire la fapte care s-au întâmplat când era deja decedat şi nu mai putea fi subiect de drept şi titularul unor drepturi.

4. Inexistenţa unui consimţământ al defunctului A. sau al reclamantului pentru cesiunea drepturilor de autor în ce priveşte opera "Povestiri din X", pentru toate motivele mai sus arătate privind nelegalitatea prezumţiei judecătoreşti reţinute de către instanţa de apel, determină totodată încălcarea, prin hotărârea recurată, a normelor de drept material care conferă dreptul de a decide cu privire la opera originară, respectiv: art. 68 din L. 8/1996, potrivit căreia autorului îi aparţine dreptul exclusiv de a decide adaptarea audiovizuală a operei sale, art. 10 şi 13 din Legea nr. 8/1996, art. 6 Bis, 11 Bis, art. 12, art. 9 alin. (1) şi (3), art. 14 din Convenţia de la Berna.

Toate aceste texte legale instituie dreptul exclusiv al autorului, respectiv al moştenitorilor acestuia, de a autoriza adaptarea cinematografică, dreptul de a se opune oricărei mutilări sau deformări a operei. Instanţa de apel a încălcat aceste texte legale, cărora nu le-a dat eficienţă, ca urmare a reţinerii, în mod nelegal, a unui presupus consimţământ al defunctului A. de a i se adapta opera într-un mod deformat.

5. Inexistenţa unui consimţământ al defunctului A. sau al reclamantului pentru cesiunea drepturilor de autor în ce priveşte opera "Povestiri din X", pentru toate motivele mai sus arătate privind nelegalitatea prezumţiei judecătoreşti reţinute de către instanţa de apel, precum şi inexistenţa unui acord cu privire la utilizarea imaginii A. în film sau în legătură cu filmul, determină totodată încălcarea, prin hotărârea recurată, a normelor de drept material care instituie dreptul la imagine şi demnitate: art. 72 şi 73 C. civ., care au fost nesocotite de instanţa de apel.

Chiar şi instanţa de apel a stabilit o legătură între film şi imaginea A., la fel cum rezultă şi din mijloacele de probă administrate, dar nu le-a analizat prin prisma lipsei unui acord în acest sens, din partea A. sau a reclamantului moştenitor al său.

Ca urmare a inexistenţei unui acord cu privire la cesiunea dreptului de autor asupra operei, întrucât prezumţia judecătorească reţinută în acest sens este nelegală, şi datorită inexistenţei unui acord pentru utilizarea imaginii dat de A., în mod subsecvent nici starea de fapt reţinută de către instanţa de apel cu privire la inexistenţa unei încălcări a dreptului la imagine, demnitate şi reputaţie, ori a încălcării memoriei defunctului A., nu poate fi reţinută, fiind nelegală, întemeiată pe considerente nelegale. Starea de fapt reţinută în ce priveşte încălcarea memoriei A. a fost analizată prin prisma unor prezumţii nelegale.

II. În motivarea recursului recurentul-pârât B. a arătat următoarele.

Instanţa de apel a reţinut că există o opera orală originală (preexistentă) cu numele "Povestiri din X", filmul "Undeva la x" fiind o operă derivată din această "operă ", fără ca reclamantul să fi făcut dovada existentei operei iniţiale. Martorii audiaţi în apel nu au probat existenţa operei iniţiale, care să fi aparţinut antecesorului reclamantului, iar planşa foto în care apare martorul F. alături de defunct nu face dovada în sine că ar fi existat o asemenea "operă", deoarece orice fapt artistic porneşte de la un fapt real.

Prin legislaţia în materia dreptului de autor s-a statuat că nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor "simplele fapte si date". Or, relatările defunctului nu se pot încadra în categoria "operă orală originală", fiind simple enunţări ale unor date si fapte, scenariul filmului "Undeva la X" fiind o creaţie care, în toate componentele ei, îi aparţine integral pârâtului.

Faptul că pârâtul ar fi "recunoscut public" preexistenta operei originale nu corespunde adevărului, singurele afirmaţii publice referindu-se la discuţiile avute cu doctorul A. de-a lungul timpului, lucru absolut firesc raportat la prietenia care i-a legat, întâlnindu-se în contexte amicale, ocazie cu care s-au evocat personaje si evenimente mai mult sau mai puţin hazlii din tinereţea lui profesională ca medic la spitalul din oraşul X.

Reclamantului revenindu-i sarcina probei, ar fi trebuit sa dovedească în instanţă opera preexistentă din care s-a născut opera derivată, simplele sale afirmaţii, precum si mixajul temeiurilor de drept, nefiind suficiente pentru a forma convingerea instanţei.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 8/1996: "Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuala in domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concreta de exprimare si independent de valoarea si destinaţia lor, cum sunt: a) scrierile literare si publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile si orice alte opere scrise sau orale, precum si programele pentru calculator".

Este tendenţioasă afirmaţia din cererea de apel, cum că nu s-ar fi contestat calitatea de "operă" a relatărilor defunctului, pârâtul arătând că nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor "simplele fapte si date". Or, relatările defunctului nu se pot încadra în categoria "operă orală originală", fiind simple enunţări ale unor date si fapte, în timp ce scenariul filmului "Undeva la X" este o creaţie care, în toate componentele ei, îi aparţine integral.

Înalta Curte a constatat fondate recursurile în limitele şi pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârât, prin acesta s-a susţinut în esenţă că decizia instanţei de apel este nelegală, raportat la prevederile art. 7 alin. (1) lit. a) Legea nr. 8/1996, întrucât nu există o operă orală originală a lui A.; simplele fapte şi date (relatările lui A.) nu fac obiectul dreptului de autor; în cadrul întâlnirilor amicale s-au evocat personaje şi evenimente mai mult sau mai puţin hazlii din tinereţea profesională de la X a lui A.; scenariul filmului este doar inspirat de viaţa şi personalitatea lui A. şi este o operă originală.

Potrivit art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt: scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale.

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) şi f) din Legea nr. 8/1996 nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor ideile conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare; simplele fapte şi date.

Instanţa de apel a reţinut că a existat o operă literară orală, anterioară scenariului filmului în cauză, care i-a aparţinut doctorului A., operă constând în "povestirile care poartă amprenta personalităţii autorului lor "şi care se impunea a fi protejată de îndată ce a reprezentat" expresia concretizată a activităţii intelectuale proprii a autorului, chiar dacă nu a fost finalizată".

Pentru a motiva îndeplinirea condiţiilor pentru a fi considerată obiect al dreptului de autor conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, a pornit în mod corect prin a se raporta la transcrierea povestirilor doctorului A., de către şi prin grija pârâtului, după înregistrări făcute de-a lungul timpului de către acesta din urmă, aceasta fiind singura probă a conţinutului pretinsei opere orale.

Totuşi, instanţa de apel nu a continuat în justificarea raţionamentului să se raporteze concret la elementele din această transcriere care i-au format convingerea îndeplinirii condiţiilor pentru ca relatările doctorului A., înregistrate de-a lungul timpului şi transcrise, să fie protejate prin drept de autor, conform art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Instanţa de apel a folosit doar exprimări generale cum ar fi "simpla lectură a transcrierii relevă caracterul original, fantast, puternic particular al povestirilor (…) împrejurările relatate purtând o puternică amprentă a povestitorului", "a elaborat o adevărată operă orală, prin repetiţie frecventă în cercul de prieteni", transcrierile "relevă într-o manieră suficientă originalitatea povestirii şi susceptibilitatea sa de a constitui obiect al dreptului de autor", fără a se raporta concret la elementele din transcrieri care i-au format convingerea că relatările se îndepărtează de la banalul istorisirii între prieteni, cu exagerările tipice unor astfel de momente, a unor întâmplări anecdotice (trăite de propria persoană sau auzite de la alţii).

Talentul oratoric, spiritul glumeţ al celui care relatează presupusa operă nu influenţează calitatea operei, fie ea şi orală, de a fi originală.

Originalitatea operei este dată, pe lângă idee şi compoziţie (concretizarea ideii) de forma de exprimare intrinsecă a operei (cuvinte, figuri de stil etc.) din care trebuie să reiasă activitatea de creaţie intelectuală a autorului, "însuşirile spirituale ale autorului, talentul acestuia, personalitatea sa", aşa cum se reţine în doctrină, iar nu de calităţile oratorice ale celui care o reproduce.

Faptul că nivelul de activitate creativă pentru a se stabili originalitatea unei opere este redus nu înseamnă că fac obiectul protecţiei prin dreptul de autor scrierile sau relatările banale sau care nu ies cu nimic din comun.

În speţă nu se contestă faptul că întâmplările anecdotice relatate de doctorul A. reprezintă fapte trăite de propria persoană sau auzite de la alţii, astfel că nu se pune problema să fi fost "inventate" de acesta, părerea martorului în acest sens reţinută de instanţa de apel fiind inutilă. Simpla inventare a unor fapte dacă forma de expresie este banală nu duce la protejarea prin drept de autor.

Instanţa de apel a mai reţinut că anumite întâmplări au fost relatate de mai multe ori fără a arăta ce influenţă ar avea această reţinere asupra calificării operei ca întrunind condiţiile pentru a fi protejată prin drept de autor conform prevederilor legale.

Astfel, nu rezultă din motivarea instanţei de apel sub acest aspect nici argumentele, prin raportare la aceleaşi transcrieri ale pretinsei opere orale, pentru care nu este fondată susţinere pârâtului în sensul că transcrierea este compusă din simple fapte (întâmplări) şi date din viaţa doctorului A. necesare pentru scrierea scenariului filmului având ca sursă de inspiraţie viaţa acestuia pe care pârâtul îşi propusese să îl realizeze.

Ţinând cont că instanţa de apel nu a motivat, conform cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., admiterea capătului de cerere privind constatarea faptului că "Povestirile de la X" reprezintă o operă orală care întruneşte prevederile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, instanţa de recurs se află în imposibilitatea de a verifica dacă hotărârea a fost dată sub acest aspect cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, motivele de recurs formulate de către pârât urmează a fi calificate ca atare, iar hotărârea casată, sub acest aspect, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul A., prin acesta s-a susţinut în primul rând nelegalitatea reţinerii de către instanţa de apel a două prezumţii judecătoreşti: că s-ar fi încheiat un contract de cesiune a drepturilor de autor în vederea realizării unei opere derivate cinematografice şi că filmul astfel realizat se înscrie în sfera de preocupări a autorului operei originare, instanţa prezumând că A. ar fi fost de acord, dacă ar fi trăit, cu conţinutul filmului.

Sub acest aspect s-a susţinut pe de o parte încălcarea principiului contradictorialităţii pentru că nici prezumţiile, şi nici existenţa contractului de cesiune, nu au fost puse de către instanţă în discuţia părţilor, iar pe de altă parte încălcarea prevederilor ce reglementează admisibilitatea dovedirii cu prezumţii a unei anumite situaţii de fapt, cu referire la încheierea contractului de cesiune a dreptului de autor, şi a prevederilor ce reglementează condiţiile pentru reţinerea unei prezumţii judecătoreşti.

Referitor la încălcarea principiului contradictorialităţii se reţine că este fondată susţinerea recurentului cu privire la nepunerea în discuţia părţilor a situaţiei de fapt referitoare la existenţa unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, având în vedere că această situaţie de fapt nu a fost susţinută în cauză de niciuna dintre părţi, astfel că acestea nu au avut posibilitatea să-şi formuleze apărarea sub acest aspect.

Este nefondată susţinerea privind încălcarea principiului contradictorialităţii prin aceea că instanţa de apel nu ar fi pus în discuţia părţilor posibilitatea apelării la prezumţii judecătoreşti prin care s-ar face dovada în mod indirect a unei anumite situaţii de fapt, prin raportare şi la faptul că recurentul a avut posibilitatea în recurs să îşi formuleze apărările cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale pentru reţinerea prezumţiilor judecătoreşti.

Potrivit art. 327 C. proc. civ. (ce reia în esenţă prevederile art. 1199 C. civ. de la 1864) prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut, iar potrivit art. 329 C. proc. civ. prezumţiile judecătoreşti sunt prezumţiile lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului.

Astfel, în baza unor raţionamente inductive sau deductive judecătorul ajunge la concluzia existenţei unui fapt necunoscut iniţial, pornind de la un fapt cunoscut, dovedit, esenţial fiind să se fi dovedit faptul vecin şi conex pe baza căruia se va prezuma existenţa faptului relevant speţei.

Condiţia ca prezumţia judecătorească să aibă greutate şi puterea de a naşte probabilitate, menţionată în art. 329 C. proc. civ., ţine de forţa (fundamentarea) raţionamentului instanţei.

În ceea ce priveşte dacă este admisibilă sau nu proba cu martori pentru dovedirea faptului necunoscut această problemă se discută de regulă înainte de a se epuiza dezbaterile referitoare la modalităţile de dovedire a situaţiei de fapt în cauză.

Ca atare, faptul dacă era admisibilă sau nu proba cu martori pentru dovedirea existenţei contractului de cesiune, pentru care art. 42 din Legea nr. 8/1996 prevede ad probationem forma scrisă, era o problemă care ar fi trebuit discutată odată cu punerea în discuţie a existenţei unui contract de cesiune, ceea ce instanţa de apel nu a făcut, aşa cum s-a reţinut mai sus, cu încălcarea principiului contradictorialităţii.

Sunt fondate motivele de recurs prin care se susţine încălcarea prevederilor legale ale art. 329 C. proc. civ. ce reglementează condiţiile pentru reţinerea unei prezumţii judecătoreşti.

Astfel, potrivit art. 329 C. proc. civ. pentru a fi reţinută o prezumţie judecătorească trebuie ca aceasta să aibă greutate şi puterea de a naşte probabilitate.

Instanţa de apel a reţinut pe de o parte încheierea contractului de cesiune între autorul reclamantului şi pârâtul B., considerat faptul necunoscut ce ar fi trebuit dovedit în cauză, bazându-se pe probele (scrisoarea pârâtului B.) din care ar rezulta că doctorul A. a fost de acord ca pârâtul să înregistreze întâmplările anecdotice relatate de acesta de-a lungul timpului la întâlnirile dintre prieteni şi să le dactilografieze ulterior.

Pârâtul B. a susţinut că aceste înregistrări şi transcrieri au fost făcute pentru a strânge date şi fapte, ca sursă de inspiraţie pentru scenariul unui film.

Reclamantul susţine că aceste înregistrări şi transcrieri au fost făcute pentru a-l ajuta pe doctorul A. să îşi sistematizeze opera orală.

Or, atâta timp cât pârâtul B. a susţinut constant că nu există o operă a doctorului A. care să stea la baza scenariului filmului, că înregistrarea relatărilor din viaţa doctorului A., care a fost transcrisă ulterior, a reprezentat doar o colectare a unor fapte şi date care să fie folosite drept sursă de inspiraţie pentru scrierea scenariului, neexistând astfel nicio raţiune pentru care să îşi exprime acordul pentru încheierea unui contract de cesiune a drepturilor de autor, în timp ce reclamantul a susţinut că pretinsa operă a fost folosită fără acord, simplul consimţământ al doctorului A. pentru înregistrarea întâmplărilor anecdotice nu este suficient, pentru a se considera că are greutatea şi puterea de a naşte probabilitate în sensul încheierii contractului de cesiune, pentru că această manifestare de voinţă poate primi mai multe sensuri, inclusiv cel susţinut de către pârât.

În ceea ce priveşte prezumţia că doctorul A. ar fi fost de acord dacă ar fi trăit cu conţinutul filmului, acesta nu este un fapt necunoscut de dovedit în cauză. Nu face obiectul judecăţii stabilirea faptului dacă doctorul A. ar fi fost de acord cu conţinutul filmului dacă ar fi fost în viaţă la data reprezentării publice a acestuia.

Obiectul judecăţii este reprezentat de stabilirea dacă pretinsa adaptare a respectat integritatea pretinsei opere, dacă opera cinematografică a fost realizată cu încălcarea memoriei defunctului doctor A., a dreptului la imagine şi reputaţie.

Pentru a ajunge la o concluzie cu privire la aceste aspecte nu este necesar să se dovedească drept fapt necunoscut existenţa acordului defunctului dacă ar fi trăit în momentul producerii pretinsului fapt vătămător.

De altfel scopul prezumţiei judecătoreşti nu este acela de a oferi instanţei posibilitatea să îşi imagineze ce ar gândi o persoană decedată despre fapte petrecute după decesul acesteia. Pe de altă parte, nu este îndeplinită nici condiţia ca legea să admită dovada cu martori pentru existenţa contractului de cesiune.

Instanţa a prezumat încheierea contractului de cesiune de către doctorul A., deci înainte de 2003, anul decesului.

Potrivit art. 42 prima teză din Legea nr. 8/1996 existenţa şi conţinutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se poate dovedi numai prin forma scrisă a acestuia.

Astfel legea specială instituie încheierea contractului de cesiune numai în formă scrisă cerinţă ad probationem. Forma cerută ad probationem este obligatorie iar sancţiunea constă în imposibilitate dovedirii actului cu alt mijloc de probă.

Legea în vigoare pentru determinarea eventualelor excepţii de la această cerinţă este cea de la data încheierii contractului. Încheierea contractului în formă scrisă reprezentând o condiţie de formă a contractului. (art. 6 alin. (2), (3) C. civ.).

Pentru a ajunge la concluzia că existenţa contractului de cesiune poate fi dovedită cu martori, şi astfel prin apelare la prezumţia judiciară, instanţa de apel a făcut trimitere la prevederile art. 1198 C. civ. de la 1864, considerând că nu a fost încheiat în scris contractul din cauza relaţiilor de prietenie dintre părţi.

Trecând peste faptul că situaţia în cauză nu se regăseşte în ipoteza art. 1198 alin. (1) C. civ. de la 1864, neexistând vreun creditor care să pretindă că i-a fost imposibil să-şi procure o dovadă scrisă a contractului de cesiune, această dispoziţie de excepţie de la regula menţionată în prevederile art. 1191 C. civ. de la 1864, nu poate fi interpretată ca reprezentând o excepţie de la regula instituită într-un act normativ special, şi anume art. 42 prima teză din Legea nr. 8/1996, întrucât excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Or, în Legea nr. 8/1996 nu s-a prevăzut posibilitatea derogării de la prevederile exprese ale art. 42 prima teză, tocmai în considerarea conştientizării importanţei încheierii unui astfel de act pentru apărarea drepturilor autorului.

Astfel, în speţă nu era admisibilă potrivit legii dovedirea contractului de cesiune cu martori şi ca atare, potrivit art. 329 C. proc. civ. nu era posibilă nici aplicarea prezumţiilor judecătoreşti în acelaşi sens.

Faptul că instanţa de apel a menţionat că omisiunea de a preciza elementele cerute de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 ar atrage rezilierea contractului, iar nu anularea acestuia, conform formei în vigoare la data presupusei încheieri a contractului de cesiune, nu este de natură a avea consecinţe asupra legalităţii deciziei având în vedere că nu s-a pus problema intervenirii a niciuneia dintre aceste sancţiuni, nici anterior şi nici în timpul procesului.

Cerinţa formei scrise este prevăzută şi pentru cesiunea dreptului la adaptarea audiovizuală conform art. 68 din Legea nr. 8/1996, aşa cum corect susţine recurentul reclamant, dar instanţa de apel nu a analizat intervenirea unei astfel de cesiuni care potrivit alin. (2) al acestui articol ar fi trebuit încheiată cu producătorul operei audiovizuale, raportându-se doar la cesiunea dreptului patrimonial la realizarea de opere derivate.

Referitor la motivele de recurs prin care se critică considerentele instanţei de apel legate de determinarea prejudiciului, sunt de reţinut următoarele.

Instanţa de apel a considerat nefondată pretenţia reclamantului de a i se acorda o sumă de bani pentru încălcarea drepturilor morale şi patrimoniale legate de pretinsul drept de autor al tatălui său, dar şi pentru încălcarea drepturilor morale la propria imagine şi posteritate.

Pentru aceasta a pornit de la premisa că a existat o operă originară care a fost adaptată în cadrul scenariului scris de pârât şi că a existat un contract de cesiune a dreptului la adaptare a operei astfel că nu a existat o faptă ilicită a pârâtului scenarist şi regizor şi nici a producătorilor filmului, motiv pentru care nu s-ar aplica prevederile art. 139 din Legea nr. 8/1996.

De asemenea a mai reţinut că în baza contractului de cesiune reclamantului i s-ar cuveni ca moştenitor al autorului drepturi patrimoniale o cotă parte uzuală din beneficiile (profitul net) realizat ca urmare a comunicării publice şi distribuirii filmului, dar în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui astfel de profit.

În ceea ce priveşte drepturile morale la păstrarea integrităţii operei originare, la propria imagine şi posteritate, instanţa de apel a constatat de asemenea că nu există fapta ilicită deci că nu se impune acordarea niciunei despăgubiri.

Or, ţinând cont de faptul că instanţa de recurs a considerat fondate motivele de recurs privind nelegalitatea reţinerii prezumţiilor ce vizau existenţa contractului de cesiune şi existenţa acordului autorului dacă ar fi trăit pentru modul cum a fost transpusă pretinsa operă orală în scenariul filmului, nu este definitiv stabilită situaţia de fapt referitoare la inexistenţa faptei ilicite legat de drepturile patrimoniale de autor şi nici cea referitoare la încălcarea drepturilor morale, fapt ce face inutilă astfel analiza acestor motive de recurs în această fază procesuală.

Instanţa de apel nu a reţinut încheierea contractului de cesiune ulterior decesului doctorului A. astfel că nu se pune problema încălcării drepturilor succesorilor sub acest aspect.

În schimb este corectă susţinerea recurentului reclamant potrivit căreia instanţa de apel nu şi-a justificat reţinerea în sensul că exercitarea drepturilor morale la respectarea integrităţii operei raportat la pretinsa adaptare şi la încălcarea dreptului la memorie (imagine şi reputaţie) ar fi avea limite mai largi când ar fi exercitate chiar de autor spre deosebire de exercitarea lor de către moştenitori, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (2) raportat la art. 488 pct. 6, 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa decizia şi va trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul A., împotriva Deciziei nr. 930/A din 6 decembrie 2016 şi a încheierii din 1 noiembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi de pârâtul B., împotriva Deciziei nr. 930/A din 6 decembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi S.C. D. S.R.L şi S.C. C. S.R.L., cu sediul ales în Bucureşti la Cabinet avocat I. din str. x, sector 2.

Casează decizia şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 martie 2018.