Expropriation compensation appeal dismissed as unfounded; appellate reversal of higher damages upheld.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 octombrie 2011 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii A. şi B. au solicitat stabilirea cuantumului justelor despăgubiri pentru terenul expropriat situat în Medgidia judeţul Constanţa şi anularea parţială a Hotărârii Guvernului nr. 791 din 3.08.2011, poziţia nr. 277, cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite.

Prin sentinţa civilă nr. 1106 din data de 01 martie 2012 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, a fost admisă excepţia prematurităţii cererii reclamanţilor A. şi B. privind stabilirea cuantumului justelor despăgubiri pentru exproprierea terenului de 340 mp situat în Medgidia judeţul Constanţa cu număr cadastral x şi acordarea de daune echitabile, precum şi anularea parţială a Hotărârii de Guvern nr. 791 din 03.08.2011, poziţia 277.

Prin Decizia civilă nr. 137/C din 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, a fost respins apelul reclamanţilor, ca nefondat, şi obligaţi reclamanţii la plata sumei de 124,95 RON, cheltuieli de judecată către intimată.

Prin Decizia nr. 5220 din 13 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/138/2011, a fost admis recursul reclamanţilor A. şi B. împotriva Deciziei nr. 137/C din 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, a fost casată decizia recurată, a fost admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 1106 din data de 1 martie 2012 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, a fost anulată sentinţa apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la instanţa de fond.

Rejudecând cauza, prin sentinţa civilă nr. 1184 din 30 mai 2017, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a admis acţiunea reclamanţilor A. şi B., a obligat pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. să emită hotărârea de stabilire a despăgubirilor pentru terenul expropriat în suprafaţă totală de 340 mp, situat în Medgidia, judeţul Constanţa, teren ce făcea parte din suprafaţa totală de 18.842 mp, număr cadastral x. Au fost stabilite despăgubirile cuvenite reclamanţilor ca urmare a exproprierii terenului, la suma de 54.400 RON şi pârâtul a fost obligat la plata către reclamanţi a sumei de 1.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivare, tribunalul a reţinut că reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România prin Statul Român pentru a se stabili cuantumul justelor despăgubiri pentru terenul situat în Medgidia, judeţul Constanţa, cu nr. cadastral x, în suprafaţă de 340 mp, cu anularea Hotărârii Guvernului nr. 791 din 03.08.2011, poziţia 277, în ce priveşte cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, care sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren anterior menţionate.

Pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România a efectuat o evaluare asupra imobilelor expropriate în perioada 2009-2010, fără a-i înştiinţa pe proprietarii terenurilor supuse exproprierii; ulterior acestei expertize, expropriatorul a formulat o notă de fundamentare, în baza căreia a fost propusă şi validată Hotărârea Guvernului nr. 200/2011, completată prin Hotărârea Guvernului nr. 791 din 03 august 2011, prin care s-a stabilit pentru terenul expropriat de la reclamanţi o valoare a despăgubirilor de 1.664 RON, sumă apreciată de reclamanţi ca fiind derizorie.

Tribunalul a administrat proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză judiciară de specialitate, efectuată de comisia de 3 experţi, conform art. 25 din Legea nr. 33/1994.

La ambele expertize s-au formulat obiecţiuni, încuviinţate în parte de instanţă, la care comisiile de experţi au răspuns în comun ori cu puncte de vedere separate.

Tribunalul Constanţa a arătat că data la care se raportează valoarea terenului expropriat este data exproprierii, având în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 12 din 15.01.2015.

Comisia de experţi a stabilit pentru terenul expropriat, în suprafaţă de 340 mp, o valoare de 2.268 RON, prin raportare la grila notarilor publici şi o valoare de 30.245 RON prin raportare la contractul de închiriere nr. x din 01.02.2013 încheiat între reclamanţi şi S.C. C. S.A. pentru un teren în suprafaţă de 150 mp situat în localitatea X.

Totodată, pentru aceeaşi suprafaţă de teren cu funcţiunea anterioară de drum, experţii au stabilit o valoare de 21.380 RON.

Această din urmă valoare a fost considerată de instanţa ca reprezentând cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat în suprafaţă de 340 mp, având în vedere că, din probele administrate, a rezultat existenţa drumului ce făcea legătura între cele două trupuri ale proprietăţii reclamanţilor.

Instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, faţă de care a constatat că despăgubirile ce se cuvin reclamanţilor pentru terenul expropriat trebuie să cuprindă, pe lângă valoarea reală a terenului expropriat, şi daunele aduse proprietarului prin expropriere.

În speţă, s-a dovedit producerea unor daune prin expropriere, constând în perturbarea activităţii în ferma agricolă a reclamanţilor ce se desfăşura în arealul proprietăţii secţionate de coridorul de expropriere.

S-a considerat de către judecătorul fondului că nu prezintă relevanţă faptul că lucrările respective au fost efectuate de S.C. D. S.R.L., societatea al cărui administrator este reclamantul A., de vreme ce daunele sunt cauzate de exproprierea terenului ce deservea ferma agricolă S.C. E. S.A., achiziţionată de reclamant.

Instanţa a înlăturat din cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor valoarea corpurilor de clădire C9-C16, aflate în stare avansată de degradare, pe considerentul că izolarea lor de restul proprietăţii ar fi cauzat această deteriorare. Reclamanţii, în calitate de proprietari, ar fi trebuit să-şi exercite atributele proprietarului diligent, iar în speţă, imobilele construcţii nu au tăcut obiectul exproprierii. Prin urmare, a considerat instanţa, proprietarului nu i se cuvin despăgubiri pentru ajungerea în stare de degradare a construcţiilor.

Despăgubirile cuvenite reclamanţilor ca urmare a exproprierii terenului individualizat mai sus au fost stabilite iniţial, prin sentinţa civilă nr. 1184 din 30.05.2017 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, la suma de 54.400 RON, iar prin încheierea pronunţată la termenul din 3 iulie 2017 de aceeaşi instanţă, în temeiul art. 281 C. proc. civ., cuantumul acestora a fost majorat la 153.390 RON.

Prin încheierea de şedinţă din 30 octombrie 2017, dispusă pe calea îndreptării erorii materiale, tribunalul a corectat menţiunea greşită din dispozitivul sentinţei civile nr. 1184/30.05.2017 cu privire ia termenul de exercitare a căii de atac a apelului, acesta fiind de 15 zile, iar nu de 30 zile, cum greşit se menţionase.

Împotriva acestei decizii, cât şi a încheierii de şedinţă din 30 octombrie 2017, au formulat apel principal atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

Odată cu întâmpinarea, apelanţii reclamanţi au formulat cerere de aderare la apelul pârâtei, în temeiul art. 293 C. proc. civ., prin care au solicitat schimbarea în parte a hotărârii cât priveşte cuantumul despăgubirii, prin includerea tuturor categoriilor de sume stabilite cu acest titlu de către experţi.

Prin încheierea din 27 decembrie 2017, curtea de apel a constatat ca fiind tardiv formulate cererea de repunere în termen a apelului şi cererea de apel formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1184 din 30.05.2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, şi ca inadmisibila cererea de aderare la apel, formulată de apelanţii A. şi B.

În motivarea acestei soluţii, curtea a arătat că prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul instanţelor la data de 25 octombrie 2011, iar faţă de dispoziţiile procedurale aplicabile în raport de această dată, sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa este supusă căii de atac a apelului în termen de 15 zile de la comunicare.

Reclamanţii au declarat tardiv calea de atac, iar cererea lor de repunere în termenul de declarare a apelului, a fost respinsă, întrucât nu au făcut dovada că au fost împiedicaţi de o împrejurarea mai presus de voinţa lor să depună cererea de apel în termenul legal.

A fost înlăturată apărarea reclamanţilor, referitoare la menţiunea greşită a termenului de declarare al căii de atac în dispozitivului sentinţei, întrucât această greşeală a instanţei a fost îndreptată prin încheierea de şedinţă din data de 30 octombrie 2017 a Tribunalului Constanţa.

Referitor la inadmisibilitatea apelului incident al reclamanţilor, instanţa a arătat că apelul incident nu este pus la îndemâna apelantului principal drept o cale de atac subsidiară, generată de apărările părţii adverse din apel sau chiar din întâmpinare.

Argumentul reclamanţilor, că fiecare parte din apel este "intimat" în apelul părţii adverse nu este unul care să permită interpretarea duală a normei sus-citate.

Rezultă, astfel, că o cerere de aderare la apel, ca apel incident, nu este pusă la dispoziţia apelantului principal pentru a contracara excepţia tardivităţii apelului principal ori pentru a completa, cu argumente neaduse în termenul legal, cadrul de evaluare devolutivă. în egală măsură, un apel principal tardiv nu poate fi "recalificat" ca reprezentând o cerere de aderare la apelul părţii adverse, prin trimiterea făcută - odată cu întâmpinarea - la motivele prezentate în apelul principal.

Prin Decizia nr. 15/C din 5 februarie 2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca tardiv, apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1184 din 30 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa şi a respins cererea de aderare la apel, ca inadmisibilă. A admis apelul formulat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierii de şedinţă din 03 iulie 2017 pronunţate de Tribunalul Constanţa, în sensul că a schimbat în tot sentinţa apelată şi încheierea apelată şi, pe fond, a respins, ca nefondată, cererea de îndreptare a erorii materiale.

În motivare, a reţinut că traseul lucrării de utilitate publică a afectat o porţiune de 340 mp din suprafaţa utilizată ca drum de legătură între cele două componente ale fermei reclamanţilor, clădirile regăsindu-se în două locaţii, între care se circula pe o fâşie îngustă de teren, iar suprafaţa de 340 mp făcea parte din această cale de acces.

Curtea de apel a remarcat, sub un prim aspect, că natura acestei căi de acces, anume un drum pietruit, nu a fost invocată de la început, prin cererea de chemare în judecată, ci în obiecţiunile depuse până la termenul din 23.04.2015, în rejudecare după casare. Din acel moment, reclamanţii au susţinut că, în procesul de stabilire a despăgubirilor, nu se poate ignora valoarea acestei investiţii, adică lucrările de amenajare a drumului şi materialele utilizate, care configurează în fapt existenţa unei construcţii.

Deşi instanţa de fond a achiesat la această susţinere, curtea de apel a constatat că aceasta nu îşi găseşte temeiul în situaţia de fapt şi probele administrate.

Astfel, calificarea suprafeţei de 340 mp ca drum pietruit a rezultat din planşele fotografice depuse ca anexe la raportul de expertiză întocmit de F., G. şi H., iar nu din consemnările regăsite în titlul de proprietate al reclamanţilor ori din menţiunile de carte funciară depuse la dosar.

Însă, la data dobândirii dreptului de proprietate asupra activelor fostei entităţi lichidate (între care şi terenul de 18.842 mp), lista bunurilor imobile înstrăinate nu a vizat şi existenţa vreunei căi de acces. în măsura în care acest drum era considerat o investiţie a S.C. E. S.A., trebuia consemnată alături de edificatele vândute şi menţionată în evidenţele contabile ale societăţii, cu număr de înregistrare, fişă de inventar, menţiuni privind data punerii în funcţiune şi perioada de amortizare etc.

Astfel fiind, între amenajarea faptică a unei căi de acces şi înstrăinarea ca atare a unui drum tehnologic, pietruit sau asfaltat şi destinat transportării de materiale şi de personal între cele două corpuri ale fostei ferme agricole este o diferenţă de esenţă sub aspectul regimului juridic, iar faptul că reclamanţii au dobândit un drept de proprietate doar asupra unei suprafeţe de teren intravilan, din care cea de 340 mp făcea obiectul regimului "curţi construcţii" reiese din înscrisul care certifică dreptul de proprietate.

Instanţa a reţinut că suprafaţa în litigiu a fost intabulată ca fiind incinta fostei entităţi, cu regimul "curţi construcţii", faţă de care a constatat nefondate aserţiunile reclamanţilor cu privire la calificarea acestui teren ca fiind o " construcţie " şi nelegală evaluarea lui, în absenţa oricăror elemente comparative privind data edificării, costurile amenajării şi valoarea de inventar, perioada de amortizare etc.

Aserţiunea potrivit căreia amplasarea disparată a clădirilor care au aparţinut S.C. E. S.A. impunea amenajarea unei legături de acces nu are, din acest punct de vedere, nici o relevanţă, în condiţiile în care terenul de 18.842 mp era la data cumpărării unul intravilan, consemnat ca atare prin Încheierea nr. x din 07.06.2006 de intabulare a dreptului de ipotecă şi căruia i s-a stabilit, prin actul de expropriere, apartenenţa la categoria de folosinţă "curţi construcţii", pentru că reprezenta incinta fostei entităţi lichidate.

Curtea de apel a constatat şi nu are nici o relevanţă în plan juridic faptul că, prin adresa nr. x din 29.11.2016, Primăria comunei Peştera, judeţul Constanţa a susţinut că cele două loturi dezmembrate ale fostei proprietăţi E. erau legate de un drum de acces pietruit.

Aceasta deoarece, prin aceeaşi adresă, Primăria Peştera se referă la o situaţie pe care nu o putea certifica printr-o documentaţie proprie, ci printr-un element de notorietate. Totodată, autoritatea publică locală aminteşte, de altfel, că abia în anul 2012 (aşadar, după momentul exproprierii) s-au stabilit definitiv limitele de hotar conform legii cadastrului şi publicităţii imobiliare, lotul ce face obiectul procesului intrând de la acea dată în componenţa teritorială a comunei Peştera - anterior fiind parte integrantă a Unităţii Administrativ Teritoriale Medgidia.

În concluzie, pe acest aspect, instanţa de fond a abordat greşit componenta de despăgubire privitoare la valoarea de circulaţie a bunului imobil expropriat, omiţându-se faptul că anexele hotărârii de expropriere (pentru care ulterior a fost emisă Decizia nr. 1651 din 28.11.20.11) se referă la o suprafaţă de teren intravilan, cu categoria de folosinţă menţionată, iar nu la o construcţie mijloc fix, care a impus la data edificării costuri certe şi care trebuie refăcută de către titularul dreptului real cu cheltuieli raportate la aceeaşi destinaţie.

În privinţa modalităţii de stabilire a valorii de circulaţie a terenului intravilan expropriat, instanţa de apel a înlăturat raportarea tribunalului la suma de 21.380 RON, reprezentând valoarea de înlocuire determinată conform raportului de expertiză imobiliară din 13.09.2016.

Curtea de apel a reţinut că suma stabilită de către expropriator ca valoare de circulaţie a imobilului expropriat a fost corect determinată, neputându-se achiesa la opinia unei injuste evaluări şi a îndrituirii reclamanţilor de a obţine o despăgubire estimată, conform cererii de apel, la 1.289.318 RON.

În privinţa componentei referitoare la daunele produse prin expropriere reclamanţilor, curtea de apel a reţinut că instanţa de fond s-a raportat aşadar la faptul că reclamanţii au dovedit necesitatea asigurării, prin costuri suplimentare, a reţelei de apă, precum şi suportarea din fonduri proprii a cheltuielilor de refacere după secţionarea reţelei prin traseul autostrăzii.

Instanţa de apel a constatat că şi pe acest aspect argumentele avute în vedere în primă instanţă sunt contradictorii şi lipsite de substanţă.

Deşi se reţine că Primăria Peştera certifică prin adresa din 29.11.2016 că fosta fermă E. a avut propriul sistem de aducţiune, cu puţ forat, bazin şi conducte, ulterior se arată în considerente că reclamanţii au suportat din fonduri proprii achiziţionarea unui nou sistem, similar. In egală măsură, deşi se invocă de către pârâtă că există neconcordanţe între înscrisurile depuse ca probe în acest sens, tribunalul neagă relevanţa faptului că respectivele facturi sunt gestionate de o terţă persoană juridică, iar nu de reclamanţii înşişi.

Instanţa de apel reţine însă că problema dedusă judecăţii este aceea dacă reclamanţii au probat că, urmare exproprierii, s-a realizat continuarea activităţii respectivei ferme şi suportarea de cheltuieli de refacere a reţelei, aceştia fiind prejudiciaţi cu sumele necesare noii investiţii.

Din probele administrate la dosar, a reieşit că nu reclamanţii au fost cei care au achitat lucrările pretins realizate pentru deservirea cu apă potabilă a clădirilor fermei, ci un terţ (SC D. SRL), iar acest fapt s-a datorat contractului de comodat nr. 519/2006, încheiat între reclamantul A. şi S.C. D. S.R.L., care prevedea o clauză de responsabilitate a comodatarului.

Curtea de apel a avut în vedere şi că instanţa de fond a respins solicitarea de daune pentru clădirile C9-C16, pe motiv că sunt degradate şi nefuncţionale, în considerarea faptului că proprietarii trebuie să acţioneze ca bun proprietar, dar nu a aplicat acelaşi raţionament şi lucrărilor de branşament.

Astfel, curtea de apel a reţinut ca fiind întemeiate criticile apelantei pârâte în ce priveşte pronunţarea de către instanţa de fond a unei soluţii care excedează limitelor impuse de principiul disponibilităţii în materie civilă, prin obligarea expropriatorului să emită o hotărâre de stabilire a despăgubirilor.

Cererea cu care reclamanţii A. şi B. au sesizat instanţa de fond (şi care a fost reţinută şi în considerentele Deciziei nr. 5220 din 13.11.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă) s-a raportat la anularea parţială a Anexei Hotărârii Guvernului nr. 791/2011 cât priveşte cuantumul despăgubirilor calculate pentru bun. Admiţând recursul şi casând decizia şi sentinţa pronunţate în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, în contextul conduitei nediligente a expropriatorului, care nu a demarat procedura de stabilire şi plată a despăgubirilor conform Legii nr. 255/2010, cel vătămat nu se poate vedea îngrădit în dreptul său de a se adresa justiţiei în vederea obţinerii în instanţă a sumelor datorate. Instanţa de recurs a trimis la identitatea de raţiune care se aplică mutaiis mutandis în contextul Deciziei nr. x/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii şi care a consacrat, în procedura Legii nr. 10/2001, că notificatorul poate cere evaluarea dreptului şi interesului direct în faţa instanţei de judecată, dacă nu i se soluţionează notificarea pe cale administrativă.

Rezultă, aşadar, că nici dispoziţiile Legii nr. 255/2010 nu puteau fi interpretate de către judecătorul fondului în prezenta cauză într-o manieră care să impună un nou impediment în obţinerea unei juste despăgubiri, după evaluarea directă, pe cale judiciară, a cererii celui expropriat.

Astfel fiind, obligarea pârâtului de a emite hotărârea de despăgubire (care în contextul Legii nr. 255/2010 nici nu intră în sfera atribuţiilor pârâtă Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA) constituie o dezlegare extinsă peste cadrul procesual stabilit de reclamanţi.

Referitor la apelul formulat de către pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva încheierii de şedinţă de îndreptare a erorii materiale din data de 3 iulie 2017, curtea a reţinut că, prin respectiva încheiere, tribunalul a modificat cuantumul despăgubirilor apreciate ca fiind cuvenite reclamanţilor, majorând valoarea stabilită în dispozitivul sentinţei civile nr. 1184 din 30.05.2017 a Tribunalului Constanţa de la suma de 50.400 RON la suma de 153.390 RON.

Instanţa a constatat că nu a fost motivată modalitatea de reevaluare a acestui cuantum şi nu au fost explicitate nici componentele sumei majorate, ceea ce extrage soluţia astfel dispusă din sfera celor la care trimite art. 281 C. proc. civ., fiindcă tribunalul nu a corectat o eroare materială, ci a schimbat întinderea obligaţiei de dezdăunare impusă expropriatorului.

Împotriva acestei decizii, precum şi împotriva încheierii din 27 decembrie 2018, reclamanţii au formulat recurs, care face obiectul prezentului dosar.

Prin criticile formulate, reclamanţii au solicitat, în principal, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor, iar în subsidiar, în cazul în care se menţine încheierea din 27 decembrie 2017, casarea şi, în rejudecare, respingerea apelului pârâtei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

Reclamanţii au arătat că înţeleg să declare recurs şi împotriva încheierii prin care li s-a respins cererea de aderare la apelul pârâtei, întrucât o astfel de cerere este admisibilă, cu atât mai mult cu cât, în motivarea hotărârii, instanţa de judecată nu a indicat vreun text de lege care să prevadă inadmisibilitatea cererii de aderare la apel.

Mai mult, reclamanţii au susţinut şi că motivarea instanţei de apel se referă la temeinicia cererii de aderare, faţă de care soluţia de respingere ca inadmisibilă este nelegală. De altfel, reclamanţii au arătat că cererea de aderare la apel este temeinică şi pe fondul ei, fiind formulată după declararea apelului principal, cu respectarea art. 293 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, reclamanţii au formulat mai multe critici.

În primul rând, reclamanţii au susţinut că, din considerentele deciziei, reiese că instanţa de apel nu ar fi contestat existenţa drumului de 340 mp, ci ar fi constatat doar că reclamanţii nu au probat cu înscrisuri existenţa acestuia.

Or, au arătat reclamanţii, în raport de obiectul cauzei, care este o acţiune în despăgubiri, dovezile se fac prin expertizele administrate, iar din conţinutul acestora rezultă existenţa drumului pietruit. Nici faptul că respectivul drum nu este menţionat în contractul de vânzare cumpărare nu este un impediment, pentru că ferma a fost vândută ca un întreg.

Faţă de aceste aspecte, au apreciat că au făcut toate dovezile privind existenţa respectivului drum de acces şi au susţinut că instanţa a apreciat greşit probele administrate în cauză.

A doua critică s-a referit la prejudiciul solicitat, care reprezintă contravaloarea refacerii reţelei de apă, reclamanţii susţinând că acest prejudiciu reprezintă costul reţelei de utilităţi care nu a fost refăcut de S.C. D. S.R.L., ci chiar de proprietari.

Aşadar, reclamanţii au arătat că au solicitat, cu titlu de prejudiciu, contravaloarea lucrărilor efectuate pentru un corp de clădire funcţional de racordare la reţeaua de apă potabilă, făcând dovada cu înscrisuri a sumei cheltuite de 132.010 RON.

Prin cea de-a treia critică, reclamanţii au apreciat că este greşită reţinerea instanţei de apel, în sensul că s-ar fi depăşit limitele investirii. Reclamanţii au solicitat prin cererea de chemare în judecată stabilirea justei despăgubiri, anularea parţială a Hotărârii Guvernului nr. 791/2011 şi anularea parţială a Deciziei de expropriere nr. 1651/2011.

În final, reclamanţii au susţinut că încheierea de îndreptare a erorii materiale din 3 iulie 2017 a fost pronunţată de Tribunalul Constanţa cu respectarea prevederilor art. 281 C. proc. civ. în raport de acest text procedural, este corectă măsura instanţei de fond, de a îndrepta o eroare de calcul, respectiv o greşeală materială. Suma de 153.390 RON este alcătuită din valoarea terenului şi daunele aduse proprietăţii, iar suma de 54.400 RON nu avea nici un corespondent în dosarul cauzei, fiind o eroare de tehnoredactare.

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte constată că poate fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. critica privind respingerea cererii de aderare la apel, întrucât reclamanţii apreciază că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a nomelor procedurale.

Prin dispoziţiile art. 293 C. proc. civ. se consacră posibilitatea intimatului, care nu a declarat iniţial apel, de a adera la calea de atac exercitată de partea potrivnică.

Înalta Curte reţine că aderarea la apel nu poate fi exercitată decât cu respectarea condiţiilor impuse de lege. Astfel, aderarea se poate exercita doar de intimatul care justifică un interes în promovarea cererii de aderare; cererea se poate face până la prima zi de înfăţişare; scopul aderării fiind acela de a obţine reformarea hotărârii, prin cererea de aderare trebuie să fie probat şi motivat un interes propriu al intimatului, ea putându-se face numai la apelul introdus de partea cu interese contrare în proces, cererea de aderare trebuie să îndeplinească condiţiile impuse de lege pentru cererea de apel.

În cauză, Înalta Curte constată că împotriva sentinţei civile nr. 1184 din 30 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă au formulat apel principal atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

Reclamanţii au depus la data de 8 august 2017, filele 51-57 din dosarul tribunalului, cererea de apel, în condiţiile în care sentinţa Ie-a fost comunicată la data de 10 iulie 2017. Prin urmare, curtea de apel a reţinut în mod corect tardivitatea acestei căi de atac.

În raport de excepţia tardivităţii căii de atac a apelului, invocată de intimată prin întâmpinarea depusă la data de 27 octombrie 2017, reclamanţii au formulat odată cu întâmpinarea proprie, ia data de 30 octombrie 2017, o cerere de aderare la apelul pârâtei, în temeiul art. 293 C. proc. civ., solicitând schimbarea în parte a hotărârii cât priveşte cuantumul despăgubirii, prin includerea tuturor categoriilor de sume stabilite cu acest titlu de către experţi.

Nu se poate admite susţinerea reclamanţilor, în sensul că ar avea la îndemână atât calea de atac a apelului principal, cât şi cea a aderării la apel pentru că s-ar ajunge la situaţia în care partea, nemulţumită de o hotărâre judecătorească să poată declara mai multe căi de atac împotriva acesteia, să critice hotărârea pe cale principală şi totodată pe cale subsidiară, cu completarea motivelor propriului apel principal peste termenul conferit de art. 284 alin. (1) C. proc. civ.

Or, raţiunea pentru care legiuitorul a reglementat aderarea la apel a fost aceea de a pune la îndemâna intimatului şansa reformării hotărârii atacate doar de partea adversă, pentru care intimatul nu a înţeles să formuleze în termenul legal apel principal; pentru identitate de motive, un apel principal tardiv nu poate fi "recalificat" ca o cerere de aderare la apelul părţii adverse, prin trimiterea făcută la motivele prezentate în apelul principal.

Aşadar, Înalta Curte constată că, în realitate, intenţia reclamanţilor prin formularea cererii de aderare la apel a fost depăşirea propriei culpe procesuale în declararea tardivă a apelului principal, fiind legală respingerea de către curtea de apel a unei astfel de cereri ca inadmisibilă.

În acest sens, Înalta Curte a avut în vedere şi jurisprudenţa instanţei, reţinând că, prin Decizia civilă nr. 1365 din 27.09.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a statuat, de altfel, că nu este admisibilă cererea de recalificare ca apel incident a apelului principal, principiul conversiunii actelor juridice fiind valabil doar în situaţia celor vizând drepturi subiective civile, iar nu şi în privinţa actelor de procedură. Pierderea termenului de exercitare a căii de atac nu permite conversiunea apelului tardiv în cerere de aderare la apel, decizia de jurisprudenţa menţionată arătând că este evident că apelul incident nu poate fi formulat decât după împlinirea termenului de apel, având caracter accesoriu şi prin urmare, un alt regim juridic decât apelul principal.

Reclamanţii au formulat critici cu privire la prejudiciul acordat de instanţa de apel. Au susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală în ceea ce priveşte respingerea cererii de acordare de despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 340 mp, care este un drum pietruit. De asemenea, au arătat şi că li se cuvine prejudiciul rezultat din reamenajarea reţelei cu apă potabilă la corpul de clădire abandonat.

Aceste critici sunt nefondate.

Referitor la momentul la care a fost cerut prejudiciul pentru drumul de 340 mp, Înalta Curte constată că este corectă reţinerea instanţei de apel, în sensul că acest prejudiciu a fost solicitat nu în cuprinsul cererii de chemare în judecată, ci ulterior, prin obiecţiunile formulate de reclamanţi la raportul de expertiză, depuse la dosar la data de 23 aprilie 2015, în rejudecare după casare.

Din probele administrate la dosar, respectiv înscrisul care certifică dreptul de proprietate, aspecte ce nu pot fi evaluate în calea de atac a recursului, a reieşit că reclamanţii au dobândit un drept de proprietate asupra unei suprafeţe de teren intravilan, din care suprafaţa de 340 mp răcea obiectul regimului "curţi construcţii", fără a exista vreo menţiune referitoare la o cale de acces sau drum.

Critica recurenţilor prin care aceştia susţin că existenţa drumului pietruit în suprafaţă de 340 mp rezultă din raportul de expertiză şi din adresa nr. x din 29.11.2016 emisă de Primăria Peştera nu poate fi circumscrisă motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., chiar dacă reclamanţii au invocat o greşită aplicare a art. 167 C. proc. civ., întrucât este o critică de netemeinicie şi se referă la interpretarea probelor de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte prejudiciul rezultat din reamenajarea reţelei de apă potabilă la corpurile de clădire abandonate C9-C16, Înalta Curte reţine că stabilirea valorii despăgubirilor cuvenite fostului proprietar al bunului imobil supus exproprierii se face prin raportare la data exproprierii, la caracterul just al acesteia, aşa cum prevăd Deciziile nr. 12 din 15.01.2015 şi nr. 380 din 26.05.2015 ale Curţii Constituţionale. Or, principiul consacrat prin art. 44 alin. (3) din legea fundamentală impune ca suma cuvenită celui expropriat să poată fi calificată ca fiind justă doar în cazul în care corespunde pe deplin situaţiei juridice a bunului afectat şi reprezintă în acelaşi timp o corectă valoare de înlocuire pentru imobilul preluat legal pentru utilitate publică, cu referire la momentul preluării de către stat.

În cauză, Înalta Curte reţine că prejudiciul solicitat de reclamanţi nu este cert, aşa cum a stabilit şi instanţa de apel.

Astfel, reclamanţii au justificat caracterul cert al prejudiciului printr-un set de înscrisuri, facturi, aferente refacerii sistemului de apă potabilă la corpurile de clădire CI - C9, care sunt funcţionale, susţinând că aceeaşi sumă de bani ar fi necesară şi dacă s-ar reface reţeaua de apă potabilă la corpurile de clădire abandonate, C9-C16, fiindcă este o lucrare similară.

Înalta Curte reţine că reclamanţii recunosc că nu au efectuat această investiţie la corpurile de clădire abandonate, ci doar că, în cazul în care s-ar reface sistemul de apă potabilă, suma dovedită cu facturi este cea care s-ar cheltui. în realitate, reclamanţii au probat doar costul unei astfel de lucrări, în general, ceea ce nu echivalează cu probarea prejudiciului efectiv.

Critica privind încheierea de şedinţă de îndreptare a erorii materiale este, de asemenea, nefondată.

Potrivit art. 281 alin. (1) C. proc. civ. "Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere".

În cauză, prin sentinţa nr. 1184 din 30 mai 2017, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâtul să emită o hotărâre de stabilire a despăgubirilor, pe care le-a cuantificat la suma de 54.400 RON.

Ulterior, prin încheierea de şedinţă din data de 3 iulie 2017, Tribunalul Constanţa, din oficiu, a dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinţei sus menţionate, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 153.390 RON.

În motivarea acestei încheieri, instanţa a făcut referire la ari 218 C. proc. civ. şi la împrejurarea că în dispozitivul sentinţei s»ar fi strecurat erori, fără însă a indica în ce constatau respectivele erori şi dacă ele pot fi circumscrise textelor legale incidente.

Faţă de aceste aspecte, curtea de apel a respectat textul de lege mai sus citat, când a admis apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii de şedinţă din 3 iulie 2017 a Tribunalului Constanţa şi a menţinut prevederile sentinţei nr. 1184 din 30 mai 2017, prin care Tribunalul Constanţa a obligat pârâtul să emită o hotărâre de stabilire a despăgubirilor în sumă de 54.400 RON.

Înalta Curte constată că nici critica privind limitele investirii nu este fondată, curtea de apel pronunţând o decizie legală.

Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, reclamanţii au învestit instanţa cu o cerere ce avea ca obiect anularea parţială a Hotărârii Guvernului nr. 791/2011 cât priveşte cuantumul despăgubirilor calculate pentru bun imobil,

Prin Decizia nr. 5220 din 13 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul, a casat decizia şi sentinţa pronunţate în primul ciclu procesual; instanţa a arătat că în contextul conduitei nediligente a expropriatorului, care nu a demarat procedura de stabilire şi plată a despăgubirilor conform Legii nr. 255/2010, cel vătămat nu se poate vedea îngrădit în dreptul său de a se adresa justiţiei în vederea obţinerii în instanţă a sumelor datorate.

Prin respectiva decizie, instanţa de recurs a trimis la identitatea de raţiune care se aplică mutatis mutandis în contextul Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii şi care a consacrat - în procedura Legii nr. 10/2001 - că notificatorul poate cere evaluarea dreptului şi interesului direct în faţa instanţei de judecată, dacă nu i se soluţionează notificarea pe cale administrativă.

Faţă de aceste considerente, se constată că este legală reţinerea curţii de apel, în sensul că nici dispoziţiile Legii nr. 255/2010 nu puteau fi interpretate de către judecătorul fondului în prezenta cauză într-o manieră care să impună un nou impediment în obţinerea unei juste despăgubiri, după evaluarea directă, pe cale judiciară, a cererii celui expropriat. De altfel, Legea nr. 255/2010 nici nu prevede obligaţia pârâtului de a emite hotărârea de despăgubire.

Astfel fiind, obligarea pârâtului la emiterea unei hotărâri de despăgubire, deşi prin hotărâre judecătorească s-a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, constituie într-adevăr o dezlegare extinsă a instanţei de fond, peste cadrul procesual stabilit de reclamanţi, criticile recurenţilor reclamanţi pe acest aspect fiind nefondate.

Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, urmând a fi respins ca atare,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 27 decembrie 2017 şi a Deciziei nr. 15 din 5 februarie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 mai 2018.