Valuation reference date for de facto expropriation compensation: expert report date versus public inventory entry date

Prin acţiunea înregistrată la data de 08.11.2010, sub nr. x/3/2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin primarul general şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe, prin care să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în suprafaţă de 221,35 mp, situat în Bucureşti, Bd. x, sector 1 şi obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentând valoarea reală a imobilului, iar în subsidiar, obligarea pârâţilor la întocmirea documentaţiei pentru expropriere.

În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că prin sentinţa civilă nr. 3338/1999 şi sentinţa civilă nr. 5857/1999, ambele pronunţate de Judecătoria sectorului 1, i s-a restituit în natură terenul în suprafaţă de 956 mp situat în Bucureşti, Bd. x, sector 1, devenit nr. x după efectuarea documentaţiei cadastrale. De la intrarea în posesie şi până în prezent, reclamanta nu a putut, însă, să exercite în niciun fel atributele dreptului de proprietate, deoarece terenul este afectat de diferite utilităţi de interes public.

De aceea a realizat o dezmembrare a terenului în patru loturi, numerele 3 şi 4, după care lotul nr. 3 a fost înstrăinat, iar lotul nr. 4 a rămas în continuare impropriu de a fi folosit, deoarece pe teren se află o clădire în care este amplasat un punct termic aparţinând B. şi o staţie de transformare C., terenul fiind străbătut de conducte şi cabluri electrice ce deservesc blocurile din jur.

Reclamanta a pretins că aceasta reprezintă o expropriere în fapt a lotului nr. 4, incompatibilă cu prevederile constituţionale, neînsoţită de acordarea unei despăgubiri juste, de natură să reflecte valoarea reală de circulaţie a terenului preluat abuziv.

În drept, reclamanta a invocat dispoz. art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 33/1994, art. 481 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentinţa civilă nr. 518 din 28.03.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată din oficiu de instanţă, şi, pe cale de consecinţă, s-a respins acţiunea reclamantei ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, reţinându-se că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, calitate de expropriator pot avea doar persoanele juridice menţionate în art. 7 alin. (1) şi art. 8 din lege, nu şi persoanele fizice, iar, pe de altă parte, reclamanta nu se încadrează nici în dispoziţiile art. 24 alin. (3) din lege, care permit proprietarului terenului expropriat în parte să ceară instanţei exproprierea totală a acestuia.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel reclamanta, iar prin Decizia civilă nr. 700/A din 9.09.2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa instanţei de fond şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu erau incidente dispoziţiile din Legea nr. 33/1994, reţinute de prima instanţă, deoarece din motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, confirmată de probele administrate în cauză, reiese că în speţă nu a fost declanşată procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică prevăzută de această lege şi chiar prin acţiune reclamanta a arătat expres că terenul i-a fost expropriat în fapt, fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

În consecinţă, constatând că hotărârea apelată este pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii de drept substanţial incidentă în cauză şi că legitimarea procesuală activă a reclamantei este dovedită prin hotărârile judecătoreşti prin care s-a restituit acesteia, în natură, în procedura Legii nr. 112/1995, un teren în suprafaţă totală de 956 mp, din care terenul în litigiu reprezintă lotul nr. 4, instanţa de control judiciar a apreciat că se impune admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei instanţei de fond şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă în vederea rejudecării.

În considerentele deciziei de desfiinţare s-a reţinut expres că în rejudecare, urmează ca tribunalul să analizeze existenţa ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantei, prin administrarea inclusiv a unei expertize tehnice specialitatea topografie, prin care să se identifice terenul în litigiu, conform dispozitivului sentinţei civile nr. 3338 din 1.03.1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, certificatului de adresă poştală şi contractului de dezmembrare, să se stabilească dacă terenul este afectat de utilităţile publice arătate de reclamantă în motivele acţiunii, iar după ce se stabileşte existenţa unei ingerinţe, să se analizeze în ce măsură aceasta respectă cerinţele prevăzute de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, respectiv: dacă este prevăzută de lege, dacă urmăreşte un scop legitim şi dacă respectă un just raport de proporţionalitate între interesele private ale reclamantei şi cele de interes general.

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, iar prin Decizia civilă nr. 5319 din 14.09.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul, ca fiind nefondat.

În fond, după desfiinţare, cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/3/2012, iar prin sentinţa civilă nr. 1240 din 13.06.2013, s-a dispus respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată, deoarece s-a observat - din expertiza întocmită la momentul la care instanţele de judecată au decis că se impune restituirea către reclamantă a terenului din care face parte şi terenul indicat în acţiune că, încă de la momentul restituirii către reclamantă a terenului în suprafaţă de 956 mp acesta se compunea din 333 mp curte aflată în deţinerea reclamantei, din care 126 mp construiţi, din suprafaţa de 253 mp ocupată de B. şi D., din suprafaţa de 332 mp ocupată de S.C. E. S.A şi din suprafaţa de 38 mp ocupată ilegal de o societate particulară.

Tribunalul a apreciat că reclamanta, acceptând această situaţie şi însuşindu-şi măsura reparatorie de retrocedare în natură, în condiţiile în care, mare parte din teren nu era liberă, nu mai poate invoca în prezent vreo expropriere, nici în fapt şi nici în drept, care să fi intervenit ulterior punerii sale în posesie, reţinându-se că aceasta are la îndemână alte posibilităţi legale de a-şi lămuri şi rezolva raporturile litigioase cu terţii deţinători ai obiectivelor şi construcţiilor ce se regăseau edificate pe terenul său, încă de la nivelul anului 1999.

Şi împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin motivele de apel, reclamanta a reafirmat că a suferit o expropriere de fapt, incompatibilă cu prevederile constituţionale care garantează respectarea dreptului de proprietate şi condiţiile în care o persoană poate fi lipsită de acest drept, conţinute în art. 44 din Constituţia României, precum şi cu dispoz. art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care consacră dreptul de proprietate în categoria drepturilor fundamentale ale omului.

A făcut trimitere la jurisprudenţa instanţei europene potrivit căreia o privare de bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate decât dacă măsura este prevăzută de lege, este justificată de o cauză de utilitate publică şi, dublată de o indemnizaţie corespunzătoare acordată titularului dreptului, este proporţională cu scopul urmărit.

Reclamanta şi-a justificat calitatea procesuală activă pe aceea de proprietar al terenului în suprafaţă de 221,35 mp, în temeiul sentinţei civile nr. 3338 din 1.03.1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, iar prin hotărârea nr. 186 din 8.08.2008 a Municipiului Bucureşti, punctul termic ce se afla situat pe terenul proprietatea sa a fost trecut în domeniul public al Municipiului Bucureşti, fără nici o înştiinţare, fiind practic naţionalizat fără o justă şi prealabilă despăgubire.

A invocat Decizia civilă nr. 700 din 9.09.2011 a Curţii de Apel Bucureşti - care a constatat aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 1 şi 4 din Legea nr. 33/1994, ale art. 480 din vechiul C. civ. şi ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - şi a criticat nesocotirea dezlegărilor sale obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că instanţa de rejudecare nu a respectat niciuna din îndrumările primite, ci a rejudecat cauza la primul termen, după respingerea tuturor probelor solicitate de apelanta reclamantă şi reţinute în decizie.

Acest mod de soluţionare a acţiunii reprezintă o încălcare a dispoz. art. 129 pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, precizându-se că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 şi 4 din Legea nr. 33/1994, art. 481 din vechiul C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 şi nu pe dispoziţiile legale reţinute de prima instanţă în rejudecare.

Apelanta reclamantă a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei instanţei de fond, în sensul admiterii acţiunii urmând să se dispună, în principal, exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului proprietatea sa în suprafaţă de 221,35 mp, situat în Bucureşti, Bd. x, sector 1 şi obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentând valoarea reală a imobilului, iar în subsidiar, obligarea pârâţilor la întocmirea documentaţiei pentru expropriere.

Prin Decizia civilă nr. 55/A din 09.02.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1240 din 13.06.2013, pe care a schimbat-o în parte, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata către reclamantă a sumei de 876.325 RON despăgubiri, stabilite la valoarea reală a terenului în suprafaţă de 221 mp, astfel cum a fost identificat de expert ing. F. şi evaluat de comisia de experţi formată din G., H. şi I. A obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la 8.900 RON cheltuieli de judecată şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

În soluţionarea litigiului, instanţa de apel a pornit de la dezlegările regăsite în Decizia civilă nr. 700/A din 09.09.2011 pronunţată anterior în cauză de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă (rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5319 din 14.09.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă), respectiv: în cauză nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 33/1994, ci doar dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 1 şi 4 din această lege, dispoziţiile art. 480 din C. civ. de la 1864 (în vigoare la data înregistrării acţiunii) şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; cu rang de principiu, Legea nr. 33/1994 prevede la art. 4 alin. (1) o altă modalitate de transfer a dreptului de proprietate decât cea a exproprierii pentru cauză de utilitate publică, constând în acordul părţilor asupra modalităţii de transfer a dreptului de proprietate, dar şi asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, iar în lipsa acordului părţilor asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, dreptul proprietarului nemulţumit de a sesiza instanţa de judecată; reclamanta are calitate procesuală activă în cauză, ce se justifică prin faptul că are un bun, în accepţiunea textului convenţional, întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 3338 din 01.03.1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, al cărui dispozitiv a fost lămurit prin sentinţa civilă nr. 5857 din 19.04.1999; obligaţia tribunalului de a analiza, în rejudecare, existenţa ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantei (prin administrarea, inclusiv a unei expertize de specialitate care să identifice terenul în litigiu şi să stabilească dacă este afectat de utilităţi publice), iar dacă există o astfel de ingerinţă, în ce măsură respectă cerinţele prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie (dacă urmăreşte un scop legitim şi dacă respectă un just raport de proporţionalitate între interesele private ale reclamantei şi cele generale).

Atât dezlegarea dată de instanţa de trimitere problemelor de drept privind temeiul juridic al acţiunii şi calitatea procesuală activă a reclamantei, cât şi indicaţiile acesteia, inclusiv cea privind administrarea unei expertize, erau obligatorii pentru instanţa de rejudecare, în condiţiile în care prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general a fost respins ca nefondat.

Statuările anterior menţionate se bucurau de putere de lucru judecat, ce se impunea a fi respectată, atât de instanţă, cât şi de părţi.

În consecinţă, în rejudecare, reclamanta, chiar şi prin apărător ales, nu mai putea preciza temeiul juridic al cererii, prin indicarea Legii nr. 33/1994, a cărei inaplicabilitate în cauză fusese reţinută de instanţa de trimitere (excepţie făcând doar art. 1 şi 4 din această lege), iar în ipoteza în care părţile nu solicitau suplimentarea probelor din dosar, instanţa de rejudecare era obligată, în baza art. 129 C. proc. civ., să pună în discuţia acestora, necesitatea administrării expertizei reţinută în considerentele deciziei de trimitere. În nici un caz nu putea respinge acţiunea reclamantei, în baza unui temei juridic ce fusese exclus de instanţa de trimitere şi fără administrarea probei indicată ca fiind necesară.

În această situaţie, şi faţă de dispoziţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a încuviinţat, la cererea apelantei reclamante, efectuarea unei expertize tehnice specialitatea topografie, care să identifice terenul în litigiu şi să stabilească dacă este sau nu afectat de utilităţi publice.

Deoarece această expertiză a concluzionat în sensul că o suprafaţă de 221 mp (identificată de expert) din terenul în suprafaţă totală de 956 mp, restituit apelantei reclamante prin sentinţa civilă nr. 3338 din 01.03.1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, este afectată de utilităţi publice, respectiv de Punctul Termic 2 J., aflat la poziţia 13405 în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiul Bucureşti, instanţa de apel a administrat, tot la cererea reclamantei, o altă expertiză având ca obiectiv stabilirea valorii de circulaţie a terenului ocupat.

Din considerentele deciziei de trimitere instanţa de apel a reţinut că reclamanta are un bun, în sensul Convenţiei Europene, întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 956 mp, situat în B-dul x, sector 1, Bucureşti (din care face parte şi terenul în litigiu, în suprafaţă de 221 mp, identificat de expertul tehnic judiciar F.) a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 3338 din 01.03.1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, al cărui dispozitiv a fost lămurit prin sentinţa civilă nr. 5857 din 19.04.1999.

Din concluziile expertizei topografice rezultă că din cei 956 mp de teren, o suprafaţă de 221 mp este afectată de utilităţi publice, respectiv de Punctul Termic 2 J., aflat la poziţia 13405 în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiul Bucureşti, ceea ce demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că există o ingerinţă în dreptul de proprietate al apelantei reclamante, sancţionată atât de dispoziţiile legale interne (art. 480 C. civ.), cât şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pornind de la conţinutul art. 480 C. civ. şi al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în condiţiile în care s-a reţinut că reclamanta este lipsită de proprietatea asupra bunului său, fără o justă şi prealabilă despăgubire, s-a arătat că este evident că ingerinţa asupra dreptului său, deşi justificată de respectarea unui interes general, nu poate fi considerată că respectă cerinţele prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, deoarece nu există un just raport de proporţionalitate între interesele private ale reclamantei şi cele generale.

Prin acţiune, apelanta reclamantă a optat pentru repararea prejudiciului creat de ingerinţă, fie prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în suprafaţă de 221 mp, fie prin obligarea pârâtului la plata preţului de piaţă al terenului.

Cererea privind pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în litigiu nu poate fi primită de instanţă, cât timp o astfel de cerere se soluţionează conform dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, ce nu poate fi aplicată în cauză, potrivit deciziei de trimitere.

Prin decizia de trimitere s-a reţinut, însă, că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 reglementează o altă modalitate de transfer a dreptului de proprietate decât cea a exproprierii pentru cauză de utilitate publică, constând în acordul părţilor asupra modalităţii de transfer a dreptului de proprietate, dar şi asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, iar în lipsa acordului părţilor asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, dreptul proprietarului nemulţumit de a sesiza instanţa de judecată.

Prin acţiune, reclamanta a optat şi pentru renunţarea la dreptul său de proprietate asupra terenului afectat de utilităţi publice, în schimbul obligării pârâtului la plata valorii reale a terenului ocupat, iar din raportul de expertiză efectuat în apel de experţi G., H. şi I. rezultă că această valoare este, pe baza metodei comparaţiei de piaţă, de 876.325 RON, situaţie faţă de care instanţa de apel apreciază că apelanta reclamantă este îndreptăţită, conform art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1, să primească de la pârât această sumă.

Pentru aceste considerente şi în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a schimbat în parte a sentinţei apelate, în sensul că a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata către reclamantă a sumei de 876.325 RON, cu titlu de despăgubiri, stabilite la valoarea reală a terenului în suprafaţă de 221 mp, astfel cum a fost identificat de expert ing. F. şi evaluat de comisia de experţi formată din G., H. şi I.

Prin Decizia civilă nr. 1368 din 22.05.2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a respins excepţia tardivităţii recursului declarat de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a admis recursurile declarate de recurenţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin primar general împotriva Deciziei nr. 55/A din 09 februarie 2015, a casat decizia şi a trimis cauze spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că potrivit dezlegărilor obligatorii date în cauză prin Decizia nr. 700 din 09.09.2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, situaţiei de fapt deduse judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile cu caracter general cuprinse la art. 1 şi 4 din Legea nr. 33/1994, art. 480 din C. civ. de la 1864 şi art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în cazul în care acordul de voinţă al părţilor priveşte numai modalitatea de transfer al dreptului de proprietate, dar nu şi cuantumul şi natura despăgubirii, instanţele judecătoreşti vor lua act de înţelegerea părţilor şi vor stabili numai cuantumul şi natura despăgubirii, potrivit capitolului IV din acest act normativ.

Din cap. IV al Legii nr. 33/1994 fac parte şi dispoziţiile art. 26 care prevăd modalitatea în care se calculează cuantumul despăgubirilor (în funcţie de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială la data întocmirii raportului de expertiză), normă legală ce a fost nesocotită cu ocazia soluţionării cauzei deoarece instanţa de apel şi-a însuşit opinia experţilor G., H. şi I., care au determinat valoarea de circulaţie a terenului ca fiind de 876.325 RON, în raport de metodologia aprobată prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 211 din 30.08.2006, privind documentaţia cadru de elaborare a ofertelor pentru procedurile de concesionare a terenurilor aparţinând domeniului public şi privat al Municipiului Bucureşti, metodologie care nu se circumscrie exigenţelor impuse de art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Metoda comparaţiei de piaţă presupune utilizarea, ca elemente de comparaţie, a unor contracte de vânzare-cumpărare care privesc imobile de acelaşi fel cu cel expropriat şi care sunt situate în aceeaşi unitate administrativ teritorială.

Aceiaşi experţi au determinat şi o valoare de circulaţie a terenului pe baza ofertelor de vânzare, extrase de pe un site de specialitate, reţinând că niciunul din cele unsprezece contracte de vânzare-cumpărare depuse la dosar nu pot fi utilizate întrucât prin acestea s-a transmis dreptul de proprietate asupra unor imobile care nu sunt similare, respectiv privesc apartamente, nu terenuri.

Nici această valoare (882.971 RON) nu ar fi putut fi reţinută ca fiind preţul cu care se vând în mod obişnuit terenuri de acelaşi fel, având în vedere că dispoziţiile legale evocate instituie în sarcina instanţelor obligaţia de a se raporta la valoarea reală de tranzacţionare a unor imobile de acelaşi fel, care se află în aceeaşi circumscripţie administrativ-teritorială, rezultată din contracte de vânzare-cumpărare.

Împrejurarea că nu au putut fi utilizate, spre comparare, contractele de vânzare aflate la dosar care vizau apartamente, iar nu terenuri, nu este de natură să conducă la concluzia că nu există comparabile, întrucât noţiunea de unitate administrativ-teritorială, utilizată de art. 26 din Legea nr. 33/1994 este definită în art. 1 lit. i) din Legea nr. 215/2001, republicată şi modificată, a administraţiei publice locale, ca fiind comunele, oraşele şi judeţele, municipiul Bucureşti având ca subdiviziuni administrativ-teritoriale, sectoarele (conform art. 1 lit. h) din acelaşi act normativ); or, din înscrisurile de la dosar rezultă că sfera contractelor de vânzare - cumpărare a fost în mod nejustificat restrânsă la bulevardul x sector. 1, Bucureşti.

Deşi aceste aspecte au fost învederate Curţii de Apel Bucureşti de către reprezentantul Ministerului Public, la termenul din data de 26 ianuarie 2015, aceasta a respins, în mod nelegal cererea de refacere a raportului de expertiză cu motivarea că în cauză, conform dezlegărilor date în primul ciclu procesual, care au intrat în puterea de lucru judecat, nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 33/1994.

Astfel fiind, Înalta Curte a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind nelegală sub aspectul modului de aplicare a criteriilor legale de determinare a despăgubirilor.

În ceea ce priveşte criticile prin care s-a susţinut că faţă de dispoziţiile art. 1 şi 4 din Legea nr. 33/1994, care reprezintă temeiul de drept al cererii de obligare la despăgubiri, se impunea a se constata în mod expres că în cauză a operat o expropriere de fapt, pentru a se elimina orice ambiguităţi cu privire la titularul dreptului de proprietate, Înalta Curte reţine că instanţa de judecată trebuie să se pronunţe în mod expres asupra cererilor principale, incidentale sau accesorii cu care a fost în mod procedural investită.

Hotărârea de acordare de despăgubiri intimatei-reclamante trebuie să cuprindă şi izvorul obligaţiei de plată, care în speţă este reprezentat de pierderea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

Însă, din perspectiva principiului disponibilităţii şi a dezlegărilor irevocabile date în cauză de instanţele de control judiciar, instanţa de apel nu avea a se pronunţa distinct în dispozitiv cu referire la constatarea exproprierii de fapt.

Cu referire la recursul exercitat de Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Înalta Curte a apreciat că este fondat sub aspectul criticilor prin care a susţinut că valoarea reţinută de instanţa de apel nu este cea de piaţă a terenului în litigiu.

Înalta Curte nu şi-a însuşit criticile prin care acest recurent a susţinut că valoarea despăgubirilor poate fi determinată în condiţiile Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 211/2005, având în vedere considerentele anterioare, referitoare la aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994. Deşi în motivele de recurs, recurentul Municipiul Bucureşti se referă la o altă hotărâre decât cea utilizată de experţi (care au avut în vedere Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 211/2006), trimiterile succesive la valoarea de 876.325 RON, conduc la concluzia că partea s-a referit în realitate la actul normativ în temeiul căruia experţii au determinat această valoare.

În rejudecarea apelului, cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a III-a a Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/3/2012*.

În această etapă a fost încuviinţată proba cu expertiză ce a avut drept obiectiv stabilirea valorii de circulaţie pentru suprafaţa de 221 mp teren, prin raportare la data trecerii imobilului în proprietatea statului (respectiv data emiterii Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti, cum a susţinut reclamanta) şi la data efectuării expertizei, în raport de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, fiind emise adrese către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară sector 1 şi Administraţia Financiară sector 1 pentru a se comunica acte de vânzare - cumpărare ce au ca obiect imobile de aceeaşi natură şi situate în aceeaşi unitate administrativ teritorială cu imobilul în cauză.

Prin Decizia nr. 765/A din 2 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1240 din 13.06.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în parte acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 346.838 RON reprezentând despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 221 mp, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

În considerentele deciziei, instanţa de apel a arătat că s-a stabilit, prin deciziile de casare anterioare, că reclamanta are un bun în sensul Convenţiei asupra terenului în suprafaţă de 956 mp situat în B-dul x, sector 1 Bucureşti, drept ce i-a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 3338 din 01.03.1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1, definitivă şi irevocabilă, al cărei dispozitiv a fost lămurit prin sentinţa civilă nr. 5857 din 19.04.1999. Din acest teren o suprafaţă de 221 mp este afectată de utilităţi publice, respectiv Punctul Termic 2 J., aflat în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului Bucureşti, astfel că reclamanta este lipsită de proprietatea sa, fără o justă şi prealabilă despăgubire.

Cum, potrivit aceloraşi dezlegări obligatorii date în cauză, situaţiei de fapt deduse judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile cu caracter general cuprinse la art. 1 şi 4 din Legea nr. 33/1994, art. 480 din C. civ. de la 1864 şi art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a apreciat că cererea reclamantei, de a opta pentru renunţarea la dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 221 mp afectat de utilităţi, în schimbul obligării pârâtului la plata valorii reale a acestuia este întemeiată, urmând a fi admisă.

Ipoteza speţei este aceea în care preluarea de către pârâtă a terenului în litigiu s-a realizat numai în fapt, fără a se fi îndeplinit vreo formalitate care să afecteze dreptul de proprietate pe care reclamanta îl deţine în patrimoniul său, terenul fiind afectat unei investiţii de interes public, astfel că, deşi din punct de vedere juridic, terenul se află în proprietatea reclamantei, aceasta nu mai poate dispune fizic de el, iar exploatarea lui de către pârâtă reprezintă o expropriere de fapt.

În vederea stabilirii despăgubirilor cuvenite reclamantei, Curtea s-a raportat la expertiza nou efectuată în apel prin care s-a dispus ca evaluarea terenului să fie realizată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, în două variante, respectiv la data emiterii Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în anul 2008, prin care s-a dispus trecerea bunului în domeniul public şi la data efectuării expertizei.

Cât priveşte momentul la care trebuie calculate despăgubirile, s-a arătat că acesta nu poate fi raportat de data emiterii hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti (respectiv anul 2008) deoarece Decizia nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004, nu este aplicabilă litigiului întrucât prevederile înseşi ale acestei legi nu guvernează raporturile juridice litigioase, acestea fiind supuse prevederilor Legii nr. 33/1994, unde transferul dreptului de proprietate se realizează la momentul plăţii despăgubirii.

Nu în ultimul rând, curtea a mai reţinut că asigurarea unui echilibru între protecţia dreptului de proprietate al reclamantei - astfel cum aceasta este conferită prin art. 44 alin. (2) din Constituţie şi prin art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale -, pe de o parte, şi interesul public al exploatării suprafeţei de 221 mp, pe de altă parte, se poate realiza numai prin plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii şi situaţiei actuale a terenului, aşa încât se impune ca această plată să respecte rigorile art. 44 alin. (3) din Constituţie, şi anume de a fi dreaptă şi prealabilă. Numai prin plata despăgubirii se realizează şi transferul dreptului de proprietate către stat, devenind astfel concordantă situaţia de fapt a imobilului cu situaţia sa de drept.

Pentru a se asigura despăgubirii care se cuvine reclamantei însuşirea de a fi dreaptă şi de a acoperi "valoarea reală a imobilului", s-a arătat că se impune a fi avută în vedere valoarea calculată de experţi corespunzător datei efectuării raportului de expertiză, întrucât numai prin plata despăgubirii se va realiza şi transferul dreptului de proprietate, astfel cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 33/1994, aplicabile în cauză.

S-a avut, în plus, în vedere şi că prin sentinţa comercială nr. 13269 din 22.12.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. x/3/2006, definitivă şi irevocabilă reclamanta a obţinut repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin ocuparea terenului proprietatea sa aferent perioadei 2006-2008, iar prin Decizia civilă nr. 679/A din 21.06.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în Dosarul nr. x/299/2011 o obţinut repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin ocuparea terenului proprietatea sa aferent perioadei 15.03.2008 - 01.02.2012, în ambele hotărâri reţinându-se că reclamanta este împiedicată să se bucure de prerogativele dreptului său de proprietate.

Pentru aceste motive, instanţa de apel a avut în vedere valoarea de 346.838 RON determinată nu prin raportare la preţurile minime din grila notarială (întrucât prin decizia de casare pronunţată s-a stabilit că evaluarea trebuie realizată în condiţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994), ci prin raportare la preţurile din contractele de vânzare - cumpărare practicate pentru imobile de aceeaşi natură.

Împotriva acestei decizii, astfel cum a fost completată prin Decizia civilă nr. 43/A din 22 ianuarie 2018 (sub aspectul obligării intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 9.800 RON), a declarat recurs reclamanta A.

Prin recursul declarat, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9, raportat la art. 312 din C. proc. civ., s-a solicitat, în principal, modificarea hotărârii atacate în sensul obligării pârâţilor la plata sumei de 716.289 euro, reprezentând valoarea reală a imobilului în suprafaţă de 221,35 mp, din Bucureşti, Bd. x, expropriat pentru utilitate publică de interes local în favoarea Municipiului Bucureşti la data de 08.08.2008 prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 186 (valoare stabilită prin raportul de expertiză prin metoda determinării valorii de circulaţie a terenului pe baza unor contracte de vânzare cumpărare privind terenuri de aceeaşi natură şi din aceeaşi zonă, la nivelul momentului exproprierii în fapt şi în drept, respectiv anul 2008), iar în subsidiar, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei către instanţa de apel în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor pe baza unor contracte de vânzare cumpărare privind terenuri de aceeaşi natura şi din aceeaşi zonă, la nivelul momentului exproprierii în fapt şi în drept, respectiv, momentul efectuării expertizei evaluatorii imobiliare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a invocat următoarele motive de nelegalitate a deciziei atacate.

- Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine cauzei (art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv se înţelege că recurenta a criticat pentru contrarietate dezlegarea instanţei de apel, regăsită în hotărârea pronunţată, cu privire la momentul apreciat ca fiind adecvat determinării despăgubirilor cuvenite în schimbul proprietăţii terenului litigios - despre care a considerat că nu ar putea fi cel propus de reclamantă, respectiv cel al emiterii hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 186 din 08.08.2008 - în raport de statuările regăsite în încheierea aceleiaşi instanţe pronunţate la 23.11.2015, prin care s-au suplimentat obiectivele expertizei evaluatorii dispuse a fi efectuată în rejudecare (cu obiectivul stabilirii valorii de circulaţie a terenului în raport de momentul la care acesta a trecut în patrimoniul statului în baza Hotărârii nr. 186 din 8.08.2008 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti) tocmai ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 12 din 15.01.2015.

Potrivit recurentei, încheierea din 23.11.2015 a intrat în puterea lucrului judecat şi tot cu putere de lucru judecat a fost stabilit prin Decizia civilă nr. 700/A din 09.09.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, că a suferit o expropriere în fapt, neurmată de o justă şi prealabilă despăgubire.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel că Decizia nr. 12 din 15.01.2015 a Curţii Constituţionale (ce a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004, lege specială în materia exproprierii faţă de Legea generală nr. 33/1994) nu este aplicabilă în cauză. În cuprinsul acestei decizii Curtea Constituţională a statuat ca valoarea despăgubirilor să fie contemporană cu pierderea dreptului de proprietate, însă ceea ce omite să observe instanţa de apel este că, în prezenta cauză, nici nu există o hotărâre judecătorească de expropriere.

Prin Decizia nr. 12/2015, Curtea Constituţională a statuat că despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu este "dreaptă" (nu are un caracter just) deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluţie de principiu cu valoare constituţională, reţinută de Curte prin Deciziile nr. 984 din 22 noiembrie 2012 şi nr. 395 din 1 octombrie 2013.

Tocmai din acest motiv, prin încheierea de şedinţă din data de 23.11.2015, s-a dispus determinarea despăgubirilor în raport de momentul la care bunul a trecut în proprietatea publică a Municipiului Bucureşti. Potrivit recurentei, aceasta este şi soluţia firească deoarece stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă şi indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic ce se naşte între expropriat şi expropriator, iar nu vreun alt moment ulterior stabilit aleatoriu, având în vedere că acţiunea a fost introdusă la data de 08.11.2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Stabilirea despăgubirilor la momentul efectuării raportului de expertiză generează o situaţie juridică ce se abate de la o asemenea finalitate, în sensul că expertiza judiciară dispusă nu reflectă valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului, ci o valoare de la un moment ulterior care nu este cert. Rezultă că, determinându-se în acest fel cuantumul despăgubirii, aceasta nu mai este "dreaptă" în sensul art. 44 alin. (3) din Constituţie, cuantumul ei nefiind contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluţie de principiu cu valoare constituţională.

Decizia nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale este pe deplin aplicabilă în cauză, acest aspect fiind stabilit, cu putere de lucru judecat, prin încheierea de şedinţă din data de 23.11.2015.

Potrivit recurentei, dacă includerea bunului, proprietatea sa, în domeniul public, a avut loc prin inventarierea la poziţia 13405 a Hotărârii a Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 186 din 08.08.2008, cuantumul despăgubirilor trebuie stabilit la un moment apropiat în timp, contemporan transferului dreptului de proprietate.

- Instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi neîndoielnic al acestuia (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Greşit reţine instanţa de apel că numai prin plata despăgubirilor se realizează transferul dreptului de proprietate către stat, devenind astfel concordantă situaţia de fapt a imobilului cu situaţia sa de drept, în condiţiile în care bunul a intrat în domeniul public prin inventarierea sa în Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 186 din 08.08.2008 (de inventariere a bunurilor ce aparţin domeniului public). Decizia civilă nr. 700/A din 09.09.2011 a Curţii de Apel a constatat exproprierea în fapt a imobilului (având în vedere pierderea atributelor dreptului de proprietate), iar de la data înregistrării acţiunii pană în prezent au trecut 7 ani de zile, perioadă de timp în care recurenta arată că a fost expropriată în fapt. Susţine că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, despăgubirile pentru pierderea dreptului de proprietate ca urmare a exproprierii în fapt trebuie sa fie contemporane cu pierderea dreptului de proprietate, nicidecum calculate la o dată ulterioară, aleatoriu, pe parcursul a 7 ani de litigiu.

Afirmă din nou că transferul dreptului de proprietate în domeniul public al Municipiului Bucureşti s-a efectuat la data de 08.08.2008 când bunul a fost inventariat în domeniul public la poziţia 13405. A susţine că doar la momentul plaţii despăgubirilor se realizează şi transferul dreptului de proprietate, reprezintă un abuz deoarece nicio normă juridică nu a reglementat pană în prezent situaţia imobilelor expropriate în fapt, ceea ce în sine reprezintă un abuz din partea autorităţilor locale care au avut şi au la îndemână pârghiile legale în vederea clarificării situaţiei juridice a imobilului.

Despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu este "dreaptă" (nu are un caracter just) deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate. Dacă despăgubirea nu este "dreaptă", nefiind contemporană cu exproprierea "în fapt", nu se poate transfera nici dreptul de proprietate, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

Legea nr. 33/1994, legea generală în materie de expropriere, prevede transferul dreptului de proprietate la data îndeplinirii obligaţiilor impuse expropriatorului prin hotărârea judecătorească de expropriere; de aceea, în acest din urmă caz este just ca expertiza judiciară să se realizeze într-un moment temporal cât mai apropiat de pronunţarea hotărârii judecătoreşti . Însă în cauză nu există o hotărâre judecătorească de expropriere în care să fie stabilite obligaţiile expropriatorului.

- Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

În mod greşit reţine instanţa că în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 33/1994 care prevăd că transferul dreptului de proprietate se realizează la momentul plăţii despăgubirilor, în condiţiile în care temeiul juridic acţiunii al a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 700/A din 09.09.2011 ca fiind art. 1 şi 4 din Legea nr. 33/1994, art. 480 din C. civ. de la 1864 şi art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Prezentul litigiu nu tratează o expropriere în baza legii, ci o expropriere în fapt, fără o justă despăgubire, conform art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul 1 adiţional.

Afirmă că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 trimite la cap. IV al aceleiaşi legi în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului şi natura despăgubirii, capitol din care fac parte şi dispoziţiile art. 26 (care prevăd modalitatea în care se calculează cuantumul despăgubirilor), însă susţine că în prezenta cauză s-a stabilit în judecăţile anterioare că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 33/1994. Potrivit recurentei, nu Legea nr. 33/1994 este temeiul juridic al despăgubirilor şi, în plus, aceste despăgubiri nu reprezintă valoarea cu care se vând în mod obişnuit imobilele din aceeaşi unitate administrativ teritorială Ia data întocmirii raportului de expertiză.

Afirmă din nou că momentul transferului dreptului de proprietate în proprietatea publică a Municipiului Bucureşti este data de 08.08.2008 când prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 186 imobilul a fost inventariat în lista bunurilor ce aparţin domeniului public la poziţia 13405, motiv pentru care consideră că evaluarea trebuia sa aibă în vedere acest moment, comisia de experţi calculând cuantumul despăgubirilor la nivelul anului 2008, pe baza dispoziţiilor instanţei din 23.11.2015 (care a avut în vedere pronunţarea Deciziei nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale, care a reţinut că momentul calculării despăgubirilor la data efectuării expertizei sunt străine cauzei, neavând temei juridic).

Situaţia prezentei cauze nu este aceea avută în vedere de legiuitor prin dispoziţiile Legii nr. 33/1994, ci în aceea atipică a exproprierii în fapt, fără justă şi prealabilă despăgubire, ceea ce reprezintă un abuz din partea autorităţii locale.

Dacă în privinţa exproprierii reglementate de legea generală această exigenţă constituţională este pe deplin respectată prin dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit la un moment apropiat în timp, contemporan transferului dreptului de proprietate, în cauza de faţă, aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză", generează o situaţie juridică ce se abate de la o asemenea finalitate, în sensul că expertiza judiciară dispusă nu reflectă valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului, ci o valoare de la un moment ulterior, care nu este cert.

Determinându-se în acest fel cuantumul despăgubirii - la momentul întocmirii raportului de expertiză - aceasta nu mai este "dreaptă" în sensul art. 44 alin. (3) din Constituţie, cuantumul ei nefiind contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluţie de principiu cu valoare constituţională. Acesta a fost şi raţionamentul juridic al instanţei de apel stabilit prin încheierea de şedinţă din data de 23.11.2015.

Potrivit recurentei, cu putere de lucru judecat s-a stabilit că nu se pot calcula despăgubirile la data efectuării raportului de expertiză, deoarece nu se regăsesc în speţă niciuna din situaţiile prevăzute de Legea nr. 33/1994, aceasta nefiind aplicabilă litigiului. Având în vedere încheierea de şedinţă din 23.11.2015, niciodată nu s-a mai pus în discuţie depunerea de contracte de vânzare cumpărare din anii 2016-2017 pentru a se calcula valoarea despăgubirilor la momentul efectuării raportului de expertiză.

Niciodată nu au fost formulate obiecţiuni de către părţi faţă de valorile stipulate în contractele din anul 2015.

Or, raportul de expertiză a fost efectuat în anul 2017 şi a avut în vedere doar contracte de vânzare din anul 2015, cu valori infime de vânzare, care nu reflectă realitatea şi care nu reprezintă valorile cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la momentul efectuării expertizei, aşa cum a fost statuat prin Decizia de casare nr. 1368 din 22.05.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în acest dosar.

Valoarea arătată de către experţi pe baza contractelor de vânzare de la nivelul anului 2015, de 350 euro/mp, nu reflectă realitatea pieţei imobiliare faţă de valoarea minima de 891 euro/mp prevăzută de grila notarială.

Valoarea stabilită de experţi de 346.838 RON este de aproape de 3 ori mai mică faţă de valoarea de 876.325 RON stabilită prin Decizia civilă nr. 55/A din 09.02.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pentru aceeaşi perioadă şi acelaşi imobil. În plus, dacă s-ar fi aplicat Legea nr. 33/1994, această valoare de 346.838 RON, stabilită pentru nivelul anului 2015, nu este contemporană cu momentul transferului dreptului de proprietate, respectiv data de 02.10.2017, şi nu reflecta realitatea vânzărilor de imobile din aceeaşi zona, aşa cum greşit reţine instanţa de judecată, această valoare nefiind o justa despăgubire.

Aplicarea tale quale a regulii înscrise în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză", generează o situaţie juridică ce se abate de la finalitatea transferului dreptului de proprietate, în sensul că expertiza judiciară dispusă nu reflectă valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului, ci o valoare de la un moment ulterior care nu este cert.

Astfel fiind, despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu este "dreaptă" (nu are un caracter just) deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluţie de principiu cu valoare constituţională.

De asemenea, pretinde recurenta că stabilirea calculului despăgubirilor la data efectuării raportului de expertiză creează o situaţie discriminatorie faţă de ea, ca persoană care a suferit o expropriere în fapt, faţă de alte persoane care au beneficiat de procedura exproprierii Legii nr. 33/1994, iniţiată de către pârâţi, deoarece pentru acelaşi imobil cuantumul despăgubirii poate varia în mod substanţial în funcţie de aprecierea sau deprecierea valorii acestuia în timp (prezentul dosar se afla pe rolul instanţelor de peste 7 ani de zile).

Or, aplicarea unui asemenea tratament juridic diferenţiat faţă de situaţia stabilită de legiuitor prin dispoziţiile Legii nr. 33/1994 pentru bunurile lor imobile expropriate nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, exercitarea unui drept constituţional - accesul liber la justiţie - neputându-i pune pe titularii dreptului la despăgubire într-o situaţie de inferioritate juridică. Rezultă aşadar o încălcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 coroborate cu ale art. 44 alin. (2) teza I, sub aspectul garantării şi ocrotirii dreptului de proprietate privată în mod egal de lege, indiferent de titular, şi alin. (3), sub aspectul modului de stabilire a despăgubirii.

Temeiul juridic al despăgubirilor nu îl reprezintă dispoziţiile Legii nr. 33/1994, aşa cum în mod greşit retine instanţa de apel, ci dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temei juridic reţinut cu putere de lucru judecat în acest dosar.

În recurs nu s-au administrat probe suplimentare, iar intimaţii nu au formulat întâmpinare.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecăţii critici nefondate, potrivit celor ce urmează:

În esenţă, prin toate criticile formulate împotriva hotărârii instanţei de apel, indiferent de motivele de recurs în care au fost acestea încadrate de către parte, reclamanta şi-a exprimat nemulţumirea faţă de valoarea despăgubirii acordate,în sumă de 346.838 RON.

În principal, ceea ce a criticat în legătură cu această valoare a fost determinarea sa prin raportare la momentul de referinţă al întocmirii raportului de expertiză, iar nu în raport de momentul indicat de reclamantă, anul 2008 când, potrivit acesteia, ar fi avut loc trecerea terenului său în patrimoniul statului, prin înscrierea la poziţia nr. 13405 din cuprinsul Hotărârii a Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 186 din 8.08.2008 de inventariere a bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului Bucureşti. Subsidiar, recurenta-reclamantă a invocat şi faptul că suma de 346.838 RON nu reprezintă valoarea reală a terenului la nivelul anului 2017, ci aceea la care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială la nivelul anului 2015.

Astfel, subsumat motivului de recurs dat de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a criticat pentru contrarietate dezlegarea instanţei de apel, regăsită în hotărârea pronunţată, relativă la momentul în raport de care trebuie determinată despăgubirea cuvenită - reţinut ca fiind cel al întocmirii raportului de expertiză, iar nu cel propus de reclamantă, anul 2008, de emitere a Hotărârii a Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 186 din 8.08.2008 - în raport cu măsurile dispuse prin încheierea de şedinţă din 23.11.2015.

Potrivit recurentei, această dezlegare ar fi contrară încheierii de şedinţă din 23.11.2015 când s-a încuviinţat ca valoarea despăgubirii să fie determinată (şi) în raport de momentul la care terenul a trecut în patrimoniul statului în baza Hotărârii a Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 186 din 8.08.2008, tocmai ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 12 din 15.01.2015.

Se înţelege, de asemenea, că, în opinia recurentei, ar fi contrară aprecierilor şi măsurilor dispuse la termenul din 23.11.2015 şi dezlegarea curţii de apel prin care a reţinut că Decizia nr. 12 din 15.01.2015 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă cauzei, dezlegare criticată şi pentru că ar fi greşită.

Criticile recurentei nu pot fi primite.

Afirmaţia recurentei în sensul că încheierea din 23.11.2015 a intrat în puterea lucrului judecat este eronată.

De principiu, respectiva încheiere - care este una pronunţată în cursul rejudecării apelului soluţionat prin decizia ce face obiectul actualului control judiciar - nu putea intra în puterea lucrului judecat mai înaintea hotărârii ce a finalizat cercetarea procesului în etapa apelului (obiect al prezentei judecăţi de recurs), dat fiind că aceasta are regimul juridic al unei încheieri premergătoare şi nu al uneia interlocutorii.

În plus, încheierea în cauză nu conţine niciun fel de dezlegări, aprecieri ori statuări asupra vreunuia din elementele litigioase ale cauzei care să justifice măcar susţinerea că ar fi legat instanţa ce, mai apoi, prin hotărârea pronunţată, ar fi soluţionat apelul cu eventuala nesocotire a acestora.

Instanţa de recurs reţine că prin încheierea din 23.11.2015, la solicitarea apelantei-reclamante, instanţa de apel a încuviinţat doar suplimentarea obiectivelor iniţiale ale expertizei evaluatorii ordonate la un termen anterior (28.09.2015), dispunând ca, alături de determinarea valorii de circulaţie a terenului de 221 mp în conformitate cu dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 (adică în raport de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, la data întocmirii raportului de expertiză), comisia de experţi să determine şi valoarea de circulaţie a terenului în raport de aceleaşi criterii, însă la nivelul anului 2008, când, potrivit reclamantei, terenul ar fi fost trecut în patrimoniul statului prin includerea sa în lista bunurilor aparţinând domeniului public al Municipiului Bucureşti.

Abia la finalul cercetării judecătoreşti în apel (adică prin hotărârea atacată), instanţa - care dispunea de cele două evaluări corespunzătoare obiectivelor expertizei - a putut aprecia, luând în considerare susţinerile şi apărările părţilor, normele legale incidente litigiului, îndrumările deciziilor de casare anterioare, asupra criteriilor de evaluare ce corespund regimului juridic al bunului şi, implicit, asupra valorii în mod legal cuvenite reclamantei în schimbul proprietăţii sale.

Prin conţinutul său, încheierea din 23.11.2015 este una asupra probelor, având regimul juridic dat de dispoziţiile art. 268 alin. (1) şi (2) şi de cele ale art. 168 din C. proc. civ., respectiv cel al încheierii premergătoare sau preparatorii care nu leagă instanţa (în opoziţie cu cele interlocutorii, cu regimul juridic dat de art. 268 alin. (3) şi care, fără a hotărî în totul pricina, pregătesc dezlegarea ei) întrucât, din întreg cuprinsul reglementării regăsită în secţiunea a III-a (Administrarea dovezilor) din capitolul III (Judecata) al C. proc. civ., se înţelege că instanţa poate reveni în mod justificat asupra oricărei probe încuviinţate şi că, în general, poate să-şi modifice motivat orice măsură luată în legătură cu aspecte ce ţin de probele încuviinţate ori de administrarea lor.

Tocmai expresie a acestui regim juridic, încheierea din 23.11.2015 este cea prin care instanţa de apel şi-a modificat măsura iniţială dispusă prin încheierea din 28.09.2015, prin care ordonase ca determinarea valorii de circulaţie a terenului în litigiu să se realizeze (doar) în conformitate cu dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 (adică în raport de criteriile legale date de norma indicată, la data evaluării).

Prin urmare, încheierea din 23.11.2015, care este una de încuviinţare a probelor, dată în cursul judecăţii, nici nu se poate bucura de atributul puterii de lucru judecat asupra hotărârii ce finalizează respectiva judecată şi nici nu cuprinde dezlegări care să lege acea instanţă, observându-se că abia prin hotărârea finală (decizia atacată) instanţa de apel a analizat susţinerile reclamantei, care pretindea ca evaluarea să urmărească momentul 2008, ca reper al trecerii terenului în proprietatea statului, şi i-a înlăturat motivat argumentele, statuând în mod corect, precum se va arăta, că nici dispoziţiile Legii nr. 198/2004 şi, pe cale de consecinţă, nici Decizia nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale nu sunt aplicabile în cauză.

Astfel fiind, nu se justifică criticarea deciziei de apel sub motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., după cum nu se justifică nici formularea unei critici de recurs întemeiată pe motivul legal prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. ("când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia").

În legătură cu acest al doilea motiv de recurs, Înalta Curte constată că recurenta nu face decât să reia aceleaşi critici, regăsite şi în susţinerile motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7şi 9 C. proc. civ. ale memoriului de recurs, care sunt încadrabile în dispoziţiile art. 304 pct. 9, şi prin care a susţinut lipsa caracterului just al despăgubirii acordate, dat fiind că determinarea cuantumului acesteia a avut loc prin raportare la momentul efectuării expertizei, iar nu al celui la care a avut loc "transferul dreptului său de proprietate" la stat, identificat ca fiind anul 2008.

Solicitat fiind de instanţa de recurs (la termenul de judecare a recursului) să precizeze care ar fi actul juridic dedus judecăţii care a fost denaturat prin judecata înfăptuită de instanţa de apel, apărătorul recurentei a indicat raportul de expertiză evaluatorie care a stat la baza soluţiei adoptate de curtea de apel.

Instanţa de recurs reţine însă că pe calea motivului legal prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se poate invoca încălcarea de către instanţa de apel a principiului înscris în art. 969 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, şi este compatibil cu acele cauze care, prin obiectul şi natura lor, deduc spre soluţionare instanţelor un diferend în legătură cu un act juridic (în înţelesul de negotium juris) unilateral sau bilateral. O atare ipoteză este străină prezentei cauze în care se urmăreşte asigurarea unei reparaţii juste şi echitabile proprietarului ce reclamă cazul unei exproprieri de facto a terenului său.

Astfel fiind, motivul legal de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi invocat în legătură cu modul de interpretare a probelor de către instanţa de apel, pe de o parte întrucât elementul probatoriu al cauzei nu se înscrie în noţiunea de "act juridic dedus judecăţii" avută în vedere prin norma art. 304 pct. 8 din cod, iar pe de altă parte întrucât motivul legal de recurs ce permitea o atare critică, respectiv art. 304 pct. 11 C. proc. civ. - "când hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate" - a fost abrogat. Abrogarea acestuia a redat căii de atac a recursului funcţia asigurării exclusiv a unui control în legalitate a hotărârilor instanţelor de apel, iar o atare consecinţă nu ar putea fi ocolită prin transferarea criticilor legate de probe în conţinutul motivului legal al art. 304 pct. 8 C. proc. civ., după cum a intenţionat recurenta.

Cât priveşte temeinicia acestor critici ale recurentei, subsumate motivului legal de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (dar care, în realitate, se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), regăsite, de altfel, şi în susţinerea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vor fi analizate în partea dedicată celui din urmă motiv al memoriului de recurs, unde se regăsesc reluate pentru a treia oară, invocate ca argumente de încălcare şi aplicare greşită a legii de către instanţa de apel (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Prin toate aceste critici, recurenta a susţinut, în esenţă, greşita aplicare în cauză de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în determinarea valorii despăgubirii prin raportare la momentul efectuării raportului de expertiză, greşita reţinere a incidenţei în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, greşita apreciere asupra neincidenţei Deciziei nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale, lipsa caracterului just al despăgubirii determinate prin raportare la momentul efectuării raportului de expertiză şi în lipsa corelării cu momentul preluării dreptului de proprietate de către stat.

Nici aceste critici nu au caracter fondat întrucât invocându-le, recurenta omite că a dedus judecăţii cazul unei exproprieri de facto, caracterizată prin aceea că, deşi din punct de vedere juridic ea a continuat să rămână titulara dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 221 mp, în fapt dreptul său a fost golit de conţinut prin lipsirea sa de atributele acestuia în condiţiile în care bunul se află în exploatarea pârâţilor, în absenţa oricăror formalităţi prin care să se fi urmărit transferul dreptului în patrimoniul Municipiului Bucureşti.

Prin urmare, teza susţinută în cuprinsul memoriului de recurs, anume că determinarea despăgubirii cuvenită în schimbul dreptului de proprietate asupra terenului trebuia corelată cu momentul la care bunul a trecut în proprietatea publică a Municipiului Bucureşti - identificat de reclamantă ca fiind cel al inventarierii acestuia în lista bunurilor aparţinând domeniului public al municipalităţii, respectiv al emiterii Hotărârii a Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 186 din 8.08.2008 -, teză inspirată de considerentele regăsite în cuprinsul Deciziei nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale, este inaplicabilă litigiului pendinte.

Aşa cum s-a reţinut de instanţele de fond în etapele procesuale anterioare ale cauzei (respectiv, prin sentinţa civilă nr. 518 din 28.03.2011 şi prin sentinţa civilă nr. 1240 din 13.06.2013 pronunţate de Tribunalul Bucureşti), încă de la momentul restituirii către reclamantă a întregului teren în suprafaţă de 956 mp, situat în B-dul x, sector 2, Bucureşti (devenit nr. poştal 8A) prin sentinţa civilă nr. 3338/1999 şi sentinţa civilă nr. 5857/1999 ale Judecătoriei sector 1, a rezultat că o suprafaţă de aproximativ 253 mp era afectată de utilităţi publice administrate de B. şi D. Aşadar, încă de la momentul restituirii proprietăţii către reclamantă aceasta a fost lipsită total de atributele dreptului în limita suprafeţei de teren arătate (stabilită, în actuala procedură, ca fiind în suprafaţă de 221 mp).

În aceste circumstanţe, inventarierea în anul 2008 a suprafeţei de teren (în privinţa căreia reclamanta a invocat cazul exproprierii în fapt) în lista bunurilor ce constituie domeniul public al Municipiului Bucureşti, aprobată prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 186 din 8.08.2008, nu are - cum pretinde aceasta în recurs şi în total dezacord cu motivarea cererii sale de chemare în judecată formulată în anul 2010 - semnificaţia trecerii dreptului de proprietate în patrimoniul statului asupra celor 221 mp teren şi în niciun caz nu poate fi vorba de o preluare în procedura exproprierii, pentru a fi relevant un atare moment ca reper în determinarea despăgubirii cuvenită celui astfel expropriat, în spiritul Deciziei nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale.

Dimpotrivă, înscrierea terenului recurentei în această listă aprobată printr-o hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti nu constituie decât o altă măsură a autorităţilor statale care nu face decât, o dată în plus, să confirme lipsirea definitivă a titularului dreptului de posibilitatea exercitării atributelor decurgând din acesta şi, implicit, existenţa cazului exproprierii de facto.

De altfel, la pagina 11 a memoriului său de recurs, recurenta descrie exact acest concept jurisprudenţial, al exproprierii de fapt (prin trimiterile făcute la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului) însă, în mod contradictoriu şi într-o totală confuzie asupra conceptelor, a continuat să susţină în mod concomitent atât teza exproprierii sale în fapt de proprietatea celor 221 mp, dar şi pe cea a trecerii terenului în patrimoniul statului în anul 2008, cu consecinţa necesară (văzută de aceasta) a evaluării despăgubirii ce i se cuvine la momentul producerii acestui eveniment, similar ipotezei în care, la acea dată, terenul său ar fi fost supus şi în drept măsurii exproprierii, ceea ce însă nu s-a întâmplat.

De asemenea, într-o totală contradicţie în propriile afirmaţii, recurenta a criticat reţinerea de către instanţa de apel a incidenţei în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, sub aspectul determinării cuantumului despăgubirilor (cu referire la norma art. 26 alin. (2) şi al modalităţii în care se realizează transferul dreptului de proprietate, concomitent cu invocarea dezlegărilor obligatorii, sub aspectul temeiurilor de drept aplicabile în speţă, ale Deciziei nr. 700/A din 9.09.2011 a Curţii de Apel Bucureşti.

Or, este adevărat că prin Decizia nr. 700 din 9.09.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, ce a infirmat judecata de primă instanţă a tribunalului din primul ciclu procesual al cauzei, s-a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile din Legea nr. 33/1994, însă doar a acelora cărora le făcuse aplicare tribunalul prin sentinţa civilă nr. 518 din 28.03.2011, respectiv art. 7, 8 şi 12 din lege, pe baza cărora respinsese acţiunea ca nefiind iniţiată de expropriator.

Afirmaţia instanţei de control judiciar este, cum se înţelege şi din restul considerentelor, una nuanţată de vreme ce, prin aceeaşi hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, s-a reţinut că " situaţiei de fapt dedusă judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 1 şi 4 din Legea nr. 33/1994".

Această dezlegare în drept din primul ciclu procesual al cauzei, obligatorie pentru etapele procesuale ulterioare, a fost completată prin cea a Deciziei de recurs nr. 1368 din 22.05.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din cel de-al doilea ciclu procesual al cauzei, de asemenea obligatorie în puterea art. 315 C. proc. civ., prin care s-a reţinut că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 trimite la cap. IV al aceleiaşi legi în ceea ce priveşte stabilirea naturii şi cuantumului despăgubirii, aşadar inclusiv la dispoziţiile art. 26 din lege.

Raţiunea pronunţării acestei decizii de casare a fost tocmai aceea a refacerii evaluării despăgubirii cu respectarea criteriilor legale impuse prin această normă legală stabilită, cu titlu irevocabil, ca fiind aplicabilă litigiului.

Astfel fiind, subsecvent refacerii judecăţii în apel pe baza dezlegărilor şi îndrumărilor obligatorii conţinute în decizia de casare, nu mai pot fi susţinute critici de nelegalitate a hotărârii de apel care vizează aspecte ale litigiului intrate în puterea lucrului judecat, cum ar fi cele relative la pretinsa inechitate generată de aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 (prin evaluarea despăgubirii la data întocmirii raportului de expertiză), la incidenţa Legii nr. 33/1994 ori a modalităţii în care se realizează transferul dreptului de proprietate.

Refăcând judecata cauzei, instanţa de apel a stabilit corect pe baza probelor administrate că preluarea de către pârât s-a realizat numai în fapt, fără a se fi îndeplinit vreo formalitate care să afecteze dreptul de proprietate şi care, din punct de vedere juridic aparţine reclamantei; fiind afectat unei investiţii de interes public, bunul se află în exploatarea exclusivă a pârâtului, situaţie ce reprezintă o expropriere de fapt.

Reclamanta însăşi a susţinut teza exproprierii de fapt în cazul bunului său şi a continuat să o afirme şi în recurs chiar dacă, în mod contradictoriu, a pretins totuşi că proprietatea terenului ar fi fost transferată în patrimoniul statului în anul 2008, motiv pentru care cuantumul despăgubirilor ar fi trebuit să se determine prin raportare la acest moment, după raţionamentul Curţii Constituţionale regăsit în Decizia nr. 12/2015.

În raport de circumstanţele şi natura cauzei, de normele legale stabilite ca fiind incidente acesteia în etapele procesuale anterioare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu sunt aplicabile litigiului deferit spre soluţionare nici dispoziţiile Legii nr. 198/2004 şi nici dezlegarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 12/2015 (care a intervenit în contextul în care s-a observat că în cazul exproprierilor realizate în baza unor acte normative speciale, cum este Legea nr. 198/2004, momentul transferului dreptului de proprietate, dat de momentul plăţii despăgubirilor stabilite pe cale administrativă, nu e corelat cu momentul stabilirii despăgubirilor pe cale judiciară - când expropriatul contestă cuantumul acestora -, care se raportează la un moment ulterior, cel al pronunţării hotărârii judecătoreşti). Aceasta întrucât, fiind stabilit că litigiului îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1,4 şi cap. IV al Legii nr. 33/1994, potrivit dezlegărilor în drept cu caracter obligatoriu date prin hotărârile judecătoreşti anterior menţionate, transferul dreptului de proprietate nu poate fi altul decât cel reţinut de instanţa de apel pe baza normei art. 28 (parte a aceluiaşi cap. IV al legii), respectiv cel al îndeplinirii obligaţiilor impuse prin hotărârea judecătorească de stabilire a despăgubirilor, iar nu a acelora prin care instanţa judecătorească se pronunţă asupra exproprierii (moment procesual care, în cauză, date fiind circumstanţele acesteia, nu are loc, după cum s-a reţinut în primul ciclu procesual de judecată).

Lipsit de orice fundament şi în aceeaşi înţelegere greşită a cadrului juridic al cauzei critică recurenta o pretinsă neobservare de către instanţa de apel a inexistenţei în datele litigiului a unei hotărâri de expropriere. Aducerea în discuţie a unui atare element este complet străină de argumentele şi raţionamentul care au fundamentat soluţia din decizia atacată, instanţa de apel indicând în mod neechivoc momentul transferului dreptului de proprietate ca fiind cel la care se realizează plata despăgubirii pe care ea a stabilit-o.

Pe cale de consecinţă, în mod just a stabilit instanţa de apel că valoarea despăgubirii legal cuvenită recurentei este cea determinată după criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 la data efectuării expertizei, observând corect că astfel se asigură şi o corelare între momentul determinării despăgubirii şi cel al transferului dreptului de proprietate (care va fi cel al plăţii acesteia), corelare pe care şi Curtea Constituţională a reţinut-o ca existând în soluţiile procedurale ale Legii nr. 33/1994. Tocmai constatarea existenţei acestei corelări între cele două momente, la nivelul dispoziţiilor legii generale în materie de expropriere (Legea nr. 33/1994), care constituie premisa asigurării plăţii unei despăgubiri juste şi echitabile proprietarului supus procedurii exproprierii, dar care nu se regăsea reglementată de aceeaşi manieră şi în legile speciale de expropriere, a condus la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004, prin Decizia nr. 12/2015.

De altfel, se înţelege că prin toate criticile sale de recurs, recurenta a pledat pentru realizarea acestei corelări între momentul evaluării despăgubirii şi cel al transferului dreptului de proprietate, neobservând că pentru aceasta nu e nevoie să se recurgă la aplicarea Deciziei nr. 12/2015 (a cărei situaţie premisă este complet străină litigiului pendinte), ci aceasta este asigurată prin chiar normele capitolului IV al Legii nr. 33/1994, respectiv prin dispoziţiile art. 26 alin2, soluţie de principiu reţinută ca atare prin Decizia nr. 395/2013 a Curţii Constituţionale.

Precum s-a arătat, evaluarea terenului la momentul 2008 este lipsită de orice semnificaţie în statutul juridic al bunului, teza trecerii sale în patrimoniul statului la acea dată fiind ireconciliabilă cu cea a exproprierii de fapt a bunului, afirmată de recurentă şi reţinută prin hotărârea de apel ca fiind corespunzătoare situaţiei de fapt şi de drept a imobilului.

Că la acea dată, respectiv în anul 2008, nu a avut loc trecerea terenului în litigiu din proprietatea reclamantei în cea a statului sau a Municipiului Bucureşti (pe calea exproprierii, întrucât aceasta interesează în economia cauzei) o demonstrează, după cum în mod corect a remarcat şi instanţa de apel prin decizia sa, existenţa mai multor hotărâri judecătoreşti irevocabile (sentinţa com. nr. 13269 din 22.12.2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a comercială, respectiv Decizia civilă nr. 679/A din 21.06.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă) prin care s-au acordat despăgubiri reclamantei, în calitatea sa de proprietar al terenului de 221 mp, pentru lipsa de folosinţă a acestuia pe perioadele 2006-2008 şi 15.03.2008-1.02.2012, în ambele hotărâri reţinându-se că aceasta este împiedicată să se bucure de prerogativele dreptului său de proprietate.

O atare dezdăunare nu are nicidecum semnificaţia recuperării pe cale separată a prejudiciului la care dă dreptul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, după cum a fost explicată acordarea acestor daune de către apărătorul părţii la termenul de judecare a recursului, întrucât reclamanta nu se află în situaţia proprietarului care a fost supus procedurii exproprierii de drept şi care a suferit un prejudiciu din aceasta (care ar putea îmbrăca chiar şi forma despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, atunci când procedurile legale şi administrative de expropriere trenează în timp, iar acordarea despăgubirii juste este întârziată). Ea nu a dovedit, dar nici măcar nu a pretins în starea de fapt a cauzei o astfel de situaţie, ci una contrară, anume că, deşi nu a fost supusă unei exproprieri în drept, în fapt a fost lipsită total de atributele dreptului său de proprietate, a cărui exploatare se realizează de către pârât.

Criticile prin care s-a invocat faptul că despăgubirea acordată de instanţa de apel nu ar reflecta valoarea de tranzacţionare a imobilelor de acelaşi fel de la data transferului dreptului de proprietate (respectiv 2.10.2017, care este data pronunţării hotărârii recurate) deoarece s-au folosit pentru evaluare contracte din anul 2015, sunt, de asemenea, nefondate.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că administrarea noii expertize evaluatorii care să ţină seama de îndrumările obligatorii din Decizia de casare nr. 1368 din 22.05.2015 a instanţei de recurs, a fost ordonată de instanţa de rejudecare la data de 28.09.2015, măsură care a fost urmată, la termenul din 23.11.2015, de aceea a completării obiectivului iniţial al expertizei pentru a se da posibilitatea deplină exercitării dreptului la apărare al reclamantei, care a pretins ca evaluarea să ţină seama de momentul 2008, aspect ce a implicat consumarea unor termene de judecată pentru administrarea unor probatorii noi pe acest aspect (emiterea de adrese către Direcţia de impozite şi taxe locale sector 1 pentru a se obţine contracte de vânzare-cumpărare din perioada 2008), dar şi o durată mai îndelungată de timp până la întocmirea raportului de expertiză, ce a dobândit astfel un caracter mai complex.

Raportul de expertiză judiciară a fost administrat la data de 15.04.2016, moment procesual care a fost urmat, în asigurarea aceluiaşi drept la apărare al părţilor, de termene acordate pentru cunoaşterea raportului de către acestea, formularea de obiecţiuni şi aşteptarea răspunsului experţilor.

În concret, valoarea despăgubirii ce a fundamentat soluţia instanţei de rejudecare a fost determinată după încuviinţarea celei de-a doua serii de obiecţiuni formulate la raportul de expertiză (la termenul din 19.01.2017) răspunsul experţilor fiind depus la dosar la data de 24.02.2017.

Întrucât intervalul de timp scurs între data încuviinţării probei expertizei şi, eventual, administrării dovezilor necesare realizării acesteia, şi data soluţionării cauzei de către instanţa de rejudecare a fost necesar asigurării dreptului la apărare al părţilor (obiecţiunile încuviinţate Ministerului Public dovedindu-se a fi fost întemeiate în condiţiile în care soluţia instanţei s-a întemeiat pe răspunsul experţilor la acestea, iar nu pe valoarea din însuşi raportul depus iniţial), şi, de asemenea, întrucât durata acestui interval a fost influenţată chiar de comportamentul reclamantei - care în mod neîntemeiat, precum s-a arătat, a extins sfera cercetării judecătoreşti în apel şi la un alt moment decât cel impus prin decizia de casare - critica acesteia prin care semnalează decalajul între data comparabilelor utilizate (anul 2015) şi cel al stabilirii despăgubirii (anul 2017) nu va putea fi primită. Niciodată nu va putea fi suprapus momentul evaluării cu cel al pronunţării soluţiei de către instanţă întrucât ar însemna ca în mod continuu aceasta să solicite experţilor evaluări viitoare, dată fiind imprevizibilitatea care există în comportamentul procesual al părţilor.

Oricum, dezideratul este acela al asigurării, pe cât posibil, al unei corelări (iar nu al unei suprapuneri perfecte, aproape imposibil de atins în astfel de cauze) între momentul evaluării şi cel al stabilirii despăgubirii prin hotărârea instanţei - însăşi Curtea Constituţională vorbeşte în cuprinsul Deciziei nr. 12/2015, cu referire la mecanismul Legii nr. 33/1994, că asigură stabilirea cuantumului despăgubirii la un moment temporal cât mai apropiat de realizarea transferului dreptului -, deziderat care a fost atins şi în prezenta cauză în care comparabilele utilizate datează de la începutul anul 2015, de la sfârşitul aceluiaşi an, şi începutul anului 2016, iar hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată, în circumstanţele procesuale expuse mai sus, la începutul anului 2017.

Instanţa de recurs are în vedere, de asemenea şi aspectul că, cea care critică pentru lipsa caracterului de a fi "dreaptă" (în sensul art. 44 alin. (3) din Constituţie) despăgubirea astfel acordată este chiar partea care, prin comportamentul său procesual, dovedit a fi fost neîntemeiat, a concurat la mărirea intervalului de timp între data evaluării şi data stabilirii despăgubirii prin hotărârea instanţei.

De bună seamă că valoarea stabilită de experţi pe baza celor trei comparabile (datând nu doar din 2015, cum denaturat susţine recurenta, ci şi din 2016) este mai mică cu mult decât valoarea despăgubirii stabilită prin Decizia civilă nr. 55/A din 9.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, în cel de-al doilea ciclu procesual al cauzei, în condiţiile în care soluţia acestei hotărâri a fost infirmată în recurs (prin Decizia nr. 1368 din 22.05.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) tocmai reţinându-se că evaluarea nu respecta criteriile legale impuse prin norma art. 26 din Legea nr. 33/1994, fiind realizată fie în baza metodologiei aprobată prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 211 din 30.08.2006, fie pe baza ofertelor de vânzare, iar nu a unor tranzacţii efective de vânzare-cumpărare.

Oricum, ca soluţie a cărei nelegalitate a fost constatată şi sancţionată prin Decizia nr. 1368 din 22.052015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, valoarea însuşită prin Decizia nr. 55/A din 9.02.2015 de Curtea de apel nu ar putea constitui un criteriu valabil pentru demonstrarea pretinsului caracter nelegal al soluţiei atacate în actualul recurs.

De asemenea, nici situarea valorilor determinate de comisia de experţi sub nivelul celor din grila notarială nu demonstrează, în sine, caracterul nelegal al evaluării şi, implicit, al soluţiei din apel, cât timp în determinarea acestora au fost urmate şi respectate criteriile legale stabilite prin norma art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi impuse a fi atinse prin ultima decizie de casare pronunţată în cauză.

Pentru toate aceste considerente, apreciind recursul ca nefondat, Înalta Curte îl va respinge în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 765/A din 2 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie (completată prin Decizia civilă nr. 43/A din 22 ianuarie 2018).

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2018.