Restitution in kind of manor house and 3 hectares upheld; appeal dismissed as unfounded.

Prin notificarea adresată S.C. A. S.A. Vereşti, spre ştiinţă AVAS (fostă APAPS) Bucureşti şi Primăriei comunei Vereşti, B. a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de cca. 12 ha teren şi a construcţiilor edificate pe acest teren de bunicii săi, rămase nedemolate, anume, un conac şi 2 case semidemolate şi, respectiv, restituirea în echivalent a suprafeţei de cca. 14 ha teren pe care se află edificate construcţii de către de S.C. A. S.A. şi este amenajat drumul de acces la construcţii, invocând incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2008, S.C. A. S.R.L. a respins cererea de restituire în natură a suprafeţei de 3 ha teren, situată în intravilanul satului Hancea, comuna Vereşti, formulată de notificatoarea B., în calitate de moştenitoare după D.

Prin cererea înregistrată la instanţă la 1 februarie 2008, reclamanta B. a solicitat desfiinţarea deciziei menţionate şi obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. Suceava la restituirea suprafeţei de cca. 24 ha teren într-un singur trup de teren, aflat pe raza satului Hancea, în curtea Topitoriei de Cânepă, precum şi a conacului şi anexelor acestuia.

La data de 21 octombrie 2008 a decedat B., procesul fiind continuat de moştenitoarea E., în calitate de legatar universal, în baza testamentului autentificat sub nr. x din 10.04.2008.

Prin sentinţa civilă nr. 2285 din 7 decembrie 2009, Tribunalul Suceava a admis cererea, a desfiinţat Decizia nr. 1/2008 şi a obligat pe pârâta S.C. A. S.R.L. să restituie reclamantei construcţia - pavilion administrator (conac) - situată în satul Hancea, comuna Vereşti, judeţul Suceava, precum şi suprafaţa de 22,38 ha teren, ce se identifică cu parcelele 700, 701, 702 şi 703, respectiv cu parcela 1208 în anexa 1 a raportului de expertiză efectuat de ing. F.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. A. S.R.L.

Prin Decizia civilă nr. 62 din 7 iunie 2011, Curtea de Apel Suceava a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, iar, prin Decizia nr. 4349 din 13 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul acestei părţi, a casat decizia atacată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă de apel.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 127 din 19 martie 2014, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. Suceava, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 2285 din 7 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Suceava, în sensul că a respins cererea de restituire a suprafeţei de 22,38 ha teren, ca nefondată, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva deciziei de mai sus, în termen legal, au declarat recurs reclamanta E. şi pârâta S.C. A. S.R.L. Suceava.

Prin Decizia nr. 3265 din 21 noiembrie 2014, pronunţată în Dosar nr. x/86/2008*, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de pârâta S.C. A. S.R.L. şi reclamanta E. împotriva Deciziei nr. 127 din 19.03.2014 a Curţii de Apel Suceava; a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut că:

Prin motivele de recurs formulate, reclamanta E., invocând aplicarea greşită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, susţine că instanţa de apel nu a respectat indicaţiile date prin decizia de casare, în sensul că această instanţă nu a clarificat situaţia juridică a imobilului teren solicitat a fi restituit, în suprafaţă de 22,38 ha, pentru fiecare parcelă de teren identificată, din punctul de vedere al categoriei de folosinţă şi amplasamentului la data preluării imobilului de către stat, respectiv la momentul formulării notificării.

Înalta Curte a constatat că, în rejudecare, instanţa de apel, deşi a administrat, cât priveşte situaţia juridică a terenului în litigiu, noi probe (înscrisuri), la momentul pronunţării hotărârii recurate a avut în vedere concluziile rapoartelor de expertiză întocmite anterior pronunţării deciziei de casare, reţinând că acestea se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, fără însă a dispune efectuarea unor noi expertize.

Înalta Curte a mai observat că, la data întocmirii raportului de expertiză în funcţie de concluziile căruia a fost pronunţată soluţia în prezent criticată, expertul nu a avut în vedere toate actele ce au stat la baza emiterii celor două titluri de proprietate pentru reclamanta B. (în calitate de succesoare a autorilor G. şi H.).

În aceste condiţii, era necesar ca instanţa de apel, în rejudecare, în situaţia în care aceste acte au fost depuse în apel şi ţinând cont de considerentele deciziei de casare, să dispună efectuarea unei noi expertize pentru a stabili cu exactitate amplasamentul terenului solicitat a fi restituit în natură, respectiv pentru care se solicită măsuri reparatorii în echivalent, precum şi categoria de folosinţă a acestui imobil în funcţie de parcelele de teren indicate de B. în notificarea formulată în procedura Legii nr. 10/2001, în sensul îndrumărilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

Or, această instanţă avea obligaţia de a motiva, în concret, de ce înlătură menţiunile înscrise în celelalte acte invocate de reclamantă în apărare.

În cauză, identificarea terenului ca făcând parte din intravilanul sau extravilanul localităţii trebuia să fie dedusă şi stabilită pe baza probelor existente, care, coroborate, să conducă la concluzia certă privind categoria terenului la cele două momente, ţinându-se seama şi de dispoziţiile art. 98 din Legea nr. 18/1991, potrivit cu care "intravilanul localităţilor este cel existent la data de 1 ianuarie 1990, evidenţiat în cadastrul funciar; el poate fi modificat numai în condiţiile legii".

Cât priveşte construcţia pavilion, restituită prin hotărârea instanţei de fond, Înalta Curte reţine că, potrivit aceleiaşi decizii de casare, instanţa de judecată era obligată ca, după lămurirea situaţiei juridice a terenului aferent acestei construcţii, în măsura în care din probe rezulta că suprafaţa în cauză nu are regimul juridic reglementat prin legile funciare şi este situată în intravilanul localităţii, să stabilească dacă este vorba de o construcţie veche sau/şi nouă, precum şi destinaţia actuală a acestei construcţii în raport de distincţiile impuse de Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte a constatat că, în cauză, faţă de criticile invocate prin motivele de apel, ce vizează pe de o parte ambiguitatea expertizei construcţii întocmite în faţa instanţei de fond, iar pe de altă parte necesitatea clarificării naturii juridice a acestui imobil, dacă este sau nu cel preluat de către stat de la autorul reclamantei, G., respectiv dacă a fost refăcut după preluare şi în ce modalitate, precum şi de considerentele deciziei de casare, ce privesc lămurirea împrejurărilor de fapt ale pricinii şi sub acesta aspect, date fiind concluziile subiective ale expertului, nefundamentate ştiinţific, se impunea efectuarea unei noi expertize de specialitate care să verifice structura construcţiei în litigiu şi anul realizării lucrărilor la această clădire, detaliat, pentru fiecare lucrare în parte, în raport şi de autorizaţiile prezentate de pârâtă privind executarea lucrărilor de extindere, reabilitare şi modernizare construcţie C2 pavilion administrativ, dar şi să stabilească, în acord cu prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001, aria desfăşurată a construcţiei existentă la data preluării şi cea actuală, dată de transformările survenite.

Numai lămurind aceste chestiuni de fapt, în cauză se poate stabili dacă reclamantei i se cuvin sau nu măsuri reparatorii în condiţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte a constatat, totodată, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că argumentul pârâtei în susţinerea aplicabilităţii art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se bazează pe o interpretare incompletă şi eronată a prevederilor acestui articol, precum şi a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.

Dosarul cauzei a fost reînregistrat la Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, sub nr. x/86/2008 la data de 14.09.2015.

În rejudecare probatoriul administrat în cauză a fost suplimentat prin rapoarte de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topo-cadastrală şi construcţii şi înscrisuri.

La solicitarea părţilor au fost dispuse şi efectuate suplimente la aceste rapoarte de expertiză, ataşate dosarului.

Examinând sentinţa criticată în raport de criticile formulate de pârâtă, de probele administrate şi în limitele trimiterii prin decizia de casare, conform dispoziţiilor art. 295 şi 315 C. proc. civ., instanţa a reţinut următoarele:

Conform dezlegărilor date prin deciziile de casare pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauză, obligatorii pentru instanţa de trimitere, potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., circumstanţele prezentei speţe impun clarificarea unui aspect deosebit de important, şi anume legea reparatorie aplicabilă, raportat la situaţia juridică, în concret, a fiecărei parcele de teren atât la momentul preluării, cât şi la momentul formulării notificării, deoarece atât Legea nr. 10/2001, cât şi legile funciare conţin prevederi care-şi găsesc rezolvări diferite în aceste acte normative, iar Legea nr. 10/2001 constituie legea generală - cadru în materia restituirilor şi nu derogă de la legile speciale decât dacă există prevederi exprese.

Analizarea situaţiei juridice a fiecărei parcele de teren nominalizată în notificare este un imperativ în justa soluţionare a cauzei, deoarece din perspectiva dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, raportat la momentul preluării abuzive, situarea imobilelor în intravilanul sau extravilanul localităţii era o împrejurare de fapt, care nu avea o reglementare în drept, astfel că instanţei îi revine obligaţia de a da o încadrare juridică acelor stări de fapt şi circumstanţe ale speţei cu privire la care legea nu distinge, este neclară sau insuficientă.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, nu intră sub incidenţa acestei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, şi nici cele al căror regim juridic este reglementat de legile funciare, respectiv Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.

Pentru a stabili dacă pretenţia reclamantei poate fi analizată din perspectiva prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, instanţa urmează a stabili, mai întâi, apartenenţa terenurilor solicitate la perimetrul intravilan sau extravilan, iar pentru a respecta prevederile tezei a II-a a textului de lege menţionat trebuie analizat în ce măsură imobilele care au făcut obiectul exproprierii formează sau nu obiect de reglementare al legilor funciare.

În ce priveşte amplasamentul terenului solicitat, prin decizia de casare s-a dispus lămurirea situaţiei juridice în concret, a fiecărei parcele de teren, în funcţie de categoria de folosinţă menţionată în actele aflate la dosar.

Sub acest aspect, instanţa are în vedere faptul că dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 exclud de sub incidenţa acestei legi terenurile care se aflau în extravilanul localităţilor atât la momentul preluării abuzive, cât şi la data formulării notificării. Conform dispoziţiilor art. 98 din Legea nr. 18/1991 modificată, intravilanul localităţilor este cel existent la data de 1 ianuarie 1990, evidenţiat în cadastrul funciar.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză de expert I., terenul în litigiu a fost situat în extravilanul comunei Vereşti la data preluării către stat, în anul 1949, şi în intravilanul localităţii la data formulării notificării, în anul 2001. Concluzia expertei are la bază evidenţa cadastrală începând cu anul 1971, când s-a realizat lucrarea de cadastru pentru intravilanul comunei, precum şi documente din ani anteriori, cum ar fi: hărţi din 1961, care delimitau hotarul comunei şi care nu evidenţiau intravilanul localităţii, precum şi lucrarea "Delimitarea vetrelor de sat din comuna Vereşti", realizată în anul 1969, în care se face vorbire de perimetrul "vatră sat" al satului Hancea. Se arată că prin Legea nr. 12/1968, în vigoare până la apariţia Legii nr. 59/1974, parte din terenul în litigiu (suprafaţa de 19 ha aparţinând Topitoriei de în şi cânepă) a fost inclusă în perimetrul vetrei de sat a satului Hancea, comuna Vereşti.

Este clar că, din perspectiva dispoziţiilor art. 98 din Legea nr. 18/1991 republicată, la momentul formulării notificării terenul în litigiu - în cea mai mare parte - era amplasat în intravilanul localităţii.

Se pune problema însă, în raport de care criterii se analizează apartenenţa terenului la intravilan la data preluării abuzive, în condiţiile în care art. 98 din Legea nr. 18/1991 trimite la intravilanul localităţilor existent la 1 ianuarie 1990, evidenţiat în cadastrul funciar, cadastru care nu exista anterior anului 1971 la nivelul satului Hancea, comuna Vereşti, iar până în anul 1968 nu s-a făcut o delimitare a vetrei satului şi nici nu se foloseau termenii intravilan, vatră-sat sau perimetru construibil.

Instanţa de apel a arătat că terenul preluat abuziv de la autorii reclamantei B. nu făcea parte dintr-o singură categorie de folosinţă, aspect care rezultă din documentele întocmite la momentul preluării. Astfel, la nivelul anului 1945 au fost preluate la stat în baza Legii nr. 187/1945 de la cei doi autori suprafeţele de 38,5 ha, respectiv 38,95 ha teren arabil, iar în urma aplicării prevederilor Decretului nr. 83/1949 s-a expropriat diferenţa de 50 ha rămasă, în cazul tatălui reclamantei - G. - fiind vorba şi de teren de altă categorie decât arabil, respectiv 1,5 ha grădini, 8 ha păşuni şi 1,5 ha teren aferent conacului.

Prin urmare, dacă anterior precizării oficiale a limitelor vetrei satului Hancea, lângă fostul conac boieresc existau gospodării şi o biserică, rezultă că, în fapt, la momentul preluării, clădirea conac şi terenul din jurul acestuia cu destinaţia curţi - grădini se aflau în zona construibilă a satului, echivalentul termenului "intravilan" utilizat în prezent.

A doua chestiune care s-a impus a fi lămurită în cauză a constituit-o categoria de folosinţă a terenurilor solicitate, deoarece teza a II-a a art. 8 din Legea nr. 10/2001 republicată exclude de sub incidenţa acestei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat de Legea nr. 18/1991 şi de Legea nr. 1/2000, modificate.

Raportat la circumstanţele prezentei speţe, instanţa a apreciat că intră sub incidenţa prevederilor art. 39 din Legea nr. 18/1991 modificată doar suprafeţele expropriate de la autorii reclamantei care aparţineau categoriei "teren agricol", chiar dacă în baza Decretului nr. 83/1949 au fost trecute la stat şi clădirea conac (imobil care avea destinaţia de locuinţă şi nu de imobil afectat exploataţiilor agricole - fila 157, Dosar nr. x/86/2008*), precum şi suprafaţa aferentă acestuia, inclusiv grădina, care - evident - nu era teren agricol.

Această interpretare rezultă atât din formularea textelor din legile funciare, care fac referire la terenuri agricole, cât şi din cuprinsul actelor normative care au stat la baza exproprierii.

Trebuie făcută precizarea că restituirea clădirilor preluate în temeiul Decretului nr. 83/1949 a fost reglementată pentru prima dată prin art. 31 din Legea nr. 1/2000, lege în baza căreia reclamanta B. a formulat, în luna martie 2000, cererea depusă în copie la fila 16 Dosar nr. x /86/2008* al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cerere în baza căreia a obţinut reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei părţi din teren, însă nu a primit nici un răspuns cu privire la restituirea conacului, a clădirilor anexe şi a terenului aferent.

Ulterior, în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, textul art. 31 din Legea nr. 1/2000 făcea referire doar la retrocedarea construcţiilor de pe terenurile forestiere şi care aparţineau exploataţiilor forestiere, astfel că, la data soluţionării notificării, construcţiile trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949 nu mai formau obiect de reglementare al Legii nr. 1/2000, instanţa putând concluziona, în raport şi de faptul că autorii reclamantei nu au avut teren forestier, că imobilele solicitate prin notificare nu intră sub incidenţa Legii nr. 1/2000.

Deoarece Legea nr. 10/2001 reglementează situaţia oricăror terenuri situate în intravilan, cu sau fără construcţii, cu excepţia celor care fac obiectul altor legi speciale de reparaţie, şi faţă de natura juridică reţinută - de teren intravilan - a suprafeţei de 3 ha aferentă conacului, instanţa, având în vedere caracterul complinitor al Legii nr. 10/2001, apreciază că formează obiect de reglementare al acesteia doar clădirea fostă conac şi terenul de 3 ha aferent construcţiei.

În concluzie, în ce priveşte terenurile solicitate prin notificare, instanţa a reţinut - în urma analizării întregului probatoriu administrat - că intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 republicată doar suprafaţa de 3 ha teren aferent conacului (curţi construcţii + grădină), suprafaţă situată în intravilan atât la momentul preluării, cât şi la cel al notificării. Chiar dacă şi acest teren a fost preluat la stat în baza Decretului nr. 83/1949, act normativ menţionat expres în cuprinsul Legii nr. 18/1991, trebuie avut în vedere că atât decretul, cât şi Legea nr. 18/1991, fac referire la terenurile agricole, iar în fişa de expropriere s-a menţionat clar că aceste 3 ha reprezintă teren aferent conac + grădini, conacul având la acel moment destinaţia de locuinţă a familiei B. şi D. Nu în ultimul rând, art. 31 din Legea nr. 1/2000 a suferit modificări prin Legea nr. 247/2005. Aşadar, construcţiile preluate în baza Decretului nr. 83/1949 odată cu terenurile agricole au fost excluse de sub incidenţa acestei legi, singurul act normativ cu caracter general reparator în materie rămânând Legea nr. 10/2001, modificată.

În ce priveşte incidenţa art. 19 din Legea nr. 10/2001 în soluţionarea cererii de retrocedare a construcţiei - fostul conac - instanţa a avut în vedere constatările doamnei expert J.

Se constată, analizând susţinerile pârâtei, că aceasta nu a contestat în speţă faptul că imobilul - conac a aparţinut autorilor reclamantei decedate, ci doar a susţinut că această construcţie nu este cea de dinainte de naţionalizare, prin prisma faptului că ulterior preluării la stat clădirea a suferit modificări importante, deci nu mai este aceeaşi construcţie, fapt care ar da dreptul reclamantei de a obţine doar măsuri reparatorii prin echivalent.

Faţă de aceste constatările expertei, instanţa a concluzionat că imobilul a suportat doar îmbunătăţiri funcţionale şi nu i-au fost adăugate noi corpuri de clădire, nici pe verticală şi nici pe orizontală, suprafaţa actuală fiind identică cu cea de la momentul preluării, astfel încât imobilul nu constituie un "imobil nou" în accepţiunea art. 19 din Legea nr. 10/2001 şi nu poate fi exceptat de la restituirea în natură, aşa cum, de altfel, în mod corect a procedat instanţa de fond.

Celelalte critici formulate de pârâtă în memoriul de apel, vizând neconformitatea procedurilor de notificare şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, au primit dezlegări prin decizia de casare pronunţată în cauză de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizie care este irevocabilă.

Pârâta a mai susţinut, prin apărător, în cadrul dezbaterilor pe fond, raportat şi la înscrisurile depuse după redeschiderea dezbaterilor la filele 37 - 43 (Dosar nr. x/86/2008), că în speţă reclamanta nu a făcut dovada că este persoană îndreptăţită la restituire, respectiv că a avut în proprietate imobilele solicitate, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 23 din normele de aplicare a legii. Aceste susţineri au fost înlăturate de instanţă.

Totodată, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 şi 276 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată de la fond, în cuantum de 2162,5 RON, în loc de 6.800 RON. La stabilirea acestui cuantum instanţa a avut în vedere limitele admiterii acţiunii deduse judecăţii (integral pentru construcţia conac şi cca 1/8 teren din totalul solicitat, adică 1.500 RON reprezentând onorariu expertiză construcţii de la fond + 662,5 RON reprezentând 1/8 din costul expertizei topo).

Împotriva Deciziei nr. 1033 din 28 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L. Suceava, prin administrator K.

Se arată în cuprinsul cererii de recurs că S.C. A. S.A. Vereşti a fost privatizată integral, prin vânzarea pachetului de acţiuni potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 22.05.2003 de către APAPS către S.C. L. S.R.L. Suceava.

În al doilea ciclu procesual la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de recurs, prin Decizia civilă nr. 3265 din 21.11.2014, a impus instanţei de apel, după ce a observat că la data întocmirii raportului de expertiză topo funcţie de care a fost pronunţată soluţia de admitere a acţiunii expertul topo nu a avut în vedere actele ce au stat la baza emiterii celor două titluri de proprietate pentru contestatoare (în calitate de succesoare a autorilor G. şi H.), să dispună efectuarea unei noi expertize pentru a stabili cu exactitate amplasamentul terenului solicitat a fi restituit în natură, respectiv pentru care se solicită măsuri reparatorii în echivalent, precum şi categoria de folosinţă a acestui imobil în funcţie de parcelele de teren indicate de B. în notificarea formulată în procedura Legii 10/2001; să lămurească situaţia juridică în concret, cu privire la fiecare parcelă de teren în parte, atât la momentul preluării, cât şi al formulării notificării, ţinându-se seama şi de dispoziţiile art. 98 din Legea nr. 18/1991.

Privitor la construcţie, urma a se stabili dacă este vorba de o construcţie veche şi/sau nouă, precum şi destinaţia actuală a acestei construcţii în raport de distincţiile impuse de Legea nr. 10/2001.

În consecinţă, ceea ce trebuia să analizeze instanţa de apel în rejudecarea dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a doua oară era legat de regimul juridic al terenurilor şi al construcţiei (pavilion) notificate.

Această analiză era indisolubil legată de verificările privind calitatea contestatoarei de moştenitor al persoanei îndreptăţite şi actele doveditoare ale dreptului de proprietate, mai ales că în decizia de soluţionare a notificării, care s-a solicitat a fi menţinută prin apărările de la fond şi prin motivele de apel formulate în cauză de pârâtă, s-au invocat aceste aspecte, în sensul lipsei dovezii identităţii între proprietatea autorilor contestatoarei şi bunurile revendicate.

Din perspectiva acestor observaţii, recurenta apreciază că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 292, art. 295 vechiul C. proc. civ.

Astfel, răspunzând apărărilor recurentei, Curtea de Apel Suceava a reţinut că excedează motivelor de apel susţinerile pârâtei din cadrul dezbaterilor pe fond, referitoare la faptul că terenul identificat în expertiză ar aparţine moşiei x, că, în ce priveşte calitatea contestatoarei B. de persoană îndreptăţită la restituire, aceasta a fost stabilită de instanţa de fond prin statuări care nu ar fi fost contestate în căile de atac, limitele rejudecării apelului fiind stabilite prin deciziile de casare de trimitere, care nu includ această chestiune.

Se arată că aplicarea acestor prevederi nu este limitată, aşa cum reţine instanţa de apel, de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Din perspectiva celor arătate, respectiv a împrejurării că regimul juridic al terenurilor şi al construcţiei (pavilion) notificate este indisolubil legat de analiza şi lămurirea aspectului care priveşte calitatea contestatoarei de moştenitor al persoanei îndreptăţite, dar şi actele doveditoare ale dreptului de proprietate, faţă şi de prevederile incidente, anterior evocate, se apreciază că atât timp cât singurul act cu care s-a încercat în cauză dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului notificat este un certificat eliberat de arhivele naţionale, acţiunea reclamantei având ca obiect contestaţie Legea nr. 10/2001 ar fi trebuit respinsă ca nefondată de Curtea de Apel Suceava, în rejudecare.

Având în vedere cele arătate mai sus, invocate în faţa Curţii de Apel Suceava în acord cu apărările formulate de recurentă în procedura administrativă şi apoi în cea jurisdicţională la Tribunalul Suceava, se apreciază că au fost greşit interpretate de instanţa de apel prevederile legale privind limitele rejudecării şi cele privind dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor notificate.

În altă ordine de idei, se mai arată că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile legale incidente, cu trimitere la art. 8 din Legea nr. 10/2001 - cât priveşte terenul de 3 ha restituit contestatoarei (parte pe vechiul amplasament, parte prin echivalent), respectiv la art. 10 şi 18 Legea nr. 10/2001.

Recurenta susţine că terenurile notificate, în extravilan la data preluării abuzive - inclusiv cel de 3 ha care formează obiect al recursului, intră sub incidenţa Legii nr. 18/1991, iar construcţia nu poate fi restituită în natură, deoarece pavilionul solicitat prin notificare şi existent în prezent în teren nu este construcţia de dinainte de naţionalizare.

Referitor la construcţie, reţine Curtea de Apel Suceava că, în raport de prevederile art. 19 Legea nr. 10/2001 şi faţă de cele care au rezultat din expertiza construcţii, nu au fost identificate impedimente la restituirea în natură.

Din perspectiva omisiunii instanţei de apel de a verifica aceste apărări, devine incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece motivarea insuficientă a Curţii de Apel Suceava lipseşte hotărârea recurată de temei legal.

Deşi se arată că suprafaţa pavilionului administrativ (fostul conac), menţionată în procesul-verbal de predare-primire din septembrie 1951, este de 600 mp, suprafaţă ce corespunde cu clădirea identificată în teren - 599,87 mp; clădirea are forma iniţială, fără a-i fi adăugate corpuri noi, suplimentul la raportul de expertiză J. subliniază în plus: la faţa locului s-a constatat că din clădirea iniţială (fostul conac) s-au păstrat doar o parte a zidurilor de rezistenţă cu fundaţii din piatră din clădirea iniţială, şi anume zidurile exterioare şi 4 ziduri interioare; în interior clădirea a suportat intervenţii masive, în sensul că au fost demolate ziduri de compartimentare şi s-a procedat la recompartimentarea interiorului funcţie de noua destinaţie, sens în care s-au executat lucrări de îmbunătăţiri funcţionale de natura îmbunătăţirii structurii clădirii din punct de vedere al rezistenţei acesteia, a protecţiei clădirii împotriva acţiunii factorilor externi, şi a confortului, concluzionându-se că ponderea elementelor de construcţii din clădirea naţionalizată, în construcţia actuală, este de 18,32%.

Chestiunea adusă de recurentă în discuţie în faţa Curţii de Apel Suceava a fost aceea dacă prin lucrările de reamenajare din perioada 1950-1977 şi prin lucrările executate după anul 2008 clădirea pavilion administrativ-conac a fost transformată într-o asemenea măsură, încât este un "imobil nou" în raport cu cel preluat de stat.

În consecinţă, fiind vorba de o altă construcţie decât cea naţionalizată, restituirea în natură era exclusă, din perspectiva dispoziţiilor art. 10 Legii nr. 10/2001 şi ale art. 18 alin. (1) lit. b) Legea nr. 10/2001, texte a căror analiză instanţa de apel o omite şi a căror aplicabilitate în cauză se constituie într-un impediment la restituirea în natură a conacului.

Referitor la terenul de 3 ha, cu interpretarea greşită a legii (art. 8 Legea nr. 10/2001) s-a stabilit de Curtea de Apel Suceava că intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

Separat de aceasta, la stabilirea regimului juridic al terenului în litigiu, instanţa de apel a utilizat împotriva recurentei doar prezumţii simple, judiciare, statuările acesteia fiind conjuncturale. În plus, aceste prezumţii n-au fost puse în discuţia părţilor, cu încălcarea dreptului la apărare, fiind astfel nesocotit regimul juridic al acestei instituţii, potrivit art. 1203 vechiul C. civ.

E adevărat că la data preluării abuzive nu exista termenul "intravilan", cu acest înţeles folosindu-se noţiunile de "vatră de sat" sau "perimetru construibil". Numai că este cert că terenul notificat - inclusiv cel de 3 ha, la acelaşi moment, era în afara vetrei de sat, prin urmare situaţia sa nu este reglementată de Legea nr. 10/2001, a cărei aplicabilitate este exclusă potrivit art. 8 alin. (1) teza I Legea nr. 10/2001 în ipoteza apartenenţei terenului la extravilan la data preluării abuzive sau la data notificării.

În raport de cele anterior arătate, greşit au fost interpretate aceste prevederi raportat la situaţia juridică a terenului în litigiu - în integralitatea sa în extravilan la nivelul anului 1949.

În acelaşi context al deficienţelor raţionamentului argumentativ al instanţei de apel, arată că a sesizat că, pentru a fi justificată concluzia că terenul de 3 ha intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, se face trimitere la art. 151 Legea nr. 165/2013, dispoziţii inaplicabile pentru că prezumţia la care face trimitere instanţa de apel - care priveşte, fizic, un teren de 3.000 mp, or în cauză suprafaţa de 3 ha este echivalent al 30.000 mp - poate fi reţinută doar dacă documentele necesare stabilirii categoriei de folosinţă sunt insuficiente, ceea ce nu este cazul.

Se mai susţine că singurul reper în raport de care instanţa de apel trebuia să analizeze incidenţa art. 8 alin. (1) teza II Legea nr. 10/2001 era temeiul preluării terenului, în raport de care, faţă de aplicabilitatea art. 39 din Legea 18/1991, nu putea fi dispusă restituirea terenului în litigiu de 3 ha. O ultimă chestiune legata de situaţia juridică a terenului de 3 ha şi neanalizată de instanţa de apel privea faptul că B. nu a intenţionat obţinerea în natură a terenului notificat, incluzând suprafaţa de 3 ha obiect al recursului, încât succesoarea sa în drepturi E. nu putea pretinde drepturi de care autoarea sa nu a înţeles să uzeze.

Analizând decizia recurată prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin primul motiv de recurs, recurenta pârâtă invocă incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce priveşte interpretarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor privind calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la restituire a imobilelor solicitate. Această critică formulată nu este fondată.

Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate a deciziei recurate, este necesar ca instanţa să fi interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale incidente. Curtea de Apel Suceava, prin decizia atacată, a reţinut în mod just că prin sentinţa civilă nr. 2285 din 7 decembrie 2009 a Tribunalului Suceava a fost stabilită de către instanţa de fond calitatea reclamatei B. de persoană îndreptăţită la restituire, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Instanţa a reţinut astfel că "dreptul de proprietate al autoarei notificării a fost dovedit cu fişele moşiei M. în care sunt menţionate suprafeţele de teren ce au aparţinut numiţilor G. şi H. precum şi conacul cu anexe, că preluarea abuzivă de către stat a terenului precum şi a conacului rezultă din certificatul nr. x/1991 şi din extras emis de Arhivele Statului respectiv din tabelul cu imobilele preluate de stat conform Decretului Lege nr. 83/1949 şi din procesul-verbal existent la fila 77 dosar, cu certificatul de moştenitor nr. x/1968 emis după N. şi nr. x/2000 emis după defunctul H. moştenitoarea a făcut dovada calităţii de moştenitor".

Instanţa de rejudecare a reţinut în mod just că aceste statuări ale primei instanţe nu au fost criticate de pârâtă în căile de atac exercitate, iar limitele rejudecării apelului, astfel cum au fost stabilite prin deciziile de casare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu includ această chestiune.

Drept urmare, nu pot fi primite criticile recurentei în sensul că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 292, art. 295 vechiul C. proc. civ. şi că aplicarea acestor prevederi nu este limitată de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

Într-adevăr, art. 295 C. proc. civ. dispune că "instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu. Instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei."

Rezultă, din textul citat, multitudinea de mijloace puse de legiuitor la dispoziţia instanţei de apel, în sensul că aceasta poate soluţiona litigiul în baza probelor administrate de prima instanţă, ori poate să refacă o parte din aceste mijloace de probă sau să completeze probatoriul cauzei, prin administrarea de noi probe. Deşi cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este "efectul devolutiv", ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel, acesta nu poate atenua principiul caracterului obligatoriu al deciziei de casare asupra problemelor de drept dezlegate. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Cum chestiunea în discuţie, a calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la restituire a imobilului notificat nu a făcut obiect al criticilor pârâtei formulate în căile de atac exercitate, iar limitele rejudecării apelului, astfel cum au fost stabilite prin deciziile de casare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu au făcut referire la această problemă, susţinerea recurentei pârâte în sensul că nu s-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului notificat (notificatoarea nedeţinând acte justificative de proprietate ale autorilor săi) nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.

Se mai invocă în cuprinsul memoriului de recurs, în contextul incidenţei motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., interpretarea greşită de către instanţă a prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, în privinţa terenului în suprafaţă de 3 ha restituit contestatoarei.

Potrivit prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.

Recurenta a criticat concluzia instanţei de apel privind amplasarea în intravilan a suprafeţei de teren în litigiu la data preluării abuzive şi, totodată, privind neincidenţa legilor fondului funciar.

Cât priveşte amplasarea terenului la data preluării abuzive a terenului, se observă că recurenta, deşi critică folosirea prezumţiilor simple de către instanţa de apel în conturarea concluziei arătate, îşi fundamentează argumentele pentru combaterea acesteia tot pe prezumţii, urmărind reevaluarea probelor administrate.

Astfel, recurenta acceptă faptul că termenii de "intravilan" şi de "extravilan" nu se foloseau de către legiuitor în anul 1949, motiv pentru care este de acord cu raportarea la criteriile aplicate de către instanţa de apel, pentru a se determina dacă suprafaţa în litigiu era sau nu situată în zona construibilă a satului. În continuare, recurenta apelează tot la prezumţii, dar, spre deosebire de instanţa de apel, are în vedere vecinătatea topitoriei de in şi de cânepă, nu a bisericii, precum şi probele indirecte administrate, referitoare la amplasarea topitoriei după anul 1968.

Din aceste susţineri, rezultă că este formală critica vizând valoarea în context a prezumţiilor ca mijloace de probă, cât timp recurenta contestă folosirea unei anumite prezumţii în locul alteia, cu finalitatea reevaluării situaţiei de fapt pe baza probelor administrate.

Or, această finalitate nu poate fi acceptată, deoarece nu corespunde unui motiv de nelegalitate dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., interesând temeinicia hotărârii recurate.

Cât priveşte incidenţa legilor fondului funciar, instanţa de apel a constatat că regimul juridic al terenului nu era reglementat de Legea nr. 18/1991 şi nici de Legea nr. 1/2000, prin raportare la domeniul de aplicare al acestora, care excludea terenurile aferente construcţiilor cu destinaţia de locuinţă, precum cel în cauză.

Prin susţinerile formulate, recurenta nu contrazice interpretarea legii făcută de instanţa de apel, ci tinde să demonstreze incidenţa Legii nr. 18/1991 prin faptul că, în realitate, suprafaţa în litigiu face parte din terenurile pentru care au fost emise titluri de proprietate în procedurile derulate în baza legilor fondului funciar, făcând referire la probele administrate.

În aceste condiţii, se constată că recurenta tinde şi pe acest aspect la reevaluarea situaţiei de fapt pe baza probelor administrate, aşadar la cercetarea de către instanţa de control judiciar a temeiniciei, şi nu a legalităţii deciziei recurate, motiv pentru care susţinerile cu acest obiect nu pot fi primite.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 151 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, introduse prin Legea nr. 103/2016, considerentul din decizia de apel pe acest aspect nu este unul esenţial în raţionamentul juridic pe care s-a fundamentat soluţia adoptată, astfel încât nu se impune cercetarea aplicării legii de către instanţa de apel, în raport de menţinerea considerentelor decisive ale deciziei.

Cu privire la construcţie, recurenta a susţinut că instanţa de apel a ignorat incidenţa în cauză a prevederilor art. 10 şi 18 din Legea nr. 10/2001, întrucât vechiul conac nu mai exista la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind un imobil nou în urma transformărilor suferite, ceea ce făcea inutilă verificarea condiţiilor prevăzute de art. 19 din Legea nr. 10/2001.

În acest context, se observă că recurenta contestă concluzia instanţei de apel în sensul că în cauză ar fi vorba despre un "imobil nou", în raport de constatările expertizei efectuate şi de art. 19 din Legea nr. 10/2001, făcând referire exclusiv la dispoziţiile art. 10 şi 18 din lege.

Contrar susţinerilor recurentei, art. 18 lit. b) din lege are în vedere un imobil preluat care nu mai există în materialitatea sa la data intrării în vigoare a legii, şi nu imobile care subzistă la data formulării notificării, dar au suferit transformări de la data preluării de către stat.

În acest sens, este relevant faptul că art. 19 reglementează tocmai situaţia construcţiilor a căror structură sau formă s-a modificat în timp, prevăzând în mod expres condiţiile pentru a nu se dispune restituirea în natură a construcţiei, prin excepţie de la regula instituită prin art. 9 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia imobilele preluate abuziv se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire.

Instanţa de apel a făcut în mod corect referire şi la dispoziţiile art. 19.2 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora nu se circumscriu ipotezei prevăzute la art. 19 alin. (1) din lege construcţiile cărora li s-a modificat compartimentarea iniţială (din spaţii de locuit în birouri şi invers) ori li s-au adus numai îmbunătăţiri funcţionale (racord, gaze, termoficare, consolidări şi altele).

Pe de altă parte, art. 10 din lege nu conţine criterii de determinare a unui imobil nou, ci prevede doar imposibilitatea restituirii în natură a terenului pe care se află construcţii noi, autorizate (alin. (2).

În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel a verificat incidenţa art. 19 din Legea nr. 10/2001, fără a se raporta la prevederile art. 10 sau 18, din moment ce a constatat că vechea construcţie nu a fost demolată, deci există în materialitatea sa.

Întrucât recurenta nu a contestat concluzia instanţei de apel privind inaplicabilitatea art. 19 din perspectiva condiţiilor referitoare la îmbunătăţirile funcţionale aduse vechii construcţii, adăugarea de noi corpuri de clădire, pe verticală sau pe orizontală, precum şi la forma construcţiei, nu există nicio raţiune pentru cercetarea legalităţii deciziei pe acest aspect.

În ceea ce priveşte insuficienta motivare de către instanţa de apel a soluţiei de restituire a construcţiei, în raport de apărările pârâtei cu acest obiect, recurenta nu a dezvoltat atare susţinere, motiv pentru care nu s-a formulat o veritabilă critică de nelegalitate, susceptibilă de analiză în cadrul motivelor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse, nu sunt fondate criticile recurentei în privinţa restituirii în natură a construcţiei, ca de altfel nici susţinerea din finalul memoriului de recurs privind lipsa intenţiei contestatoarei de a obţine restituirea în natură a terenului notificat.

Drept urmare, se va respinge în baza art. 312 C. proc. civ. recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. Suceava, prin administrator K. împotriva Deciziei nr. 1033 din 28 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. Suceava, prin administrator K. împotriva Deciziei nr. 1033 din 28 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 martie 2018.