Third-party garnishment default: liability for delayed payment affirmed and cassation appeals dismissed as unfounded.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/3/2013, la 14.02.2013, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului produs ca urmare a nerespectării obligaţiei de consemnare a sumei de 4.742.576,50 RON la dispoziţia executorului judecătoresc B.E.J. D., conform adreselor de poprire din 12.04.2011 şi 13.04.2011, şi ca urmare a întârzierii executării sentinţei nr. 18228 din 21.10.2011 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, de validare a popririi, rămase definitivă prin Decizia nr. 692/A din 16.08.2012 a Tribunalului Bucureşti, pusă în executare în Dosarul nr. x/2012 al aceluiaşi B.E.J., despăgubiri evaluate provizoriu la suma de 220.000 euro.

La 3.10.2013, reclamanţii au depus o precizare a acţiunii, prin care au arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 542.515 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând dobânda legală pentru neplata sumei de 4.742.576,5 RON, aferente perioadei 14.04.2011-14.03.2013, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumei de 542.515 RON, începând cu 15.03.2013 şi până la data plăţii efective, sumă evaluată până la acel moment ca fiind de 16.689 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 1756 din 09.10.2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reţinând, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată şi la dispoziţiile art. 3711 şi art. 7231 C. proc. civ., că este competentă instanţa de executare conform art. 403 din acelaşi cod.

Prin sentinţa civilă nr. 2419 din 14.02.2014, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a trimis cauza Curţii de Apel Bucureşti, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 31/F din 19.03.2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, constatând că cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, are ca obiect despăgubiri întemeiate pe dreptul comun, iar valoarea obiectului cererii depăşeşte 500.000 RON, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub acelaşi număr, instanţa dispunând, la 1.10.2014, rectificarea citativului din dosar şi a sistemului ECRIS, în sensul menţionării, în calitate de pârâtă, a S.C. E. S.A., faţă de cererea de lărgire a cadrului procesual, formulată de avocatul reclamantei B., şi de divizarea pârâtei S.C. C. S.A., patrimoniul acesteia fiind preluat în patrimoniul noii pârâte.

Prin sentinţa civilă nr. 1631 din 03.12.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A., reţinând, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

Prin Decizia civilă nr. 341/A din 23.06.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi în contradictoriu cu S.C. S. S.A. (fostă S.C. C. S.A.) şi S.C. E. S.A., a anulat sentinţa civilă atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Curtea de Apel a reţinut că soluţia care asigură un just echilibru între interesele părţilor implicate şi realizează o transpunere în plan procesual a dispoziţiilor art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 este aceea ca toate societăţile participante la divizare să participe la proces şi în faza judecăţii, în calitate de pârâte, iar, în cazul admiterii acţiunii, obligaţia să fie stabilită în sarcina societăţii căreia i-a fost repartizată prin divizare şi, în subsidiar şi în limita prevăzută de lege, în sarcina şi a celorlalte societăţi participante la divizare. Din această perspectivă, se impune menţinerea, în cauză, şi a S.C. C. S.A., a cărei actuală denumire este S.C. S. S.A. Prin urmare, nu este vorba despre o simplă neîndeplinire a procedurii de citare a acestei societăţi, ci negarea de către instanţă a calităţii procesuale pasive a unei părţi chemate în judecată de către reclamanţi.

Împotriva deciziei mai sus menţionate au formulat recurs S.C. S. S.A. şi S.C. E. S.A., recursuri soluţionate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin Decizia nr. 2576 din 18.11.2015, în sensul respingerii ca nefondate.

În rejudecarea fondului cauzei, prin sentinţa civilă nr. 1475 din 17.11.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată, şi i-a obligat pe reclamanţi la plata sumei de 6.000 RON către pârâta S.C. E. S.A., reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat-parţial).

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare, astfel că, faţă de momentul săvârşirii presupusei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii şi, implicit, al naşterii obligaţiei pârâtelor - începând cu data de 14.04.2011 - raportul juridic dintre părţi este guvernat de dispoziţiile C. civ. din 1864.

Raportat la dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ., instanţa a apreciat că, deşi reclamanţilor le incumba proba îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, aceştia nu au reuşit să facă dovada faptei ilicite, în lipsa căreia nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtelor.

Suma solicitată de reclamanţi cu titlu de despăgubiri reprezintă consecinţa întârzierii executării hotărârii de validare a popririi, prin formularea cererii de suspendare a executării silite a sentinţei civile nr. 18228 din 21.10.2011 pronunţate de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămase definitivă; însă, caracterul culpabil al conduitei pârâtelor nu reiese din însăşi formularea unei cereri de suspendare a executării silite a unei hotărâri judecătoreşti, cu atât mai mult cu cât aceasta este un demers procesual legal pentru care a optat partea interesată.

Nu se poate face abstracţie de realitatea juridică rezultată în urma sentinţei civile nr. 18228 din 21.10.2011, prin care a fost admisă cererea de validare a popririi formulată de reclamanţii A. şi B. şi s-a dispus obligarea terţului poprit S.C. C. S.A. la plata, către creditori (reclamanţii din prezenta cauză), a sumei de 4.742.576,50 RON, datorate iniţial debitoarei S.C. G. S.R.L. Prin Decizia civilă nr. 692/A din 16.08.2012, Tribunalul Bucureşti a respins apelul formulat de pârâta S.C. C. S.A., hotărârea primei instanţe rămânând definitivă şi susceptibilă de executare.

În baza dispoziţiilor legale ce îi confereau acest drept, S.C. C. S.A. a formulat recurs împotriva Deciziei civile nr. 692/A din 16.08.2012 şi a solicitat suspendarea executării silite, cerere încuviinţată de instanţa de recurs, cu caracter provizoriu, până la soluţionarea recursului.

Or, efectul admiterii de către instanţă a cererii de suspendare a executării silite formulate de S.C. C. S.A. nu poate fi interpretat ca fiind o faptă ilicită a terţului poprit, cât timp obligaţia sa de plată a sumei de bani sus-indicate s-a născut, în temeiul art. 456 C. proc. civ., încă de la 13.04.2011, în sensul de a consemna suma existentă în acel moment în contul debitoarei la dispoziţia executorului judecătoresc D., în Dosarul nr. x/2010.

Singura sancţiune ce intervine pentru nerespectarea obligaţiilor ce incumbă terţului poprit în derularea procedurii execuţionale pentru recuperarea creanţei reclamanţilor este validarea popririi, conform dispoziţiilor art. 460 C. proc. civ., soluţie adoptată de instanţă şi intrată în puterea lucrului judecat.

Deşi, prin Decizia nr. 206 din 31.01.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost respins recursul împotriva Deciziei civile nr. 692/A din 16.08.2012 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, iar, la 13.02.2013, S.C. C. S.A. a executat obligaţia de plată a sumei stabilite prin hotărârea de validare a popririi, răspunderea civilă delictuală a pârâtelor nu poate fi antrenată nici sub aspectul refuzului de a-şi îndeplini obligaţia de consemnare a sumei de bani poprite prin adresa emisă de B.E.J. D., întrucât sancţiunea legală, în acest caz, este însăşi validarea popririi şi nici sub aspectul formulării unei cereri de suspendare a executării silite a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 18228 din 21.10.2011 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, cât timp partea a apelat cu bună credinţă, în lipsă de dovadă contrară, la remediul procesual legal pentru a-şi valorifica propriile pretenţii.

În plus, terţul poprit s-a conformat dispoziţiilor instanţei prin care a fost validată poprirea, astfel că şi-a îndeplinit obligaţia de a face, menţionată în sentinţa civilă nr. 18228 din 21.10.2011 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, cu precizarea că sesizarea oricărei conduite abuzive în cursul executării silite, în procedura validării popririi, putea fi sancţionată cu aplicarea unei amenzi judiciare, în sensul art. 460 alin. (2) C. proc. civ., dacă terţul poprit ar fi refuzat, cu rea-credinţă, îndeplinirea obligaţiilor sale.

Totodată, între terţul poprit S.C. C. S.A. şi creditorii reclamanţi A. şi B. nu există raporturi juridice contractuale, aşa încât nu există identitate între terţul poprit şi debitorul reclamanţilor, pentru ca obligaţia de plată, către creditori, a sumei de 4.742.576,50 RON, datorate iniţial debitoarei S.C. G. S.R.L., conform adreselor de poprire din 12.04.2011 şi 13.04.2011, să fie susceptibilă de dobânzi în sensul art. 1088 C. civ.

Faţă de aspectele relevate anterior, instanţa a constatat că reclamanţii nu au făcut dovada unei fapte ilicite a pârâtelor, care să le angajeze răspunderea civilă în prezenta cauză.

Pe cale de consecinţă, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Raportat la dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., întrucât reclamanţii au căzut în pretenţii prin pierderea procesului, Tribunalul i-a obligat, în solidar, la plata sumei de 6.000 de RON reprezentând cheltuieli de judecată-onorariu avocat (parţial) către pârâta S.C. E. S.A., potrivit chitanţelor ataşate dosarului, apreciind că, faţă de complexitatea relativ redusă a cauzei, de apărările formulate în cuprinsul cererilor din dosar, precum şi de probele specifice administrate, suma este justificată şi proporţională cu activitatea apărătorului ales de pârâtă.

Împotriva acestei sentinţe civile au formulat apel reclamanţii, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

Prin Decizia nr. 462/A din 22.05.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi, a schimbat, în tot, sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis acţiunea astfel cum a fost precizată, a obligat, în principal, pe pârâta S.C. E. S.A. şi, în subsidiar (pentru cazul în care nu se va putea obţine realizarea creanţei de la S.C. E. S.A.), pe pârâta F. la plata, către reclamanţi, a sumei de 603.358 RON cu titlu de despăgubiri.

Au fost obligate pârâtele (în aceeaşi ordine ca şi în cazul obligaţiei de despăgubire) să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum total de 21.278,96 RON.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea de Apel a considerat că pretenţiile formulate de reclamanţi prin acţiunea pendinte au fost grefate pe o conduită a S.C. C. S.A., pârâta iniţială, pe care aceştia au considerat-o ilicită, conduită descrisă prin cererea de chemare în judecată ca având două componente.

Astfel, prima componentă a faptei ilicite imputate pârâtei a fost descrisă ca fiind reprezentată de refuzul de a se conforma măsurii de executare silită prin poprire, ce i-a fost comunicată de executorul judecătoresc prin adrese emise la 12.04.2011 şi 13.04.2011, în cadrul procedurii de executare silită pornite de reclamanţii-creditori, în baza filei CEC seria x nr. x, refuz ce a fost manifestat în condiţiile în care exista, în contul debitorului poprit, o sumă semnificativă, care ar fi putut fi executată; cea de-a doua componentă a faptei ilicite a fost descrisă ca fiind reprezentată de refuzul unităţii bancare pârâte de a se conforma hotărârii judecătoreşti de validare a popririi la momentul la care aceasta a rămas definitivă prin respingerea apelului.

Prima instanţă a respins pretenţiile formulate, apreciind că faptele astfel descrise nu au caracter ilicit şi, ca atare, nu sunt de natură a conduce la angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor (succesoare în drepturile şi obligaţiile fostei S.C. C. S.A.).

Concluzia instanţei fondului este incorectă, bazându-se pe o interpretare eronată a prevederilor art. 460 C. proc. civ.

Potrivit art. 460 alin. (1) C. proc. civ., "Dacă terţul poprit nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.

(2) Instanţa va cita creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit şi, dacă din probele administrate rezultă că terţul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terţul poprit să plătească creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului, iar, în caz contrar, va hotărî desfiinţarea popririi. Terţul poprit, care, cu rea-credinţă, a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile privind efectuarea popririi, va putea fi amendat, prin aceeaşi hotărâre, cu o sumă cuprinsă între 200 RON şi 1.000 RON.

(3) Dacă sumele sunt datorate periodic, poprirea se validează atât pentru sumele ajunse la scadenţă, cât şi pentru cele care vor fi scadente în viitor, validarea producându-şi efectele numai la data când sumele devin scadente.

(4) După validarea popririi, terţul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plata prevăzută la art. 456, în limita sumei determinate expres în hotărârea de validare. În caz de nerespectare a acestor obligaţii, executarea silită se va face împotriva terţului poprit, pe baza hotărârii de validare ce constituie titlu executoriu".

Din economia normei juridice enunţate reiese că validarea popririi reprezintă o pârghie procedurală menită să asigure creditorului urmăritor finalizarea executării silite pe care a iniţiat-o şi în care este implicată o persoană ce este un terţ faţă de titlul executoriu.

Altfel spus, validarea popririi reprezintă un mijloc de constrângere pe care legiuitorul l-a pus la dispoziţia creditorului urmăritor spre a-i acorda acestuia posibilitatea de a înlătura pasivitatea ce ar putea fi manifestată de terţul poprit în privinţa îndeplinirii obligaţiei de a indisponibiliza sumele urmărite şi a le remite creditorului.

Astfel fiind, nu există vreun temei spre a se reţine că validarea popririi reprezintă o sancţiune aplicată terţului poprit şi, cu atât mai mult, nu există temei spre a se aprecia că pronunţarea unei hotărâri de validare a popririi ar epuiza efectele negative ce s-au produs în patrimoniul creditorului urmăritor prin refuzul terţului poprit de a se conforma măsurii popririi.

Reglementarea posibilităţii instanţei de a aplica terţului poprit o amendă în situaţiile în care refuzul acestuia de a-şi îndeplini obligaţiile specifice reprezintă o manifestări de rea-credinţă apare ca un mijloc de constrângere menit să înlăture refuzul astfel manifestat. Chiar dacă are valenţele unei sancţiuni procedurale, scopul amenzii este acela de a determina încetarea conduitei (pasivităţii) culpabile astfel manifestate de terţul poprit, iar, în condiţiile în care legea nu instituie vreo limitare în ceea ce priveşte remedierea tuturor efectelor negative produse prin respectiva conduită, pretenţiile formulate de creditorul urmăritor relativ la repararea prejudiciului cauzat prin conduita terţului poprit nu pot fi respinse ca unele lipsite de fundament.

Terţului poprit îi revin obligaţii specifice procedurii de poprire, obligaţii care sunt stabilite explicit prin art. 456 C. proc. civ., în sensul că:

(1) "În termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadenţa acestora, terţul poprit este obligat:

a) să consemneze suma de bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite şi să trimită dovada executorului, în cazul popririi prevăzute la art. 453 alin. (1);

b) să plătească direct creditorului suma reţinută şi cuvenită acestuia, în cazul popririlor prevăzute de art. 453 alin. (2). La cererea creditorului, suma îi va fi trimisă la domiciliul indicat sau, dacă este cazul, la reşedinţa indicată, cheltuielile de trimitere fiind în sarcina debitorului.

(2) Dacă sunt înfiinţate mai multe popriri, terţul poprit va proceda potrivit alin. (1), comunicând, după caz, executorului ori creditorilor arătaţi la lit. a) şi b) din acelaşi alineat, numele şi adresa celorlalţi creditori, precum şi sumele poprite de fiecare în parte."

În lumina prevederilor art. 456 coroborat cu art. 460 C. proc. civ., parcurgerea procedurii judiciare de validare a popririi şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a admis o cerere cu acest obiect dovedesc, fără echivoc, săvârşirea de către terţul poprit a unei conduite/fapte contrare legii - deci, ilicite - pentru că, printr-o astfel de hotărâre, s-a constatat, cu putere de lucru judecat, refuzul acestuia din urmă de a-şi îndeplini obligaţiile legale care îi reveneau din momentul în care executorul judecătoresc i-a comunicat actul juridic ce se bucură de forţa autorităţii publice, şi anume adresa de înfiinţare a popririi (conform art. 452 C. proc. civ.).

În raport de aceste considerente, se constată că prima instanţă a apreciat, în mod eronat, că nu ar avea caracter ilicit fapta imputată pârâtelor chemate în judecată - de a nu se conforma măsurii popririi astfel cum a fost luată de executorul judecătoresc - pentru că s-a parcurs procedura judiciară de validare a acestei măsuri.

Din perspectiva celei de-a doua componente a conduitei pe care reclamanţii apelanţi au imputat-o ca având caracter ilicit, prima instanţă a apreciat că nu poate fi astfel caracterizată respectiva conduită, deoarece, deşi hotărârea de validare a popririi a rămas definitivă şi a devenit executorie prin respingerea apelului, în etapa recursului promovat a fost luată măsura suspendării executării.

Această concluzie a instanţei de fond nu poate fi privită ca fiind judicioasă în condiţiile în care măsura judecătorească de suspendare a executării nu poate fi privită ca una care poate acoperi viciile conduitei adoptate de partea care a beneficiat de aceasta.

Sub acest aspect, trebuie avut în vedere faptul că, în concepţia legii, măsurile de suspendare a executării ce pot fi dispuse în condiţiile art. 300 raportat la art. 403 C. proc. civ. sunt condiţionate de depunerea unei cauţiuni, iar rolul acestei cauţiuni este, potrivit art. 7231 alin. (3) C. proc. civ., de a servi reparării prejudiciilor care s-ar cauza prin măsura de suspendare. Având în vedere acest context legislativ relativ la luarea măsurii suspendării executării unei hotărâri judecătoreşti, concluzia care se desprinde este aceea că o astfel de măsură reprezintă o înlesnire ce se acordă recurentului debitor în ce priveşte aducerea la îndeplinire a obligaţiei susceptibile de executare silită, înlesnire care constă numai în temporizarea procedurii de executare, iar nu şi a eventualelor consecinţe prejudiciabile care s-ar produce creditorului aceleaşi obligaţii prin amânarea executării (ca efect al suspendării).

Având în vedere aceste considerente, şi în privinţa celei de-a doua componente a faptei imputate terţului poprit S.C. C. S.A. de către reclamanţi se impune a se reţine că a avut caracter contrar exigenţelor legale ce rezidă din dispoziţiile art. 460 raportat la art. 456 C. proc. civ., pentru că reprezintă o neconformare faţă de obligaţia de a remite creditorilor sumele care se aflau, la data înfiinţării popririi, în contul debitorului urmărit.

În ce priveşte culpa băncii terţ poprit, se constată că aceasta este cu certitudine dovedită prin soluţiile pronunţate în procedura de validare a popririi, pentru că aceste soluţii - care se bucură de autoritate de lucru judecat - ilustrează, în conformitate cu prevederile art. 460 alin. (1) C. proc. civ., faptul că respectivul terţ poprit nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau pentru efectuarea popririi. Mai mult, aceste obligaţii nu au fost îndeplinite nici la data la care validarea de poprire a devenit definitivă (în august 2012), astfel cum se impunea conform art. 3711 C. proc. civ., ci starea de pasivitate a terţului poprit s-a prelungit până în luna martie a anului 2013.

Totodată, prin sentinţa civilă nr. 18228/2011 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti în procedura validării popririi, s-a constatat că "(…) creanţa reintrată în patrimoniul terţului poprit nu putea fi opusă creditorilor urmăritori până la data de 14.04.2011, iar, pe de altă parte, terţul poprit nu a efectuat o urmărire silită proprie în temeiul legii speciale şi, având în vedere că, încă de la data de 13.04.2011, terţul poprit avea obligaţia prevăzută de art. 456 C. proc. civ., de a consemna suma existentă în acel moment în contul debitoarei la dispoziţia executorului judecătoresc, instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 460 C. proc. civ., întrucât terţul poprit nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 456 alin. (1) C. proc. civ."

În ce priveşte prejudiciul cauzat reclamanţilor prin întârzierea efectuării popririi asupra disponibilităţilor băneşti ale debitorului urmărit, se constată că şi acesta este cert în condiţiile în care, fiind vorba despre o sumă de bani, creditorii reclamanţi au fost privaţi de posibilitatea de a dispune de ea (fie sub formă de investiţii, fie sub formă de depozite bancare/plasamente financiare) pe întreaga perioadă cuprinsă între momentul înfiinţării popririi - 13.04.2011 - şi data la care terţul poprit şi-a îndeplinit obligaţia de a le remite respectiva sumă.

Relativ la întinderea prejudiciului, Curtea a constatat că reclamanţii au ales, drept criteriu de determinare, dobânda legală. Criteriul astfel ales apare ca fiind concordant cu prevederile art. 1088 C. civ., normă conform căreia "La obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate".

Aplicarea acestei reglementări nu poate fi limitată la materia obligaţiilor ce izvorăsc din convenţii - astfel cum a apreciat instanţa fondului -, de vreme ce textul de lege nu instituie vreo exceptare în ce priveşte aplicarea lui în materia neexecutării obligaţiilor izvorâte din lege - cum este cazul celor specifice executării silite - şi prejudiciile cauzate prin aceasta.

Pârâta intimată nu a contestat calculul făcut de reclamanţi în privinţa întinderii despăgubirilor solicitate - chiar în condiţiile în care instanţa de apel a pus în discuţie aspectul legat de modalitatea de determinare a sumelor solicitate -, astfel că va fi apreciată ca fiind corectă determinarea făcută de reclamanţi.

În acelaşi sens, fiind vorba de o cuantificare ce are la bază criteriul dobânzii legale, sunt aplicabile prevederile art. 1 şi 3 din O.G. nr. 13/2011, care prevăd că:

"Art. 1

(1) Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti.

(2) Dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, este denumită dobândă remuneratorie.

(3) Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.

(4) Dacă nu se precizează altfel, termenul dobândă din prezenta ordonanţă priveşte atât dobânda remuneratorie, cât şi dobânda penalizatoare.

(5) Prin dobândă se înţelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci şi alte prestaţii, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinţei capitalului.

Art. 3

(1) Rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României.

(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale.

(3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.

(4) Nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija Băncii Naţionale a României, ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică monetară se va modifica".

În raport de aceste reglementări şi ţinând seama că despăgubirile care se cuvin reclamanţilor se grefează pe neexecutarea unor obligaţii ce reveneau S.C. C. S.A., se constată că determinarea dobânzii trebuie făcută în condiţiile art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 referitoare la dobânda penalizatoare.

Se constată că rata dobânzii de referinţă comunicată de B.N.R. a fost cuprinsă între 6,25% şi 5,25% în perioada 14.04.2011 - 14.03.2013 (şi anume: 6,25% din 14.04.2011 până în 2.11.2011; 6% din 03.11.2011 până în 05.01.2012; 5,75% din 06.01.2012 până la 02.02.2012; 5,5% din 03.02.2012 până la 29.03.2012; 5,25% din 30.03.2012 până la 14.03.2012), iar, la aceasta, se adaugă 4 puncte procentuale - conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 - pentru determinarea dobânzii penalizatoare.

Suma rezultată din aplicarea acestei dobânzi la suma (plătită cu întârziere) de 4.742.576,5 RON are un cuantum superior celui solicitat de reclamanţi.

Reţinând că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii şi că reclamanţii au solicitat ca terţul poprit să le plătească suma de 542.515 RON cu titlu de despăgubiri pentru întârzierea plăţii în perioada 14.04.2011 - 14.03.2013, urmează a se acorda eficienţă dreptului reclamat în coordonatele sumei astfel solicitate.

În ce priveşte despăgubirile solicitate cu titlu de dobândă legală ce reprezintă echivalentul despăgubirilor cuvenite pentru efectuarea cu întârziere a popririi, respectiv dobânda aferentă sumei de 542.515 RON, pentru perioada 14.03.2013 până la zi, reclamanţii le-au cuantificat, iniţial, la suma de 16.689 RON, iar, în etapa rejudecării în fond a pricinii, au indicat un alt cuantum al pretenţiilor relativ la aceste despăgubiri, respectiv au pretins suma de 60.843 RON, afirmând că "până la data pronunţării din 10.11.2016, suma actualizată pe baza dobânzii de referinţă a BNR ar fi de 60.483 RON (având în vedere că dobânda de referinţă a tot scăzut)".

Verificând rata de referinţă a dobânzii comunicată de B.N.R. pentru perioada 14.03.2011 - 10.11.2016, se constată că nivelul acesteia a fost unul în scădere (de la 5,25% la 1,75%) în perioada de referinţă, iar, raportat la suma de 542.515 RON, rezultă o dobândă penalizatoare cu un cuantum superior celui reclamat cu titlu de despăgubire.

Ţinând seama, şi în acest caz, de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, Curtea a constatat eficienţa dreptului reclamanţilor în limitele sumei solicitate.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au depus o singură cerere precizatoare în cursul procesului, respectiv cea din 03.10.2013, prin care au cuantificat pretenţiile deduse judecăţii şi au arătat că acestea sunt fundamentate pe prevederile art. 998-999 şi art. 1088 C. civ., art. 456 - 460 C. proc. civ.. Totodată, au precizat că "(…) prejudiciul produs, acesta este egal cu dobânda legală pentru perioada în care am fost lipsiţi de folosinţa banilor".

În condiţiile în care nu există nicio altă cerere prin care reclamanţii să fi extins obiectul pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv prin care să fi solicitat, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, obligarea pârâtei la despăgubiri pentru beneficiul realizat de aceasta ca urmare a schimbărilor de curs valutar ce au avut loc până la data plăţii sumei poprite, instanţa de fond nu era învestită să analizeze o pretenţie astfel fundamentată.

Actele de procedură prin care se poate realiza învestirea instanţei şi termenele în care pot fi îndeplinite asemenea acte sunt limitativ stabilite de normele procedurale, de esenţa acestora fiind împrejurarea că trebuie depuse până la momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului, în faţa primei instanţe.

În acest context, referirea făcută de reclamanţi, în cadrul concluziilor scrise, pe care le-au depus ulterior închiderii dezbaterilor, în etapa judecării cauzei în primă instanţă nu avea aptitudinea de a determina învestirea instanţei spre a analiza o atare pretenţie şi a se pronunţa asupra ei.

În consecinţă, susţinerea din finalul motivelor de apel referitoare la menţionata " precizare " făcută prin actul de procedură aflat "la fila 90" - care reprezintă concluzii scrise asupra fondului - reprezintă o critică vădit nefondată adusă sentinţei apelate, ea tinzând la învestirea directă a instanţei de apel cu analiza acestei pretenţii, cu nesocotirea exigenţelor impuse de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Curtea a constatat caracterul fondat al apelului, dispunând, în conformitate cu prevederile art. 296 C. proc. civ., admiterea acestuia.

Constatând, în raport de considerentele expuse în precedent, că fapta imputată de reclamanţi S.C. C. S.A. are caracter ilicit şi că, prin aceasta, s-a produs reclamanţilor un prejudiciu în coordonatele analizate mai sus, a dispus, în conformitate cu prevederile art. 998 C. civ., obligarea unităţii bancare ce este succesoare în drepturile şi obligaţiile S.C. C. S.A., respectiv a S.C. E. S.A., la plata despăgubirilor în cuantum de 603.358 RON.

Prin Decizia nr. 341/A/2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că, urmare a procesului de divizare a S.C. C. S.A., obligaţiile acesteia care fac obiect al unor litigii s-au transferat către E., în conformitate cu "Proiectul de divizare a C."

Pe de altă parte, s-a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) al acestui Proiect, a fost aprobată, la 29.03.2013, "divizarea S.C. C. S.A. prin desprinderea unei părţi din patrimoniul S.C. C. S.A. şi transferul acesteia către S.C. E. S.A."

Prin clauza înscrisă la art. 5.15 din acelaşi Proiect s-a stabilit că "Toate obligaţiile şi pretenţiile Ate ce fac obiectul unor litigii vor fi transferate către E., astfel încât, în urma divizării, Ate nu va avea calitatea de reclamantă sau pârâtă sau altă parte la orice litigiu, arbitraj sau proceduri administrative care sunt în desfăşurare, iminente sau pe rolul instanţelor, iniţiate de, împotriva sau cu privire la aceasta, cu activele sale. Conducerea E. va îndeplini orice formalităţi de ordin juridic necesare pentru a confirma că E. este oficial recunoscută ca parte în orice astfel de litigii, arbitraje sau proceduri administrative, în locul Ate".

În raport de aceste clauze ale Proiectului de divizare, concluzia care se impune este aceea că pârâta E. a preluat, în integralitate, obligaţiile patrimoniale legate de litigiile care se aflau în curs la data divizării, ceea ce înseamnă că a preluat şi drepturile şi obligaţiile care fac obiectul litigiului pendinte.

Ca atare, obligaţia de plată a despăgubirilor revine pârâtei intimate S.C. E. S.A., în condiţiile în care, în urma divizării, S.C. C. S.A. (care, ulterior, şi-a schimbat denumirea în F.) nu a mai păstrat, în patrimoniu, vreo obligaţie ori vreun drept legat de pretenţiile care au făcut obiect al litigiului pendinte.

Acordând eficienţă dezlegărilor (menţionate) date prin Decizia nr. 341/A din 23.06.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie - decizie în raport de care a fost rejudecat fondul cauzei, prin sentinţa ce face obiect al prezentului apel - şi, ţinând seama de faptul că această hotărâre a intrat în puterea lucrului judecat, Curtea a reţinut că pârâtei F. îi revine, în subsidiar - în situaţia în care reclamanţii nu vor putea obţine realizarea creanţei de la S.C. E. S.A.. - obligaţia de a plăti aceste despăgubiri.

Reţinând, faţă de soluţia de admitere a apelului, că intimatele se află în poziţia procesuală de părţi căzute în pretenţii, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a dispus obligarea lor la plata (în aceeaşi ordine în care operează obligaţia de plată a despăgubirilor) sumei de 16.201,67 RON reprezentând taxe judiciare de timbru achitate până la data pronunţării sentinţei apelate şi la plata sumei de 5.077,29 RON reprezentând taxa judiciară de timbru achitată pentru apelul pendinte.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele S.C. E. S.A. şi S.C. S. S.A., solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii cererii de apel şi menţinerii, ca temeinică şi legală, a sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, pentru următoarele motive:

Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Instanţa a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 460 C. proc. civ., art. 1088, precum şi art. 998 şi următoarele C. civ.

În primul rând, se impune a se sublinia că, în materia popririi, legea reglementează calea specială care să sancţioneze neîndeplinirea obligaţiei terţului poprit de consemnare a sumei de bani, chiar validarea popririi, din acest moment terţul poprit devine direct obligat faţă de creditor.

1. În urma pronunţării hotărârii de validare a popririi, s-a realizat o cesiune de creanţă, în urma căreia reclamanţii Dobrincu au dobândit dreptul de a încasa, în mod direct, eventuala creanţă pe care G.. ar fi avut-o faţă de recurentă. În niciun caz, recurenta nu a dobândit drepturile şi obligaţiile pe care G. le avea în raport cu reclamanţii Dobrincu, în temeiul actelor juridice intervenite între cei din urmă.

Validarea de poprire dă naştere la o cesiune de creanţă, iar nu la o novaţie prin schimbare de debitor.

2. În conformitate cu dispoziţiile art. 998 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie întrunite, cumulativ, următoarele condiţii:

- existenţa unei fapte ilicite;

- existenţa unui prejudiciu;

- existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;

- existenţa vinovăţiei (vinei celui care a cauzat prejudiciul).

Pentru a obţine repararea prejudiciului pretins cauzat, în sistemul C. civ. român, persoana vătămată trebuie să dovedească existenţa tuturor acestor elemente.

În cauză, reclamanţii nu au dovedit existenţa niciuneia dintre condiţiile angajării răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte condiţiile în care se poate angaja răspunderea în temeiul art. 7231 C. proc. civ., este necesar ca reclamanţii să dovedească, în plus faţă de o acţiune în despăgubiri de drept comun, că prejudiciul cauzat ar fi fost produs printr-o măsură procesuală adoptată de instanţă, cu achitarea unei cauţiuni.

3. Între părţile din prezenta cauză au luat naştere raporturi la momentul pronunţării hotărârii de validare a popririi; instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 460 C. proc. civ. şi art. 1088 din C. civ.

Potrivit unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 7 din 15.04.2013), cu privire la natura juridică a termenului de 3 luni, prevăzut de dispoziţiile art. 460 alin. (1) din C. proc. civ., la dispoziţia creditorului, debitorului sau organului de executare, pentru a sesiza instanţa de executare cu validarea popririi, s-a statuat că, în condiţiile în care validarea popririi apare ca o procedură specială, justificată de nerespectarea de către terţul poprit a obligaţiilor legale, reglementarea unui termen de sesizare a instanţei, care nu ar fi supus unei sancţiuni procedurale, prin care să se sancţioneze conduita neglijentă a părţii care nu şi-a exercitat în termen dreptul procedural, ar fi nu numai în dezacord cu dispoziţiile art. 103 alin. (1) din C. proc. civ., dar şi lipsită de logică, golind de conţinut atât scopul legiuitorului de a eficientiza şi accelera procedura execuţională, cât şi caracterul special al procedurii validării popririi.

Prin urmare, în materia popririi, legea reglementează calea specială care să sancţioneze neîndeplinirea obligaţiei terţului poprit de consemnare a sumei de bani, chiar validarea popririi.

Obligaţiile ce revin terţului poprit, în procedura de executare silită prin poprire, sunt obligaţii de a face, şi nu de a da, de a plăti o sumă de bani.

În consecinţă, dispoziţiile invocate de apelanţii reclamanţi referitoare la dobânda legală nu erau incidente, pentru că nu s-au stabilit raporturi obligaţionale în intervalul de timp indicat în acţiune, ci numai după pronunţarea hotărârii de validare a popririi şi rămânerea ei definitivă, la 16.08.2012.

Art. 1088 C. civ., dispoziţiile invocate de reclamanţi, nu este aplicabil în cauză, având în vedere că, între părţi, nu au existat raporturi obligaţionale în intervalul de timp indicat în acţiune, ci numai după pronunţarea hotărârii de validare a popririi şi rămânerea ei definitivă, la 16.08.2012.

Ca atare, instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, dispoziţiile art. 460 C. proc. civ., ce prevăd că validarea popririi reprezintă o sancţiune aplicabilă terţului poprit, prin însăşi acea hotărâre se condamnă terţul ce nu a respectat normele în materia popririi, pe această cale epuizându-se efectele negative ce s-au produs în patrimoniul creditorului urmăritor.

4. Efectele suspendării hotărârii judecătoreşti pronunţate de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti nu se pot transpune într-o faptă ilicită.

În mod tradiţional, în doctrină, se face distincţie între efectele substanţiale şi cele procesuale ale hotărârii.

Astfel, eficacitatea substanţială este rezultatul aplicării normei de drept la situaţia de fapt concretă, ea conţine dreptul şi este, de aceea, rezultatul esenţial al hotărârii, deoarece, chiar şi atunci când nu creează o situaţie juridică nouă, ea duce la înlăturarea incertitudinii asupra situaţiei juridice existente înainte de sesizarea instanţei.

În privinţa efectelor procesuale, adică a consecinţelor produse de hotărâre ca act procedural final al instanţei învestite cu soluţionarea unui litigiu concret, ele constau în dezinvestirea instanţei de soluţionarea procesului, hotărârea constituie, din punct de vedere probator, înscris autentic, hotărârea constituie titlu executoriu, hotărârea se bucură de autoritate de lucru judecat şi face ca orice prescripţie privitoare la dreptul la acţiune să fie înlocuită cu o nouă prescripţie.

Prin cererea de suspendare formulată de către recurentă, Curtea de Apel Bucureşti doar a suspendat executorialitatea deciziei apelate până la soluţionarea recursului promovat, fără să suprime vreun drept al reclamanţilor din prezenta cauză, născut din hotărârea a cărei suspendare s-a solicitat.

Prin urmare, analiza instanţei de fond era corectă, iar instanţa de apel nu a interpretat, în mod judicios, că această faptă ar fi una ilicită, cu atât mai mult cu cât cererea de suspendare formulată a fost admisă, deci, o instanţă de judecată a apreciat ca fiind corecte susţinerile recurentei privind suspendarea efectelor deciziei din validarea de poprire.

5. Nu au fost îndeplinite condiţiile generale şi speciale ale răspunderii potrivit dreptului comun, precum şi dispoziţiilor art. 7231 C. proc. civ. au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 998 şi următoarele din C. civ.

Considerentele instanţei privind întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, la fel ca şi susţinerile reclamanţilor, nu pot fi decât false, fiind grefate pe o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 460 C. proc. civ. şi art. 1088 din C. civ.

În primul rând, legea consacră dreptul părţii interesate la formularea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală doar atunci când este săvârşită o faptă ilicită, când se produce un prejudiciu, când există o legătură între fapta ilicită şi prejudiciu şi când există o formă de vinovăţie din partea celui care a comis fapta ilicită.

a. În fapt, nu se poate vorbi de existenţa unei fapte ilicite.

Recurenta a achitat suma de 4.832.315,80 RON plus 15.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, de bună-voie, după rămânerea irevocabilă a hotărârii din validarea de poprire.

Aşa cum a fost definită de doctrină, fapta ilicită este orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

Prin drept obiectiv se înţelege ansamblul tuturor normelor juridice cuprinse în acte normative care reglementează raporturile sociale, în vreme ce, prin drept subiectiv, se înţelege posibilitatea, facultatea sau prerogativele unui subiect de drept de a avea, de a-şi valorifica şi apăra, împotriva altuia, un anumit interes protejat de lege.

În aceste condiţii, formularea căilor de atac de către recurentă, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, reprezintă doar o exercitare legală a drepturilor acesteia.

Nu se poate considera că simpla exercitare a căilor de atac sau formularea unei cereri de suspendare provizorie a efectelor unei hotărâri judecătoreşti ar putea constitui o faptă ilicită, mai ales, când cererile de suspendare provizorie promovate au fost admise de instanţele chemate să se pronunţe asupra lor, considerându-le întemeiate.

Aşadar, rămânea în sarcina reclamanţilor să dovedească împrejurarea că simpla exercitare a drepturilor procedurale se constituie într-o faptă pretins ilicită.

Dacă reclamanţii ar fi avut convingerea că recurenta şi-ar fi exercitat drepturile procedurale cu rea-credinţă, atunci, cu siguranţă, că ar fi învederat aceste aspecte înaintea instanţelor care au judecat cauzele respective, eventual, în sensul obţinerii amendării presupusei părţi care se făcea vinovată de abuz de drept procedural. Or, niciodată nu a fost ridicată această presupusă atitudine din partea recurentei, astfel că prezenta acţiune reprezintă doar o tentativă de îmbogăţire fără just temei din partea reclamanţilor.

În concluzie, nu se poate reţine o faptă ilicită acolo unde normele dreptului obiectiv au fost respectate şi unde nu s-a reţinut nici măcar o rea-credinţă în exercitarea drepturilor procedurale a părţii faţă de care se invocă pretinsul ilicit.

b. Lipsa prejudiciului.

Prejudiciul reprezintă consecinţa faptei ilicite, "rezultatul negativ suferit de o persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o alta persoană".

Pentru ca prejudiciul, astfel cum a fost definit, să fie susceptibil de reparare se cer a fi întrunite unele condiţii, şi anume: să fie cert şi să nu fi fost reparat anterior. Prejudiciul este cert în măsura în care existenţa lui nu este îndoielnică, precum şi dacă există posibilitatea de a se stabili întinderea lui.

Fapta ilicită imputată recurentelor de către reclamanţi, prin cererea introductivă de instanţă, ar consta în admiterea cererii de suspendare a efectelor hotărârii din cererea de validare a popririi, până la soluţionarea irevocabilă a litigiului.

Prejudiciul invocat de către reclamanţi este fondat în mod greşit, chiar pe calcul dobânzii legale, în detrimentul faptului că, prin sentinţa Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, instanţa nu a stabilit că vor curge dobânzi sau alte accesorii la această sumă, acumulate pe măsura trecerii timpului.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii invocă un beneficiu nerealizat pentru care solicită suma de 542.515 RON, sumă al cărei izvor nu este cunoscut şi care, oricum, depăşeşte, cu mult, orice posibile fructe civile, dobânzi legale.

În doctrină, "beneficiul nerealizat" este definit ca fiind "lipsirea activului patrimonial de o sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi săvârşit fapta ilicită".

Altfel spus, "sporirea patrimonială care ar fi intervenit" trebuie să fie certă sub aspectul existenţei sale, neîndoielnică atât sub aspectul intervenirii sale, cât şi sub aspectul cuantificării sale. Această condiţie a prejudiciului de a fi cert se defineşte astfel:

"să se fi produs şi să poată fi dovedit".

Simpla împrejurare, invocată de către reclamanţi, cu privire la faptul că aceştia ar fi suferit daune prin întârzierea executării hotărârii Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti nu poate conduce la concluzia că acest fapt s-a produs, de vreme ce apelanţii reclamanţi nu au dovedit aceste daune în mod real, simpla trecere a timpului neputând reprezenta cauzarea unui prejudiciu.

De altfel, nu numai că reclamanţii nu au dovedit daunele produse de către recurentă, ci nu au dovedit nici existenţa unui fapt ilicit, suspendarea efectelor unei hotărâri judecătoreşti neprezentând, prin sine însăşi, un fapt ilicit, ci un mijloc procedural adecvat pentru a se preveni un prejudiciu iminent, ce ar fi fost anevoios de reparat, şi, mai ales, incert sub aspectul recuperării integrale.

c. Inexistenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală nu este suficient să existe, pur şi simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca, între faptă şi prejudiciu, să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu. În speţa dedusă judecăţii, nu există un astfel de raport de cauzalitate.

În condiţiile în care recurentele au arătat că nu există o faptă ilicită şi că prejudiciul este incert, condiţia necesară antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, nu se verifică.

Nu se poate analiza un raport de cauzalitate între o faptă licită şi un presupus prejudiciu incert, întrucât este redundant. Vicierea celor două condiţii (anterioare) ale răspunderii civile delictuale fac analiza raportului de cauzalitate inutilă.

d. Lipsa vinovăţiei.

Ultima condiţie pentru angajarea răspunderii civile delictuale este vinovăţia, şi anume ca fapta ilicită să fie imputabilă autorului ei.

Atât în practica judecătorească, cât şi în literatura de specialitate, se adoptă un criteriu obiectiv de apreciere a culpei, completat cu unele elemente subiective, ce ţin de circumstanţele concrete care decurg din locul, timpul, împrejurările în care a fost săvârşită fapta, calităţile şi pregătirea subiectului activ, precum şi din alte asemenea circumstanţe.

Cum celelalte condiţii cumulativ obligatorii ale răspunderii civile delictuale sunt neîntrunite, analiza verificării acestei condiţii nu se mai impune.

Intimaţii reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat, solicitând obligarea recurentelor la cheltuieli de judecată şi actualizarea creanţei.

Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Contrar susţinerilor recurentelor, chiar dacă, de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de validare a popririi, pârâta iniţială, S.C. C. S.A. (în prezent, S.C. S. S.A.), ale cărei obligaţii au fost preluate, în urma divizării, de S.C. E. S.A., a devenit obligată direct către reclamanţi să le plătească suma de bani pentru care s-a dispus validarea popririi, răspunderea civilă delictuală nu se limitează doar la ipoteza în care se nasc raporturi juridice directe între creditor şi debitor. Această formă de răspundere poate fi antrenată, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor impuse de lege, şi în afara unor raporturi juridice directe dintre creditor şi debitor, atunci când, printr-o încălcare culpabilă a unei obligaţii legale cu caracter general, persoana chemată în judecată aduce atingere unui drept subiectiv al reclamantului, producându-i, astfel, un prejudiciu ce trebuie reparat. Or, în speţă, conform cererii de chemare în judecată şi celor stabilite de instanţa de apel privind cadrul procesual dedus judecăţii, fapta ilicită invocată de reclamanţi are două componente. Prima dintre acestea vizează tocmai refuzul pârâtei iniţiale, S.C. C. S.A., de a se conforma măsurii de executare silită prin poprire comunicate de executorul judecătoresc prin adresele emise de acesta la 12.04.2011 şi, respectiv, 13.04.2011, în consecinţă, chestiuni prealabile hotărârii de validare a popririi şi a căror nerespectare poate determina, în condiţiile legii, un prejudiciu ce trebuie reparat, chiar dacă nu de la acest moment terţul poprit devine debitorul direct al creditorului popritor pentru suma de bani pentru care s-a înfiinţat poprirea.

Cea de-a doua componentă a faptei licite, astfel cum a fost descrisă de reclamanţi, se referă la refuzul unităţii bancare pârâte de a se conforma hotărârii de validare a popririi la momentul rămânerii definitive, această a doua componentă având legătură cu raporturile juridice directe născute între reclamanţi şi recurente, cu precizarea că demersul judiciar iniţiat de primii nu se limitează la răspunderea doar pentru această faptă.

Prin urmare, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată şi la motivele de fapt şi de drept formulate de reclamanţi, în mod corect, instanţa de apel a analizat pretenţiile deduse judecăţii, inexistenţa unor raporturi juridice directe între părţi anterior rămânerii definitive a hotărârii de validare a popririi neconstituind, prin ea însăşi, premisa respingerii acţiunii pentru fapta ilicită pretins a fi fost săvârşită în etapa premergătoare validării popririi.

De asemenea, din considerentele Curţii de Apel nu rezultă că instanţa ar fi dedus că validarea de poprire ar da naştere unei novaţii prin schimbare de debitor, aşa încât criticile recurentelor sub acest aspect sunt lipsite de obiect.

2. Susţinerile vizând neîndeplinirea, în cauză, a condiţiilor răspunderii civile delictuale au, în cuprinsul acestui motiv, un caracter generic, urmând a fi analizate în cuprinsul celorlalte motive de recurs, în cadrul cărora se aduc critici concrete pentru două dintre condiţiile răspunderii civile delictuale.

Afirmaţiile recurentelor privind condiţiile suplimentare ce trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale în temeiul art. 7231 C. proc. civ. nu au legătură cu argumentele instanţei de apel raportat la acest text de lege.

Astfel, Curtea de Apel nu a stabilit răspunderea pârâtelor în baza art. 7231 C. proc. civ. şi nici nu ar fi putut să procedeze în acest sens, întrucât textul legal în discuţie nu reglementează o formă specială de răspundere civilă delictuală.

Pornind de la interpretarea dispoziţiilor alin. (3) din acest text de lege, Curtea de Apel a menţionat, în analiza celei de-a doua componente a faptei ilicite, că suspendarea executării, în recurs, a deciziei prin care a rămas definitivă hotărârea de validare a popririi nu constituie un element de natură să înlăture viciile atitudinii adoptate de partea care a beneficiat de suspendare şi care nu a executat această hotărâre de îndată ce a rămas definitivă. Din perspectiva acestei dispoziţii, instanţa de apel a considerat că rolul cauţiunii reglementate de lege în sarcina debitorului care solicită suspendarea executării este tocmai ca partea care a suferit un prejudiciu ca urmare a suspendării obligaţiei susceptibile de executare silită şi care constituie doar o amânare a executării, în condiţiile în care solicită despăgubiri pentru prejudiciul astfel adus, să se poată îndestula din suma de bani depusă cu titlu de cauţiune. Or, argumentele instanţei de apel privind rolul cauţiunii prevăzute de art. 7231 C. proc. civ. sunt rezultatul unui alt raţionament decât cel invocat de recurente, în sensul că organul judiciar ar fi stabilit în persoana lor o răspundere civilă potrivit acestui text de lege.

De altfel, susţinerile în sensul că, în baza dispoziţiei legale în discuţie, ar trebui dovedit că prejudiciul s-a produs ca urmare a unei măsuri adoptate de instanţă, cu plata unei cauţiuni, nu au fundament juridic, întrucât, într-un astfel de caz, ar rezulta că paguba este determinată de activitatea instanţei, iar o atare activitate defectuoasă ar mai presupune şi plata unei cauţiuni.

Prin urmare, critica recurentelor nu poate fi primită.

3. Contrar afirmaţiilor recurentelor, Curtea de Apel nu a procedat la o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 460 C. proc. civ. şi art. 1088 C. civ.

Împrejurarea că, în materia popririi, validarea reprezintă o procedură specială care sancţionează neîndeplinirea obligaţiei terţului poprit de a consemna sumele de bani datorate debitorului poprit nu epuizează efectele negative produse în patrimoniul creditorului în etapa anterioară validării, după cum nu le epuizează nici pe cele produse după validare, în cazul în care un astfel de prejudiciu rezultă din încălcarea unor obligaţii ce reveneau terţului poprit.

Prin urmare, indiferent că, de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de validare a popririi, operează în mod forţat, prin intermediul instanţei care validează poprirea, o cesiune de creanţă, terţul poprit devenind debitorul creditorului popritor şi, deci, direct obligat către acesta din urmă, şi în etapa premergătoare rămânerii definitive a hotărârii de validare, neexecutarea obligaţiilor stabilite de lege în sarcina terţului poprit poate atrage răspunderea acestuia faţă de creditorul popritor în condiţiile în care, prin fapta culpabilă a terţului, se produce un prejudiciu. Aceasta chiar dacă, la momentul respectiv raporturile dintre cei doi nu se produc în mod direct.

Cât priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1088 C. civ. referitoare la dobânda legală, nici aceste susţineri ale recurentelor nu pot fi primite.

Textul de lege sus-menţionat vizează daunele interese pentru neexecutare în cazul obligaţiilor care au ca obiect o sumă de bani şi care nu pot cuprinde decât dobânda legală, cu excepţia regimului juridic special în anumite materii.

După cum se poate constata din interpretarea dispoziţiei legale enunţate, aceasta nu face distincţie în raport de natura obligaţiei care priveşte o sumă de bani, în sensul dacă constituie o obligaţie de a da sau de a face. Or, acolo unde legea nu distinge, nici interpretului legii nu îi este îngăduit să distingă - "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus". În speţă, obligaţia de consemnare a sumelor de bani stabilită în sarcina terţului poprit prin art. 456 alin. (1) C. proc. civ. vizează sume de bani, aşa încât este pe deplin aplicabil art. 1088 C. civ.

Pe de altă parte, neîndeplinirea acestei obligaţii reglementată în etapa înfiinţării popririi şi care reprezintă o obligaţie de a face conduce la neexecutarea unei obligaţii de a da, întrucât îl împiedică pe executorul judecătoresc să elibereze creditorului, în condiţiile art. 458 alin. (1) C. proc. civ., sumele de bani ce ar fi trebuit consemnate de terţ, deci, să-i transfere în patrimoniu aceste sume.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel a reţinut, ca aspect de fapt, că recurentele nu au contestat modul de calcul al sumelor de bani solicitate cu titlu de despăgubiri de către reclamanţi, chestiune ce nu mai poate fi combătută în recurs, cale de atac extraordinară, care vizează numai chestiuni de legalitate ale deciziei recurate. În orice caz, sub rezerva întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, dobânda legală reprezintă cea mai mică sumă de bani ce poate fi solicitată cu titlu de despăgubiri pentru neexecutarea unei obligaţii ce vizează sume de bani, pretenţiile reclamanţilor fiind, în final, favorabile recurentelor, raportat la principiul disponibilităţii.

În concluzie, răspunderea civilă delictuală poate fi antrenată în cazul neîndeplinirii oricăror obligaţii care afectează patrimonial o persoană şi nu numai atunci când există raporturi juridice directe cu acea persoană.

4. Împrejurarea că, în recursul declarat împotriva hotărârii de validare a popririi pronunţate de instanţa fondului, s-a suspendat hotărârea de validare sub aspectul executorialităţii sale, fără dubiu, nu poate constitui o faptă ilicită, întrucât vizează o măsură dispusă de instanţa de recurs, în condiţii de legalitate şi apreciere corectă a temeiniciei sale, asupra cărora nu se poate face nicio dezbatere în prezenta cauză. Totodată, însă, măsura suspendării executării hotărârii de validare nu reprezintă şi confirmarea atitudinii terţului în ceea ce priveşte obligaţiile stabilite în sarcina sa până la validare, devreme ce, astfel cum a reţinut şi Curtea de Apel, suspendarea reprezintă doar o amânare a executării în cazul în care, ca urmare a respingerii căii de atac, hotărârea de validare a popririi rămâne irevocabilă.

Suspendarea executării hotărârii de validare nu este condiţionată de soluţia ce se prefigurează a fi pronunţată în calea de atac, iar, în cazul în care recursul se respinge, ca în speţa de faţă, această hotărâre rămâne irevocabilă, confirmând, printre altele, că terţul poprit, ce nu şi-a îndeplinit obligaţiile specifice în etapa înfiinţării popririi, datorează creditorului popritor sumele de bani validate.

Cum deja s-a arătat, din suma de bani depusă cu titlu de cauţiune conform art. 7231 C. proc. civ., creditorul poate solicita plata despăgubirilor, ceea ce înseamnă că măsura suspendării nu infirmă, în niciun caz, ideea de faptă ilicită şi de prejudiciu, în condiţiile în care hotărârea de validare a popririi a cărei executorialitate a fost suspendată temporar a rămas irevocabilă prin respingerea recursului.

5.a. Contrar susţinerilor recurentelor, fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, a fost reţinută în mod corect de către Curtea de Apel.

Aceasta nu constă, astfel cum încearcă să acrediteze ideea recurentele, în exercitarea căilor de atac împotriva hotărârii de validare a popririi sau în formularea cererii de suspendare a executării acesteia, care reprezintă demersuri absolut legale, puse la dispoziţia părţii interesate în combaterea hotărârii respective. Fapta ilicită reţinută de instanţa de apel, sub aspectul celor două componente enumerate în decizia recurată, constă, pe de-o parte, în refuzul terţului poprit de a-şi îndeplini obligaţiile ce-i reveneau, conform art. 456 C. proc. civ., ca urmare a adresei de înfiinţare a popririi emise de executorul judecătoresc, iar, pe de altă parte, în neexecutarea hotărârii de validare a popririi la momentul rămânerii definitive, potrivit art. 460 din acelaşi cod.

Din perspectiva primei componente a faptei ilicite, instanţa de apel s-a raportat la puterea de lucru judecat a hotărârii de validare a popririi, prin care s-a constatat neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina terţului poprit în etapa înfiinţării popririi şi care nu mai poate fi cenzurată de prezenta instanţă, iar, referitor la cea de-a doua componentă, a avut în vedere încălcarea art. 460 raportat la art. 456 C. proc. civ., întrucât terţul nu şi-a îndeplinit obligaţia de remitere către reclamanţii creditori a sumelor de bani care se aflau, la data înfiinţării popririi, în contul debitorului urmărit.

Or, încălcarea unor norme legale, cele sus-menţionate, în detrimentul creditorilor urmăritori, încălcare stabilită, pentru prima componentă, prin hotărâre irevocabilă, reprezintă conţinutul unei fapte ilicite, astfel cum a reţinut în mod corect şi instanţa de apel.

Cum s-a arătat în precedent, suspendarea executării hotărârii de validare reprezintă doar o amânare a executării acestei hotărâri şi nu o înlăturare de executare, iar exercitarea recursului împotriva aceleiaşi hotărâri, în ipoteza în care, ca în speţă, a fost respins, nu infirmă, ci, dimpotrivă, confirmă săvârşirea faptei ilicite.

Pentru prima componentă a faptei ilicite, săvârşirea acesteia este confirmată cu putere de lucru judecat în hotărârea de validare, iar pentru cea de-a doua componentă, raportat la data rămânerii definitive a hotărârii de validare (16.08.2012) şi la data executării acestei hotărâri (14.03.2013), date reţinute de instanţa de apel în argumentarea soluţiei pronunţate, fapta ilicită constă în executarea cu întârziere a unei hotărâri definitive şi, deci, executorii de îndată în condiţiile art. 460 alin. (4) cu referire la art. 372, art. 376 alin. (1) şi art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Împrejurarea că, în dosarul de validare a popririi, reclamanţii din prezenta cauză nu au solicitat amendarea terţului poprit conform art. 460 alin. (2) C. proc. civ. nu înlătură caracterul ilicit al faptelor săvârşite de terţ, astfel cum au fost descrise mai sus, în condiţiile în care intimaţii nici nu aveau interes să formuleze o asemenea cerere, întrucât amenda se plăteşte în favoarea statului, iar nu în favoarea lor. În plus, aplicarea unei amenzi terţului poprit care nu şi-a executat cu rea-credinţă obligaţiile ce-i reveneau în procedura popririi este o măsură facultativă, care, în ipoteza în care nu a fost dispusă, nu determină inexistenţa unei fapte ilicite, de altfel, stabilite cu putere de lucru judecat prin hotărârea de validare a popririi.

În concluzie, instanţa de apel, stabilind în sarcina terţului poprit, săvârşirea faptei ilicite din perspectiva celor două componente analizate, a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale enunţate mai sus.

b. Referitor la prejudiciu, criticile recurentelor vizează două aspecte: împrejurarea că dobânzile solicitate de reclamanţi nu au fost menţionate în hotărârea de validare a popririi, precum şi faptul că reclamanţii nu au dovedit daunele pretinse, simpla trecere a timpului neputând reprezenta cauzarea unui prejudiciu.

Nici aceste critici nu pot fi primite.

Dobânda legală solicitată cu titlu de prejudiciu în prezentul dosar nu putea fi cerută în dosarul de validare a popririi şi, ca atare, nici să se reflecte în hotărârea de validare. Validarea reprezintă o măsură de executare, prin care instanţa aduce la îndeplinire titlul executoriu în baza căruia s-a înfiinţat poprirea, fără ca instanţa să poată valida poprirea pentru o sumă mai mare decât cea prevăzută în titlul executoriu, de exemplu, pentru dobânzi.

Cât priveşte cea de-a doua critică, art. 1088 alin. (2) C. civ. prevede că "Aceste daune interese (dobânda legală) se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut de a justifica despre vreo pagubă; (…)".

Prin urmare, în caz de evaluare legală a prejudiciului suferit de creditor în cazul neexecutării unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani, acesta nu este obligat să facă dovada că, prin întârzierea la executare, i s-a cauzat un prejudiciu. Legea porneşte de la ideea că lipsa de folosinţă a unei sume de bani produce creditorului un prejudiciu constând în cuantumul dobânzii legale datorate pe perioada întârzierii la executare.

Mai mult, instanţa de apel a reţinut că modul de calcul al prejudiciului nu a fost contestat de recurente şi, în interpretarea legii, a şi explicitat de ce lipsa de folosinţă a unei sume de bani produce, prin ea însăşi, o pagubă, reţinând în mod corect că, în acest fel, reclamanţii sunt lipsiţi de posibilitatea de a se folosi de suma de bani respectivă, sub formă de investiţii, depozite bancare, plasamente financiare, pe întreaga perioadă cuprinsă între momentul înfiinţării popririi şi data la care terţul poprit şi-a îndeplinit obligaţia de a remite reclamanţilor sumele de bani în discuţie.

c., d. Referitor la celelalte două condiţii ale răspunderii civile delictuale, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, respectiv vinovăţia, recurentele nu au formulat critici concrete de nelegalitate a deciziei recurate, invocând generic lipsa lor şi susţinând că, faţă de neîndeplinirea celorlalte condiţii privind fapta ilicită şi prejudiciul, nu se mai impune analiza raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei.

Prin urmare, în absenţa criticilor de nelegalitate referitoare la aceste din urmă condiţii, Înalta Curte nu poate cenzura decizia atacată, recursul nefiind o cale devolutivă de atac.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constată că cererile de recurs formulate de cele două pârâte sunt nefondate, urmând să le respingă ca atare, nefiind întrunite cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele S.C. E. S.A. şi S.C. S. S.A. împotriva Deciziei nr. 462/A din 22 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 noiembrie 2017.